- Faceti parte, si dvs., din generatia de artisti afirmati inainte de revolutie si rechemati cu mare entuziasm pe scenele muzicale, dupa ce doua decenii au fost uitati. Cum explicati acest reviriment?
- Intoarcerea aceasta este un lucru bun, pe care toti ar trebui sa-l salutam. Din pacate, ea vine prea tarziu. A trecut prea mult timp, iar generatia care s-a format dupa Revolutie ne priveste pe noi, cei de dinainte, cu curiozitate, ca pe niste exponate de muzeu, desi in perioada aceasta de aparenta umbra sau uitare, n-am stat cu mainile in san: am scos discuri si am fost solicitati sa cantam in spectacole. Sigur, usor nu ne-a fost. Ne-am intrebat, adesea, de ce suntem dati asa de brutal deoparte, de unele radiouri si televiziuni. Era limpede ca publicul nostru nu se schimbase, exista, ne voia. Cuiva i-a trecut probabil prin cap ca dupa '89, Romania trebuia sa o ia de la zero in toate privintele, inclusiv in domeniul muzical. Mare eroare. Fara traditie, nu exista viitor, nu exista cultura. De altfel, cand am spus ca intoarcerea e tardiva, nu m-am referit la noi, ci la tinerii care ar fi fost mai castigati daca ne-ar fi descoperit la timp. Confuzia de valori, impusa de unii si de altii din interese meschine, le-a rapit tinerilor posibilitatea de a-si forma viitorul, avandu-ne si pe noi drept repere.
- Cum ati inceput sa cantati?
- Eram in clasa I si mama m-a dus de mana la Palatul Pionierilor din Cotroceni si m-a inscris la cursurile de teatru. Eu insa nu stiam sa citesc bine, asa ca restul copiilor au inceput sa rada de mine. Ca atare, am plecat, dar m-am dus singur si m-am inscris la corul de copii, unde dirijor era celebrul Stelian Olaru. Pentru mine, corul asta a fost o scoala exceptionala: acolo am invatat disciplina repetitiilor, acolo am invatat sa fac vocalize sau cum se compune repertoriul pentru un spectacol. Pentru ca, in fiecare primavara si toamna, corul de copii trebuia sa ofere concerte pentru public la Ateneul Roman. Dupa ce-am epuizat etapa corului, parintii mi-au spus ca, mai intai de toate, trebuie sa invat carte. I-am ascultat si-am dat examen la Stomatologie, la Medicina Militara, dar am picat. Am facut apoi o scoala tehnica de constructii si utilaj chimic, dupa care am intrat la scoala de arta, unde, la canto, am avut-o ca pedagog pe doamna Florica Orascu, cea mai mare profesoara de canto din Romania de atunci. Dansa nu avea incredere in mine, dar eu aveam in ea si asta mi-a fost de-ajuns. Nu m-am descurajat. Am invatat sa "fur" meserie de la ea. Nu m-as fi crezut in stare, dar uite ca dragostea de scena, de cantat, m-a ajutat sa-mi descopar "talente" noi. In plus, aveam si avantajul tineretii: eram la inceput de drum si totul mi se parea frumos. Tare-as vrea ca acest inceput de drum sa se mai repete!
- Desi v-ati bucurat de o mare audienta de public, afirmarea dvs. s-a produs mai putin triumfal decat aceea a altor colegi.
- In perioada debutului meu, festivalul de la Mamaia, singurul loc unde puteai sa te afirmi public ca interpret, fusese suspendat. Asa ca am luat-o pe o ruta ocolita: am batut la usile barurilor de noapte si ale restaurantelor de clasa, unde puteam sa cant cu orchestra si sa capat o oarecare notorietate. In '83, cand "Mamaia" s-a reluat, m-am inscris si eu, dar n-am obtinut decat o mentiune la Interpretare. M-am prezentat cu un cantec pe care mi l-a scris maestrul Vasile Veselovschi. Se numea "Ochii tai" si a devenit un slagar. Apoi a fost difuzat pe programul 1 al radioului public. Oamenii au devenit foarte curiosi: voiau sa stie cine era vocea care ii impresionase. Cam asta a fost inceputul... n-a fost tocmai usor, dar nici nu pot sa spun ca am simtit prea tare constrangerile comuniste. Probabil si pentru ca eu am cantat cantece despre iubire. Daca o sa se caute in codexul radioului sau in oricare alta arhiva, nimeni n-o sa descopere c-am interpretat vreo melodie care sa omagieze partidul sau pe Ceausescu. Dupa Revolutie, multi s-au batut cu pumnul in piept ca, pasamite, ce curati au fost ei, desi printre ei erau destui care participasera la toate actiunile de culturalizare in masa. Oportunisti sunt multi. Nu toti oamenii talentati s-au nascut si cu coloana vertebrala, iar instinctul de supravietuire primeaza. Asa stau lucrurile de cand lumea.
- O fi fost inceputul mai greu, dar ulterior ati devenit un interpret foarte solicitat: aproape toate melodiile pe care le-ati cantat au devenit slagare.
- Iti multumesc pentru apreciere, dar ea nu face decat sa intareasca un paradox: pana in 1990, Electrecordul mie nu mi-a facut nici un disc. Nu voiau. Fara nici o explicatie. Asadar, din punctul asta de vedere, eu am iesit pe piata abia dupa '90, cand am debutat cu 4 discuri de vinil si am continuat cu 13 CD-uri. Sunt intrigat cand aud la posturile de radio ca se vorbeste despre generatia mea ca despre o amintire. In sensul acesta, exista la un post de radio o rubrica botezata "Slagare de la bunica". Foarte haios, dar eu sunt difuzat acolo cu melodii pe care le-am lansat dupa '90! Nu stiu ca bunica sa fi trait colea, asa de aproape de prezent. Aceasta este dovada ignorantei, a necunoasterii care a generat ruptura dintre generatii.
- Majoritatea fanilor dvs. sunt doamne si domnisoare care apreciaza faptul ca sunteti romantic...
- Intr-adevar, "Gabriel Dorobantu romanticul" este descrierea care mi se face cel mai des. In realitate, eu sunt, totusi, un sentimental cu ratiune, care intotdeauna a stiut ce-a facut si ce-a cantat. N-am lasat nimic la voia intamplarii. Am refuzat de multe ori cantecele unor mari compozitori, pentru ca melodiile respective nu-mi spuneau nimic, iar eu n-am vrut niciodata sa fac numai niste exercitii muzicale.
- Tot ratiunea v-a dictat si decizia de a nu va casatori si de a nu intemeia o familie, ca sa favorizati cariera de interpret?
- Da, a fost o decizie rationala si asumata. Pe care nu o regret. Mi-ar fi placut sa-mi intemeiez o familie la tinerete, in perioada aceea cand te indragostesti nebuneste si ti se pare ca toata lumea e a ta. Nu s-a intamplat insa asa si, liber fiind sa-mi construiesc viata exact cum mi-am dorit, am decis ca, pentru mine, cariera e mai importanta.
- Nu va simtiti, macar uneori, apasat de singuratate, nu va lipseste un strop de afectiune, de tandrete, nu v-ar placea sa existe cineva care sa va zambeasca si sa va asculte cand va intoarceti acasa?
- Eu stiu sa ma ascult pe mine insumi si imi sunt propriul confesor. Poate ca suna egoist, dar doza asta de egoism tine de latura mea artistica. Artistii trebuie sa fie si putin egoisti. Nu intr-atat incat sa fie simtiti de cei din jurul lor sau de public, ci numai putin, cat sa se protejeze. Unde mai pui ca eu locuiesc la Cornu, impreuna cu mama si cu motanul nostru Miturini, deci n-am cum sa fiu apasat de singuratate.
- Chiar voiam sa va intreb: v-ati mutat, de niste ani, la Cornu, langa Campina. De ce ati ales sa va retrageti la munte?
- Desi sunt nascut si crescut in Bucuresti, la un moment dat am inceput sa nu ma mai simt bine in oras. Simteam nevoia de liniste, iar o casa de vacanta nu-mi era suficienta, voiam ceva permanent. Asa ca am construit o casa la Cornu si ne-am mutat acolo.
- Exista ceva in viata dvs. pe care ati vrea sa-l schimbati?
- In nici un caz! A fost atat de frumos! Imagineaza-ti numai care ar fi fost cursul existentei mele, daca as fi intrat la Stomatologie. Acum as fi fost intr-o unitate militara si as fi reparat dintii militarilor mai in varsta. Nu mi-ar fi placut deloc! Plus ca faceam varice, fiindc-as fi fost nevoit sa stau mult in picioare. (rade) In ceea ce priveste regretele... Mi-as fi dorit ca acest final de cariera sa arate altfel, dar trebuie sa luam lucrurile asa cum sunt si intotdeauna sa alegem sa mergem inainte cu curaj si demnitate. Si eu merg inainte. Sunt absolut impacat. Traiesc frumos la Cornu, ies cu prietenii la cafele in Bucuresti, strang bani ca sa merg tot in compania prietenilor in excursii... Am o viata pe cat de plina imi doresc eu.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
