Buna Vestire a colindelor

"Ca ni S'a nascut Hristos, sa ne fie de folos"

A fost odata ca niciodata... Ca (nu-i asa?) daca n-ar fi nu s-ar povesti! Era ca pe atunci, iubiti dascali, boieri dumneavoastra, colindele nu erau nici prilej de cersit, nici spectacol sau concert evocand traditii, nici muzica de fond... Nu, ele erau viata implicata in viata. Traire sincera si intensa!

Vestitorii lui Dumnezeu

Este cert ca unul dintre elementele cele mai reprezentative din punct de vedere al traditiilor practicate de taranul roman, in legatura cu sarbatoarea Craciunului, la scara tuturor zonelor locuite de romani, il reprezinta colindatul. Caci este clar ca de origine taraneasca si de inspiratie bisericeasca sunt colindele care ne misca pe noi, pana astazi, la Craciun. In sat, atat pentru colindatori, cat si pentru cei colindati, sarbatoarea parca nu era deplina fara aceasta manifestare. Colindatul, in esenta sa tare, este vestire a Nasterii lui Hristos, asadar o buna-vestire. Asa cum Apostolii au fost trimisi sa vesteasca venirea Fiului lui Dumnezeu intrupat si apoi inviat in lume, asa sunt meniti si colindatorii sa faca acest lucru, in fiecare an, in satul lor. Colindatorii sunt purtatori de Dumnezeu, in sensul cel mai propriu al cuvantului, pentru ca Dumnezeu este cu ei, in mijlocul lor, colinda impreuna cu ei. Asa erau priviti si asa erau primiti. Bucovinenii cred ca Dumnezeu a lasat colindele ca sa-i scape de pacate, prin pomenirea in fiecare an a numelui celui sfant al Domnului.
Craciunul este o sarbatoare extrem de dinamica. Pe masura ce se apropie, forfota domina satul. Un fel de zumzait de albine. Iarna parca sporeste in frumusete. Mai ales daca este omat. Zarva copiilor creste, pregatirile se-nmultesc, oamenii trebaluiesc din zori pana-n noapte tarziu, din grajduri razbat mugete si zvoniri de talangi, pe hornuri se ridica fumuri ademenitoare si datatoare de curaj. De pe la Ignat incep sa se auda guitaturi disperate de porci, miroase a parlit, incep sa duduie cuptoarele pentru copturi.
De pe la Sfantul Nicolae, uneori si mai devreme, colindatorii incep "repetitiile". Pe cete: copiii pe categorii de varsta, dar si feciorii de insurat (care merg sa colinde "cu muzica" pe la fete), si chiar si cei proaspat insurati. Nu arareori copiii repeta la scoala, sub supravegherea invatatorului. In satul vechi, invatatorul si preotul erau doi piloni bine implicati in pregatirea colindatului, si asa s-ar cuveni sa fie si astazi. Este o fala sa stii cat mai multe colinde si sa le canti si cat mai frumos. Ritmurile originale (neprelucrate!) sunt foarte variate, de la cele elegiace la cele sprintare. Se cauta sa se vina si cu ceva surprinzator. De aceea, este necesara o mare grija, ca nu cumva sa fure altii din colindele tale. Cetele isi impart satul pe parti, care indeobste sunt respectate (altfel se poate ajunge la mici altercatii). Adica nu se intampla asa cum ni se intampla noua astazi, la oras, sa ne apara "colindatori" la fiecare statie de metrou sau sa ne sune la usa de mai multe ori intr-o zi.
Se colinda in mod obisnuit in seara de Ajun. De altfel, exista nu numai Mos Craciun, dar si Mos Ajun, prieten bun cu cel dintai. Mos Craciun si Mos Ajun, amandoi, "Cu barba de ibrisim,/ Cu mustatile de fan", stau intr-o manastire cu peretii de alamaie si cu usa de tamaie.
In unele locuri din Transilvania, cu o seara inainte, copiii colindatori raman in scoala si dorm acolo. La miezul noptii, ei se scoala si se urca pe dealul cel mai inalt care strajuieste satul. Au pregatite, de cu ziua, lemne si aprind un foc mare. E un foc cunoscut in satele de jos, din campie, pana departe. De acolo, de pe deal, incep sa-si strige, peste sat, repertoriul de colinde.
Era o pregatire pentru colindat, dar si o pregatire pentru a primi colindatori. Primirea colindatorilor era echivalenta cu primirea lui Hristos. De aceea, portile sunt tinute deschise. Se facea in prealabil curat - "maturati curtile", cer colindatorii -, se primenea casa si toate acareturile inconjuratoare. Colindatul se face in seara de Ajun. Cum o spun multe colinde, seara de Ajun este o seara mare! Tocmai pentru ca se face acum o buna vestire a bucuriei Nasterii lui Hristos. Hristos este acum oaspetele lumii, vestit de oaspetii colindatori. Noaptea de Ajun este noapte de privegheala bucuroasa, asa cum apropierea nasterii oricarui copil pe lume este, in mod normal, intampinata cu emotionata veghe. Si atunci, cum sa nu ceara colindatorii imperios: "sculati, sculati boieri mari!...", "nu-i vremea de dormit,/ da-i vremea de'mpodobit", "aprindeti facliile". Venirea lui Hristos face din toti cei care-L primesc boieri mari, iar curtile lor devin curti imparatesti.

Mesia chip luminos

Hristos a adastat timp de noua luni in pantecele unei Fecioare, apoi S-a nascut fara sa strice pecetea acelei feciorii. La Nastere, Hristos ne este infatisat de colinde, pe de o parte, a fi un copil ca toti copiii; El a luat firea omeneasca in toata fragilitatea ei: "Si cu lapte S'a crescutu/ In scutece S'a'nfasatu/ Si in brate S'a purtatu". In multe texte, Maica Lui este atat de saraca, incat n-are scutece de infasat, nici hainute de-mbracat. Si totusi, atunci, Il vedem invascut cu flori de crin si ca un "Soare-n raze luminat". Dar chiar sub acest chip, accesibil oamenilor, El are in vedere infaptuirea misiunii pentru care a venit: "Cu chip de om a venitu/ Si pe noi ne-a mantuitu".Daca aparitia unui copil obisnuit schimba complet viata unei familii (in ceea ce priveste spatiul, timpul, relatiile etc.), venirea Pruncului Iisus, cu atat mai mult, viata intregii omeniri. Pruncul venit acum pe lume este numai aparent, dupa chipul smerit pe care l-a luat, un copil ca toti copiii; in fond, este un copil cum n-a mai fost altul pe lume, este chiar Dumnezeu, este Fiul Sfant, lucru pe care colindele il afirma cum nu se poate mai direct si mai clar. Este Fiul cerului si Domnul pamantului, un Domn preabun, un Domn frumos, nascut din Duhul Sfant, la Care Dumnezeu rade. El este chiar Mantuitorul indelung asteptat, "Mesia chip luminos". Pruncul acesta este spalat cu vin, limpezit cu apa si miruit cu mir, din trei raurele care vin anume din varf de munte pana la Maica Domnului. Uneori Pruncul plange. Nu plange pentru ca nu ar avea cu ce sa se joace, cum pare sa creada Maica Lui, care, ca sa-l ostoiasca, Ii promite "doua mere argintele" sau "doua mere aurele". Nu, El plange cu gandul la Patimile Sale de mai tarziu: "Nu plang, maica, de aceea./ Ci uita-te, maica'n jos/ Acolo'n josu, mai din jos,/ De vezi fauri faurind/ Mie piroane facand". In alt colind, Maica plange si ea cu lacrimi "grele ca pietrele" si "mari ca merele" vazand cum se mestereste deja pe lume la crucea rastignirii Fiului ei. Colindele fac, de altfel, foarte adesea legatura intre bucuria Nasterii lui Hristos si jalea Patimilor Lui.
Spune o cantare in Biserica, luata din Evanghelia lui Luca: "Slava intru cei de sus lui Dumnezeu, pe pamant pace, intre oameni bunavoire". Este o cantare ingereasca. Si chiar asa si vede taranul lucrurile. E veselie pe pamant, dar e veselie parca si mai mare in cer, unde in capul mesei sta Dumnezeu cu Fiul Sau, inconjurati de ceata Sfintilor, "band si veselind". Sfintii cei mai prezenti sunt Vasile, Ion (ale caror sarbatori sunt aproape, aproape), Ilie, Toma Proorocul, Mihai, Craciun, Petre..., multime de Apostoli si Cuviosi. Ii vedem uneori si pe dreptii Vechiului Testament: Avraam, pe Moise si pe Aaron, pe David. Dar cel mai des intalniti sunt Maica Sfanta si Sfantul Ioan, formand impreuna cu Pruncul Hristos treimea rugatoare pe care Biserica o numeste Deisis. Si mai apar mereu si cinstitii trei Crai de la Rasarit, venind sa se inchine cu darurile lor simbolic bogate: aur, smirna si tamaie.
O seama de colinde nu sunt lipsite de un umor sanatos, in ton cu sarbatoarea. Astfel, intr-unul din ele, il vedem pe Craciun batran, cum vine el mereu, desi "are un cal ciumpavitu, care ar trebui potcovit cu potcoave de colacu, prinse cu cuie de carnatu, batute cu baros de caltabos, iar apoi adapat cu o vadra de vinarsu". In alt colind, colindatorul cere gazdei un colacut, pentru ca mama lui nu avusese mai intai sita rara pentru faina, iar cand o capatat sita - s-o crapat covata (numai bun motiv de "l-o sfadit mama pe tata"), si cand o fost lipita covata, s-a urnit cuptorul, iar cand a fost reparat si acesta, era prea tarziu: Anul Nou deja venise.
La sfarsitul colindarii se canta un colind de incheiere, prin care se ureaza gazdelor sa ramana sanatoase si voioase si "ca trandafirii frumosi". Tot in acest ultim colind se cere, cel mai adesea, de la gazde, plata colindatului. Si acestea ii rasplateau pe colindatori indeosebi cu colaci, covrigi, nuci, mere, poame, dar nu lipseau nici gologanii. Fiecare colindator are traista sa pregatita anume, din timp. Dupa cum are si cate un bat, ca sa se apere de caini. La sfarsit, imparteala darurilor se face cu dreptate.

"Si nu uita, romane, sa fii bun!"

In ziua de Craciun, dupa Liturghie, in multe locuri se colinda la biserica. Se impart pizarei (niste colaci speciali) copiilor asezati pe doua randuri, de o parte si de alta a potecii din curtea bisericii. Afara de pizarei, se mai dau alune, nuci, mere... Cateodata, ca sa se distreze pe seama copiilor, care doresc sa adune cat mai mult, femeile arunca merele pe jos, in zapada, unde se formeaza adevarate gramezi de copii in lupta pentru ele. De abia dupa Liturghie si dupa impartirea pizareilor, preotul da calea stelasilor in sat.Ei se imbraca la biserica cu stihare. Aici se face prima cantare. Inainte vreme, dupa aceea se mergea mai intai la invatatorul care i-a invatat sa cante. In continuare, primele colindate erau altadata notabilitatile satului: primarul, biraul etc. Abia dupa aceea se lua tot satul de-a randul. Nici o casa nu trebuie sa ramana necolindata, oricat de rea ar fi vremea. Uneori, dupa ce termina de colindat la ei in sat, colindatorii merg si in sate vecine, dar asta mai ales a doua zi. Daca in noaptea de Ajun se colinda indeosebi afara, sub fereastra, acum, adesea, colindatorii sunt poftiti in casa, sa se bucure din bucatele dezlegate deja de preot, postul fiind incheiat.
La Bucuresti, pentru un timp, mahalalele au pastrat vechile randuieli de colindat, apoi lucrul acesta a devenit aproape imposibil. De aceea, aproape ca nu mai afli colindat in duh autentic in Bucurestii zilelor noastre. Asta nu inseamna ca nu razbate din toate partile sunet de colinde. Implicarea existentiala este insa redusa, caracterul lor este in parte deviat, trairea imputinata. Cuvintele vestirii ajung la noi de tot palide, mai mult formale.
Uneori, din toata saracia, cum spune o exprimare, alteori din preaplinul daruit de Dumnezeu, romanul este chemat sa nu uite ca venirea lui Hristos s-a petrecut pentru ca el sa fie crestin adevarat si sa nu uite de cei de langa el, care sunt necajiti sau, oricum, mai necajiti decat el: "Si nu uita, romane, cand esti vesel sa fii bun!".
Iubiti dascali, boieri dumneavoastra, am ezitat mult daca in acest text sa folosesc timpul trecut sau timpul prezent. Pana la urma, am ales prezentul. Daca cele de mai sus se pastreaza, desigur, intr-o masura mai mica in satul romanesc contemporan, ele se pastreaza deplin, negresit, la Dumnezeu. Cautand in sate mai izolate sau in din acelea care inca mai tin la seriozitatea statutului lor traditional, se vor mai putea afla urme ale colindatului cu statutul lui genuin: acela de viata implicata in viata, de traire a prezentului continuu al Nasterii Fiului lui Dumnezeu. Oricum, fiti, daca se poate, in randul vestitorilor de bine, catre cei cu care aveti indeosebi de-a face: "Voi, acum, copiilor,/ Si, voi, buni, parintilor,// Laudati Si cantati, Si va bucurati.// (...) //Ca ni s'a nascut Hristos,/ Sa ne fie de folos".