Despre filmul documentar romanesc cu un maestru al genului: Thierry Garrel

"N-am vazut de atatea ori semnul crucii ca in filmele romanesti"

- Membru al juriului la Festivalul International de Film documentar "ASTRA Film", de la Sibiu -

Fost director al televiziunii franco-germane Arte, canal ce a impus in constiinta publica europeana ideea de documentar, Thierry Garrel a fost el insusi realizator de seriale de film documentar pentru renumita televiziune si autor al celebrului program "Grand Format", care a difuzat peste 200 de documentare premiate din toata lumea. Si-a dedicat 30 de ani de cariera documentarului de televiziune, iar astazi, numele lui ramane strans legat de renasterea acestui gen in Franta

"Romanilor le e teama de noutate"

- Una din sectiunile festivalului de care v-ati ocupat a fost si cea a filmului romanesc. V-am auzit declarandu-va uimit de puternicul filon spiritual pe care l-ati intalnit in el.

- As zice, mai degraba, ca e vorba de un filon religios, nu unul spiritual. Dimensiunea spirituala o gasim si in filmele occidentale, dar, sincer, cred ca n-am vazut niciodata de atatea ori semnul crucii ca acum, in filmele romanesti. Pe putin, de 70, 80 de ori! Daca luam in calcul faptul ca filmele vorbesc intotdeauna de o realitate cultural-sociologica, asta inseamna ca romanii chiar sunt un popor foarte religios. E explicabil. In trecutul politic al Europei de Est, una din singurele forme de lupta impotriva sistemului era sa te alaturi celuilalt tip de colectiv, colectivului religios. Mai cred si ca in dezordinea si confuzia in care s-a trezit populatia imediat dupa revolutie, cand vechile valori fusesera rasturnate, iar cele noi nu fusesera inca impuse, lumea Bisericii propunea un set de valori sigure si imuabile. Exista insa si riscuri in aceasta imbratisare orbeasca a valorilor bisericesti. Propunand o morala si o gandire care exista deja, Biserica ii impiedica pe oameni sa reflecteze ei insisi asupra vietii si asupra propriului mod de a trai. Ca sa intelegeti de pe ce pozitie vorbesc, am sa va spun ca eu sunt fundamental umanist si deloc religios.

- Cum vi s-au parut temele filmelor romanesti, selectate in competitie?

- Am vazut 11 filme romanesti. Si as putea spune ca, in mare, se observa doua tendinte diferite. O parte a acestor filme se apleaca cu foarte multa nostalgie asupra unei lumi taranesti pe cale de disparitie. Cel mai adesea, insa, sunt prea nostalgice, au un puternic caracter edenic. Realitatea este deformata, pusa intre paranteze si prezentata purificata de elementele care ar putea, totusi, duce cu gandul la prezent, pentru a transmite la final ideea ca zilele de altadata erau mai bune decat zilele noastre. Nu trebuie spus asta, e fals! Exista acest exces de idealizare in filmele romanesti. Sa nu ma intelegeti gresit. Cred enorm in puterea traditiei si mai cred ca o cultura este o impletire intre traditiile si cunostintele celor de dinainte si puterea inovatoare a lumii moderne. Din pacate, aceasta a doua latura cam lipseste din filmele pe care le-am vazut. Ceea ce strict sociologic m-ar face sa trag concluzia ca romanii sunt destul de refractari la nou. Exista o teama de noutate la acest popor. Si e de inteles. Noul este la inceput periculos, este dificil, e mult mai simplu sa evadezi in trecut, intr-o epoca idilica. Culmea este ca as fi fost curios sa vad filme din care sa reiasa ca traditiile, stiinta de altadata pot aduce raspunsuri la situatii prezente. Sa nu uitam ca noi traim doar in prezent. Trecutul nu exista!

- Care ar fi atunci cea de-a doua tendinta?

- Exista in sectiunea romaneasca si doua filme care se apleaca asupra trecutului cu umor sau, din contra, cu gravitate, fara insa acea forma de idealizare. Cu o anumita distanta! Voila! Asta le lipseste unora dintre filme: o anumita detasare a autorului. Revin insa la doua filme, "Copiii uraniului" si "Dacia, dragostea mea", care au reusit sa vorbeasca despre trecut, unul intr-un mod comic, umoristic, celalalt intr-un mod grav, dureros, chiar notalgic. Iata dintr-o data cum o bucata de trecut poate fi prezentata cu nuante, lasand ambiguitatea sa spuna mai multe decat daca am fi trasat noi insine o linie. Iata niste filme care imi spun mult mai multe despre Romania de astazi. Dar ceea ce e clar este ca exista o diferenta destul de mare, care ar trebui sa dea de gandit, intre felul in care percepem noi, occidentalii, aceasta tara, si felul in care o percep romanii insisi. Iar asta s-a vazut in cadrul juriului.

"Documentarul e drumul cel mai scurt de la o inima la alta inima"

- V-ati confruntat cu diferente mari de opinie fata de membrii romani ai juriului?

- Nu va pot ascunde ca am observat la membrii romani ai juriului un mod tare lipsit de detasare in felul in care judecau filmele romanesti. Am avut discutii prelungi, extraordinar de dificile, in cadrul carora ne-am confruntat destul de violent. Jumatate din membrii juriului erau romani. Erau conflicte in plan estetic, desigur.De exemplu, eu gaseam extrem de interesant filmul despre masina Dacia. Mi s-a parut facut cu umor, cu personaje un pic caricaturale, ce-i drept, dar bine alese, cu puneri in scena comice, dar cu foarte multa intelegere fata de personaje, fara nici o doza de ridicol sau de agresivitate la adresa lor. Cand am discutat toti cei zece membri ai juriului acest film, numai romanii au fost impotriva. Desi era un film romanesc.

- Cum va explicati? Sa fi fost spiritul de concurenta?

- ...sau poate o jena. Desi nu e deloc un film dezonorant pentru Romania. Dacia poate fi la fel de bine Trabantul sau Volga. Aici, vorbind de Romania, vorbim de intreg Est-ul si, vorbind de Est, vorbim de lumea intreaga. Una din dificultatile pe care le-am avut in discutia cu partea romana a juriului a fost sentimentul lor ca documentar nu inseamna decat filmul care observa pe viu. Or, ceea ce e cu adevarat magnific in acest gen e ca documentarul nu e doar un apendice al cinema-ului de fictiune, ci un adevarat continent, cu o diversitate enorma de stiluri si cu libertatea enorma de a transmite o experienta in ce fel simte fiecare. Documentarul este drumul cel mai scurt de la o minte la o alta minte si de la o inima la o alta inima.

- Care e locul documentarului romanesc, asa cum l-ati vazut la Sibiu? Unde se situeaza romanii, fata de colegii lor de breasla occidentali?

- In Romania, in ce priveste documentarul, sunteti inca intr-o situatie similara cu cea a Europei de Vest de acum 15 ani. Televiziunea Arte, de exemplu, a fost infiintata in 1985. Timp de 20 de ani am lucrat progresiv la crearea unei culturi a documentarului, la construirea unui public, la promovarea unor autori, a unor opere si capodopere. A fost greu, dar am parcurs deja acest drum. E explicabil ca situatia Romaniei e diferita, pentru ca, daca existau mijloace de productie in epoca, ele erau acaparate de sistemul comunist. Iar dupa revolutie, treziti brusc in economia de piata, putini au mai gasit finantari. Astazi n-as putea sa spun ca ceea ce se face in documentarul romanesc este sincronizat cu ceea ce se face afara, si asta, pentru ca inca va este ingradit accesul la o anumita cultura a imaginii, a privirii. Maestrii genului nu va sunt la indemana, pentru a putea lucra cu ei. Apoi, industria de productie independenta e inca confuza in tatonari.Se pare ca acum doi ani, juriul nici nu a oferit premiul la sectiunea romaneasca, pentru ca nu avea cui. Dar eu nu sunt sceptic deloc. Tocmai am vazut unul din cele patru filme studentesti realizate in cadrul unui atelier de film documentar, tinut la Sibiel, de Dan Nutu si de Cristina Hoffman, un film care inca nu e chiar gata, de care tot ce pot sa spun e ca, daca ar fi facut parte din competitia de la Astra, sigur ar fi luat un premiu. Faceti loc tinerilor! Tineretea nu e totdeauna o calitate, asa cum nu trebuie sa fie nici un defect. Dar in cazul acesta, ea are valoare prin faptul ca intrebarile fundamentale pe care ar trebui sa le punem despre lumea de azi trebuie puse de oameni care apartin lumii de azi. Daca de teama sau din incapacitatea de a ne adapta nu reusim sa apartinem timpului prezent, ne ratam viata.

"Istoria documentarului de-abia incepe"

- Timp de 30 de ani v-ati zbatut pentru impunerea genului documentar in Europa si, in particular, in Franta. De ce considerati documentarul un gen atat de important?

- Cred ca istoria documentarului de-abia incepe. Daca in secolul 20 fictiunea acaparase cinema-ul, secolul 21 a debutat cu filme care se hranesc tot mai mult din documentar. Uitati-va la filmele romanesti premiate la Cannes: toate au un puternic substrat documentar. Dupa un secol de cinema, filmele care ne emotioneaza puternic si astazi sunt filme care impartasesc o viziune asupra lumii reale, care pun intrebari despre viata reala dintr-o anumita epoca. Documentarul este o forma de interogatie asupra lumii in permanenta schimbare, care nu stim inspre ce directie o va coti. Intr-o lume in care mondializarea e tot mai accelerata, in care revolutia digitala si globalizarea matura totul in calea lor, iar valorile sunt complet atomizate, oamenii au nevoie de acest gen. Documentarul ii ajuta sa-si puna intrebari fundamentale despre viata, despre ce inseamna sa fii om azi. Se pune, totusi, o intrebare: astazi, cand poti face fotografii si inregistrari video cu telefonul, mai poate supravietui meseria de fotoreporter, de documentarist? Sigur ca mai poate! Ba acum e cu atat mai importanta.In noianul de imagini si de informatii cu care suntem asaltati, avem nevoie mai mult ca oricand de selectie, de un punct de vedere asupra evenimentelor. Documentarul, reportajul nu sunt doar un mod de a vedea lucrurile, cum se credea in anii '90, cand era suficient sa trimiti informatie de la fata locului. Astazi, informatia circula peste tot. Avem nevoie mai ales de un mod de a vedea si gandi lucrurile, in care sa putem avea incredere. Stilul, scriitura, asta inseamna: o anumita expresie intelectuala, morala si sensibila a realitatii. Fara aceasta latura subiectiva, personala, care ofera un punct de vedere, si reportajul, si documentarul, isi pierd definitiv valoarea. De aceea, daca ma puneti sa fac o profetie cu privire la viitorul documentarului, o sa spun ca nu cred intr-un fenomen masiv, ci intr-un numar restrans de opere, care au insa capacitatea de a sintetiza esentialul despre lumea in care traim.