Sfarsit de august, ora 5 dimineata, undeva pe un drum intins de tara. In geana orizontului, pacla atarna in straturi atat de groase, incat apasa capota masinii. Alunecam printre pasuni si sate inca adormite, cu case joase, din barne de lemn, care aduc oarecum cu cabanele noastre vechi de la munte. In treacat, ghidul imi citeste numele ulitelor: Sovietkaya, Proletarskaya, Pionierskaya. Sunt singurele puncte de reper, pentru ca altfel, de doua zile incoace, am renuntat sa ma mai uit la harta. Parcurgem in zig-zag, fara vreo tinta anume, vasta regiune de la granita dintre Belarus si Ucraina, cunoscuta in ultimii 20 de ani sub numele fatidic de zona Cernobil.
O zi asijderea acesteia isi amintesc localnicii cand vorbesc despre clipa in care viata lor a incetat sa mai fie una normala. Era 26 aprilie 1986 si trezirea de dimineata a avut "iz de moarte", dupa cum imi spune o taranca de vreo 45 de ani. In toiul noptii, la o aruncatura de bat de aici, avusese loc teribila explozie nucleara a reactorului 4 de la Cernobil. Pe loc, prea putini au inteles ce se intamplase, de fapt, acolo, si ce cantitate uriasa de deseuri radioactive fusese emisa in aer (de 400 de ori mai mare decat cea de la atacul cu bomba nucleara de la Hiroshima, dupa cum au stabilit mult mai tarziu expertii). Initial, s-a crezut ca fusese vorba "doar" de un incendiu la reactor, care odata localizat si stins de catre pompieri, nu ar fi avut nici un fel de alte efecte in exterior. De-abia a doua zi semnalele de alarma au inceput sa curga, venind nu dinspre Uniunea Sovietica, unde secretul trebuia pastrat intact, ci mult mai de departe. La peste 1000 de kilometri distanta, muncitorii suedezi de la statia nucleara Forsmark au descoperit particule radioactive pe haine si au demarat cercetarile.
Alarmati si ei de catastrofa din propria ograda, sovieticii au luat o prima masura drastica de-abia a doua zi dupa-masa: evacuarea orasului muncitoresc Pripyat, aflat la 18 kilometri de Cernobil. Oamenilor li s-a spus ca se vor intoarce acasa in cateva zile, asa ca au plecat doar cu strictul necesar la ei. Nu aveau sa mai revina, insa, niciodata. Multi au murit la scurt timp, din cauza expunerii involuntare la radiatiile extrem de severe in acele prime zile de confuzie. In relatarile documentate la fata locului, localnicii au descris gust de metal in gura si o senzatie ciudata pe fata, ca si cum ar fi fost intepati de mii de ace de gamalie. Treptat, o arie de 30 de kilometri in jurul Cernobilului a fost complet inchisa, iar estimarile sunt de-a dreptul infricosatoare: nici in 200 de ani, viata nu ar putea fi reluata aici in conditii normale de securitate.
Dusmanul invizibil
Pentru populatia care-a scapat atunci cu zile, jocul cu moartea nu s-a terminat, insa, nici astazi. Norul radioactiv care s-a ridicat in acea noapte si care a putut fi vazut foarte clar de muncitorii de la fata locului nu a iertat nimic in calea lui. Desi explozia a avut loc in Ucraina, tara cea mai puternic afectata a fost Belarusul, a carui granita se afla la doar 10 kilometri departare de Cernobil. Aici s-au raspandit si localizat peste 60% din radiatiile ucigase. Cu siguranta, intamplarea si conditiile meteo au jucat rolul nefast, dar pentru belarusi alta este explicatia de fond, una cu mult mai cinica: eforturile disperate ale Moscovei de a impiedica inaintarea masiva a radiatiilor deasupra Rusiei au dus la masuri extreme, de localizare a norului radioactiv pe teritoriul vecinului mai neajutorat.
In primele zile dupa catastrofa, oamenilor aflati direct in calea valului ucigas nu li s-a spus nimic clar. Simteau doar o toropeala nelalocul ei, in timp ce aerul devenise parca greu la respirat. Poate parea ciudat, dar exact aceleasi simptome le am si eu, in timp ce ma perind, acum, in zonele cel mai puternic radiate, desi au trecut de-atunci atatia ani, iar administratia comunista de la Minsk declara sus si tare ca intreaga regiune este astazi "perfect curata". Cei scoliti refuza cu indarjire sa se increada in cuvintele propagandistice, in timp ce pentru oamenii simpli, alternative sunt greu de gasit: in afara de televiziunea de stat, nu prea exista alte mijloace de informare. In plus, este foarte greu sa cuantifici efectele negative ale unui dusman atat de parsiv. Radiatiile nu se vad si nu se simt, iar cand totul pare, de fapt, neschimbat, este infinit mai dificil sa te impotrivesti.
In urmatorii ani, localitati intregi au fost mutate in zone mai sigure, iar casele au fost complet rase de pe fata pamantului, sub tavalugul buldozerelor, pentru a distruge cele mai accentuate focare de radiatii, localizate in acoperisuri si alte materiale de constructii. Urmarind sirul placutelor mici, de granit, cu numele satelor si numarul caselor distruse, intram si noi pe teritoriul interzis, pe drumuri de tara prafuite, unde radiatiile sunt infinit mai puternice decat pe soselele asfaltate. Natura este debordanta, in timp ce viata trecuta a oamenilor isi mai face simtita prezenta doar prin ramasite de obiecte casnice aflate pe suprafata ogoarelor scurmate de porci mistreti. Nu ne ocoleste nici ghinionul si ne impotmolim taman acolo, intr-o mlastina, trebuind sa asteptam apoi ore intregi pentru a fi remorcati. Baietii care ne scot la lumina se crucesc c-am apucat-o chiar pe drumurile alea "blestemate", unde nu mai calca nimeni, niciodata. Ne asigura apoi ca restul regiunii este OK si ca viata in afara zonelor strict interzise nu are nici un fel de neajunsuri.
Cartofii uriasi
Neintelegand prea bine amploarea tragediei, multi localnici au refuzat ani de-a randul sa isi schimbe modul de viata.
Cum Belarus este o veritabila dictatura - ultimul regim cu adevarat totalitar in Europa zilelor noastre - aici mai dainuiesc inca sistemul de colectivizare si de distribuire extrem de minutios controlata a resurselor. O contabila de la un aprozar dintr-un orasel imi explica, insa, cum stau cu adevarat lucrurile: oficialitatile garanteaza ca legumele sunt din zone "curate" cand, de fapt, ele sunt selectate doar dupa felul cum arata, provenind adesea din diferite surse suspecte. La fel si produsele lactate ori carnurile, care ajung amestecate in galantare. Cum sa te feresti de contaminare?
Peste tot pe unde merg, oamenii par resemnati in fata destinului. Se vorbeste pe sest, se rade putin, se ocolesc subiectele delicate. Forumul Cernobil, unde ONU si guvernele statelor afectate discuta in permanenta despre efectele in timp ale catastrofei, a emis, de curand, un raport in care vorbeste despre starea mentala precara a locuitorilor din aceste zone. "Faptul ca au fost mereu numiti victime, in loc de supravietuitori, i-a determinat sa se considere slabi, neajutorati, si sa renunte la ideea ca pot sa aiba un viitor mai bun. Aceste lucruri au determinat, la randul lor, doua tipuri de comportament, radical opuse. Unii manifesta o grija obsesiva pentru sanatatea proprie, in timp ce altii au renuntat la orice masuri de precautie si traiesc o viata dezordonata: culeg ciuperci si fructe de padure din zonele strict interzise, in care nivelul de radiatie este inca foarte ridicat, iar tinerii, care se considera oricum afectati pe viata, au inceput sa consume droguri si sa practice sex neprotejat la scara larga, spunand ca, oricum, nimic mai rau nu li se poate intampla".
Dar nimic nu da, cu adevarat, masura tragediei peste timp, decat o plimbare prin cimitir. In fiecare orasel sau satuc prin care trec ma abat in curtile bisericilor, unde sute de pietre de mormant cenusii, inalte de un stat de om, poarta imprimate pe ele chipurile celor care s-au prapadit pe capete, din 1986 incoace. Oficial, doar 4000 de oameni au murit "din cauza Cernobilului". Intr-un studiu independent insa, Greenpeace arata cu totul altceva: numarul celor care s-au stins din cauza diferitelor forme de cancer in ultimii 23 de ani este de peste 200.000, doar in zonele afectate din Ucraina, Belarus si Rusia.
Dincolo de date, statistici si rapoarte, Cernobilul s-a transformat pentru localnici dintr-o catastrofa izolata in timp intr-o stare de fapt, care persista si apasa. O licarire de speranta exista insa. Copiii Cernobilului, care au fost ani de zile tratati in tarile din vest cu ajutorul organizatiilor umanitare internationale, sunt astazi adulti si cred intr-o oarecare sansa a lor, in care cu fiecare zi ce trece, efectele cosmarului se mai estompeaza putin...
Fotografiilei autoarei (4)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
