Sperante pentru muzica traditionala? Una singura: Speranta Radulescu

"Cred cu tarie in ceea ce fac"

Fara sa ma fi gandit dinainte, cand gazda m-a intampinat in usa casei, am constatat ca e foarte reconfortant sa spui tare si apasat, la primele ore ale unei zile de lucru, "Buna dimineata, Speranta!". Deja, dinainte de a primi raspunsul, simti ca ai treburi importante de facut si ca ai toata energia pentru asta. Iar sarcina mea redactionala era cu adevarat importanta: un interviu cu d-na Speranta Radulescu, etnomuzicolog, profesor doctor in muzicologie, cercetator principal la Muzeul Taranului Roman, profesor asociat la Universitatea de Muzica Bucuresti si, mai presus de toate, ingerul de paza al folclorului vechi, romanesc. Doxa de muzici traditionale, descoperitoarea Fanfarei "10 prajini" si a Tarafului "Haiducii" de la Clejani, zisa si "mama lautarilor", este o autoritate necontestata si incontestabila a domeniului. O nota sa treaca in alt registru decat cel original, "de la mama lor", si sabia de foc a Sperantei reteaza in aer capete si cariere de pretinsi artisti populari.

De la pian, la muzica populara

- Nu-i usor, de buna seama, sa fii si inger pazitor, si cerber de speriat hotii de comori din cantecul traditional. De unde atata patima pentru muzica populara?

- Nu m-am apropiat din copilarie de ea, asa cum s-ar putea crede. M-am nascut la Buzau, in 1949. Tata era invatator si avea un glas foarte frumos. Dar nu canta muzica traditionala, taraneasca, ci cantece patriotice nationale si romantele vremii. Asa ca, in copilarie, am fost atrasa de muzica, am studiat de mica pianul, dar nimic nu mi-a incitat interesul pentru muzicile traditionale. La opt ani, am parasit Buzaul pentru Targoviste, apoi pentru Bucuresti. Nu am cunoscut, in copilarie, universul satului, nu i-am cunoscut muzicile sau pe muzicantii sai. Auzeam doar la radio muzica folclorica, pe care n-o agream deloc (astazi imi dau seama ca nu aveam nici un motiv s-o iubesc, pentru ca era deformata, ideologizata, standardizata). Am fost, deci, un copil de oras. Dar iubeam muzica si m-am indreptat spre ea. Muzicologul Liviu Rusu, un om extraordinar de erudit, m-a indemnat sa fac compozitie, asa ca am urmat cursurile de compozitie muzicala ale Universitatii Nationale de Muzica din Bucuresti (pe atunci Conservatorul "Ciprian Porumbescu"), clasa prof. Tudor Ciortea si (ulterior) Miriam Marbe. Pe Miriam am iubit-o enorm, era o persoana deschisa, desteapta, ea mi-a dat intelegerea libertatii si mi-a fost prietena pana cand a murit. Am absolvit in 1973, ca sef de promotie. Imediat dupa licenta, am decis sa ma consacru muzicologiei si etnomuzicologiei. Ca urmare, lucrarile mele de debut au avut ca subiect creatia lui George Enescu si raporturile acesteia cu muzicile de traditie orala ale timpului sau. Apoi prin repartitie guvernamentala (pe care am considerat-o nefericita la momentul acela, dar dupa aceea am reconsiderat-o, ca o sansa uriasa), am ajuns la Institutul de Folclor "Constantin Brailoiu".Acolo am ascultat pentru prima data inregistrari de muzica traditionala romaneasca, muzica vocala si instrumentala, executata de tarani, sau muzici de taraf, cantate de lautari tigani. Am realizat ca e o diferenta foarte mare intre ce canta oamenii de la tara si muzica care se aude la radio. Si ca in muzica aceea e ceva care justifica interesul lui Bartok, Brailoiu si al altor compozitori, pentru creatia rurala. Pe urma, am gasit in muzica lautareasca niste repere estetice care mi-au satisfacut exigenta de compozitor format la scoala muzicii clasice. N-am regretat ca n-am facut o cariera in compozitie, ca nu m-am dedicat unei cariere academice, nu-mi placeau directiile ideologizante care se profilau atunci, in anii '70, in domeniul componisticii. Pianul este in continuare in camera mea de lucru, sa cant la pian e felul meu de a ma detasa de problemele zilnice si de a ma incarca cu energie pozitiva, totdeauna la mine in casa au rasunat si muzica savanta, si muzica populara, pe prima m-am priceput s-o cant, pe a doua, m-am priceput s-o ascult.

- Ati fost in echipa cu care marele pictor Horia Bernea a infiintat Muzeul Taranului Roman, imediat dupa 1990, in chiar "sanctuarul" sistemului abia prabusit: fostul muzeu al Partidului Comunist Roman...

- Horia Bernea era un magician. Stia sa te faca sa te simti important, facand parte din ceva important. El cunostea aceste muzici traditionale, le iubea foarte mult, chiar picta ascultandu-le si ma incuraja in a face noi si noi inregistrari. Si Irina Nicolau, etnolog de marca, m-a sustinut si mi-a oferit sprijin in studiile mele. Munca mea de cercetare s-a deschis de atunci catre doua subiecte noi: muzica minoritatilor din Romania (romi, evrei, maghiari, ucrainieni, aromani) si muzicile de ultima ora ale lautarilor (de fuziune pan-balcanica, world music, manele). Aceasta cercetare a inceput sa fie dublata constant de alte activitati culturale: organizari de concerte de muzica traditionala in tara si strainatate (Grecia, Italia, Franta, Elvetia, Belgia, Olanda, Luxembourg, Germania), organizari de evenimente stiintifice si culturale complexe ("Europa - un patrimoniu cultural comun", targul "Hanovra 2000" etc.), editarea de discuri in tara si strainatate, participarea intensa la manifestarile stiintifice ale organizatiilor internationale carora le-am devenit membru (in Franta, Marea Britanie, Elvetia, Germania, Spania, Grecia, USA, Coreea, Italia, Senegal, Olanda, Bulgaria, Austria, Serbia, Croatia, Slovacia, Lituania, Suedia, Polonia.) Toate evenimentele muzicale pe care le-am organizat, am fost de parere ca trebuie sa aiba o asemenea tinuta, incat sa dea o orientare clara pentru toti cei care vor sa afle ce inseamna muzica traditionala din Romania.

O revelatie: Lautarii din Clejani

- Munca pe care o faceti va obliga in permanenta sa plecati pe teren, sa bateti tara la pas, in cautarea ultimilor reprezentanti ai muzicii traditionale. Sunteti bogata in amintiri...

- Cele mai frumoase amintiri sunt legate de lautari, de a caror muzica m-am atasat foarte repede.Revelatia vietii mele profesionale au fost lautarii din Clejani, pe care i-am cunoscut atunci cand nu erau celebrii si i-am inregistrat mult, in 1983-1984, si 1991. Cand i-am vazut pentru prima data la ei acasa, mi s-au parut niste fapturi zglobii si nedomesticite, pline de viata, de temperament, de curiozitate. Iar cand si-au luat instrumentele din cui si au inceput sa cante pe prispa, afara, sau pe ulita plina de praf, in care se jucau puradei in pielea goala, mi s-a parut ca n-am mai vazut pe nimeni atat de imaginativ si de inventiv, in producerea muzicii. Piesele pe care mi le-au cantat atunci sunt efectiv antologice si explica deplin cariera absolut fulminanta pe care au avut-o in Occident. (Atentie, nu discut de muzica care se canta astazi in Clejani!). Am fost cu ei in primul lor turneu international, in 1988, la Paris si Geneva, iar aventura lor acolo e demna de a fi subiect de film de comedie. Pe atunci, mai traiau Ion Manole "Saica", Petre Manole, Gheorghe Anghel "Caliu", Gheorghe Falcaru, Dumitru Baicu "Cacurica"(au fost imprimati de casa de discuri "Ocora" a Radio France), si tot ei au constituit nucleul formatiei care a facut cariera in anii '90, denumita in maniera occidentala "Le taraff de Haidouks". Colaborarea mea cu ei a fost cea mai frumoasa experienta muzicala a vietii mele. M-am intristat cand s-au dus, pe rand, si cred ca lumea a pierdut, odata cu ei, o muzica de o imensa calitate estetica a lautarilor romani. O calda pretuire am si pentru Ioan Pop din Hoteni, conducatorul grupului "Iza", un om cu o inteligenta nativa, cu un gust estetic extraordinar si cu o capacitate de a se adapta la situatii cu totul remarcabila. Gasesti putini oameni dispusi sa colaboreze cu tine pe termen lung, fara bani, pentru ca au constiinta ca stiu ceva care e valoros si merita sa ramana posteritatii. Cu un astfel de muzicant am fost de curand la Venetia, ceterasul de la Gherla, Emil Mihaiu. E batran si aproape orb, dar din banii lui a facut niste inregistrari pe care le-a oferit, pur si simplu, romanilor prezenti acolo, la Centrul Cultural Romanesc de la Venetia, si invitatilor straini. Si noi, in masura posibilitatilor, i-am oferit niste rasplati morale - i-am dat un numar de discuri din cele inregistrate impreuna, l-am chemat la concerte la Muzeul Taranului, l-am trimis o data in Israel, intr-un turneu.

- Una din componentele majore ale activitatii dvs. este discografia: tot cu Horia Bernea ati initiat colectia "Etnophonie", o marca identitara in toata lumea muzicala a profesionistului care sunteti, dar si a Muzeului Taranului Roman.

- Din 1988, am publicat in Romania 24 de discuri de muzica traditionala, iar in strainatate 16 discuri (Franta, Elvetia, USA, Germania), majoritatea incluzand material muzical cules de mine insami pe teren. Multe din aceste discuri au fost fie premiate, fie doar nominalizate pentru premii internationale. In 2005, primele 10 discuri ale colectiei pe care o dirijez ("Ethnophonie") au fost distinse cu unul din premiile Academiei "Charles Cros" din Franta, Premiul "Coups de cur", iar in 2006, discul cu muzica aromaneasca realizat in colaborare cu un cercetator austriac, Theodor Kahl, a primit Premiul Criticii Germane a Discului. Deja, din 2000, revista "Formula AS" a apreciat efortul meu in a edita aceasta colectie, oferindu-mi un premiu de excelenta, si colaborarea la un proiect important, legat de jocul la sura din Maramures. In prezent, desfasor aceasta activitate discografica in cadrul Fundatiei "Alexandru Tzigara Samurcas", impreuna cu doi alti etnomuzicologi, iar colectia a ajuns la numarul 19, ultima aparitie fiind discul "Muzica lautareasca cu taraful Vasile Nasturica". Din pacate, cel putin deocamdata, din motive de nesustinere financiara, nu se intrevad posibilitati de a continua aceasta serie.

Ultimii martori ai unei lumi aflate la apus

- Pe langa acest efort urias de promovare a muzicii populare autentice, duceti o lupta pe viata si moarte cu stricatorii folclorului traditional. Ce va motiveaza aceasta campanie?

- Prin toate lucrarile si actiunile mele culturale - carti, studii, articole, concerte, sarbatori muzicale, organizari si participari la reuniuni stiintifice, emisiuni radio si TV -, m-am opus constant "folclorismului" practicat de mediile si de unele institutii culturale romanesti. ("Folclorismul" este acea orientare care denatureaza cultura taraneasca genuina, in scopul transformarii sale in instrument nationalist sau in bun de consum turistic.) La capatul acestor 36 de ani de cand am iesit de pe bancile facultatii si mi-am inceput cariera, sper ca am realizat un tablou al muzicilor de traditie orala, care coexista in Romania ultimelor decenii. Sunt tot mai bantuita de ideea ca ceea ce mai pot inca auzi, in urma unor eforturi substantiale, este ceva ce piere si ca suntem ultimii martori ai acestei lumi aflate la apus. Viata s-a schimbat, muzicile se schimba odata cu viata, nimic nu se conserva, totul se transforma, iar muzica se supune acestui proces. O conservare academica, adica o invatare a acestor muzici in academii de muzica, asa cum au propus niste etnomuzicologi italieni din Sardinia, nu mi se pare fericita, pentru ca nu ar face decat sa dea nastere unor monstruozitati, unor muzici intepenite.

- Ce sperante sunt in momentul acesta pentru muzica traditionala?

- Forma prin care ea va mai putea rezista este curentul revivalist.Intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat, pe masura ce muzicile noastre traditionale se vor fi stins sau se vor fi transformat in "altceva", fara amprenta etnica, regionala sau locala clara, se va naste o miscare revivalista care va recupera cu multa migala relicvele muzicilor irosite, le va reaseza intr-o constructie innoita si le va purta ca atare, mai departe. In alte parti ale lumii asa s-a intamplat, iar tavalugul va veni si peste noi. De aceea, e important demersul nostru de tezaurizare a acestor muzici. Caci iata, pot sa spun, ca un prooroc, ca va veni o vreme cand oamenii vor fi reinteresati de radacini, dar, desigur, pentru ca ei nu se vor putea replanta in anii '30, '40, '50, le vor reconstitui. Va dau exemplul vlahilor din Grecia, pe care toata lumea-i considera niste inapoiati, cu obiceiuri caraghioase. Dar lor nu le-a pasat, cei batrani si-au continuat viata in rostul lor, cu muzica si obiceiurile lor. Generatia imediat urmatoare, anii '60, '70, a vrut sa scape de acest blam social si a renuntat si la port, si la muzica, si la dans, si la limba, integrandu-se in viata sociala standard greceasca. De-abia urmatoarea generatie a fost interesata sa se apropie de muzica traditionala, au fost interesati de radacinile lor, dar n-au putut sa faca decat o versiune foclorizata a ceea ce bunicii lor traiau cu adevarat. Si au facut si ei spectacole, dar cel putin nu chiar asa de ridicole ca la noi. O directie care se prefigureaza este transformarea muzicilor traditionale in muzici folclorizate, ce nu vor avea, se-ntelege, fiorul si parfumul lor originare, dar care vor continua sa insemne ceva pentru toti romanii. Revivalismul va fi curentul care va salva aceasta muzica traditionala si tentative revivaliste exista si astazi (iata, Sofia Vicoveanca, Grigore Lese s-ar incadra aici, in eforturile lor de a canta, in maniera autentica, un repertoriu de cantece vechi). Chiar si revista "Formula AS" se inscrie in curentul acesta revivalist, si de aceea mi s-a parut mie extraordinara Sanziana Pop, pentru ca si ea crede in ceea ce face. Stie ca daca de la generatia contemporana nu primeste raspunsul asteptat, cei din generatia urmatoare ii vor inalta statuie, cel putin pentru documentarea pe care a facut-o pe fenomenul Romania ultimelor doua decenii.

"Sa nu lasam sa se piarda aceste esente tari"

- Ce aveti acum pe agenda de cabinet si pe cea de teren?

- Avem materialele gata pentru inca doua discuri de muzica lautareasca, dar ne trebuie si niste fonduri din care sa platim drepturi de autor lautarilor cu care am inregistrat. In cercetare am si fenomenul manelelor, pentru care terenul e mare cat Balcanii si pe care vreau sa-l ilustrez intr-o carte, realizata cu un colectiv international de etnomuzicologi. Manelele sunt produsul unei societati tulburi si debusolate, in plina globalizare, si ele exista pentru ca raspund inca unor trebuinte culturale. Mie, ca simplu ascultator, nu imi plac, iar ca organizator de spectacole nu le-as promova, dar ca etnomuzicolog nu pot sa nu imi atraga atentia.

- Ce va motiveaza consumul urias de energie pe care-l puneti la dispozitia atator proiecte?

- Sunt Varsator, nascuta in 13 februarie, si fac, e adevarat, risipa de energie, urmarindu-mi scopul propus, atunci cand cred cu tarie in ceva. Si cred in ceea ce fac, in demersul meu recuperator al muzicii traditionale, in datoria pe care o avem de a nu lasa sa se piarda aceste esente tari si pretioase din muzica neamurilor care locuiesc tara aceasta.