Satul primilor crestini SIRINCE

In Turcia, pe un munte de pe coasta Marii Egee, exista un sat musulman care praznuieste de veacuri imaginea Maicii Domnului. Povesti soptite spun ca stramosii localnicilor ar fi fost adoratori ai Fecioarei, pe care au cunoscut-o in perioada exilului ei in Efes

Un miracol la Casa Fecioarei

Acum trei veri, un fapt extraordinar s-a petrecut la Casa Maicii Domnului din Efes. Uriasul incendiu care a mistuit aproape cinci sute de hectare de paduri din jurul vestitului sanctuar crestin s-a oprit, "printr-o interventie divina", la numai un pas de zidurile acestuia. Stirea a facut inconjurul lumii. Fotografiile publicate de marile agentii de presa aratau amanuntit, din elicopter, incredibilul fenomen. Venind dinspre rasarit, flacarile au facut, pur si simplu, un "brau" in jurul bisericutei milenare. Un perete inalt de foc, ce incremenise imprejurul casei Fecioarei, nemaiavand parca puterea sa inainteze. Maica Antonia, care a fost de fata la acest eveniment petrecut in august 2006, declara pentru cotidianul turcesc Miliyet: "Am constatat un miracol divin. Am vazut cu ochii mei cum imensul incendiu s-a oprit la un metru de casa Fecioarei, in care stateam, fara a-i cauza nici cea mai mica stricaciune...".
Sunt si eu acum pe muntele Privighetorii, langa casuta-biserica in care Preacurata a trait atatia ani, exilata, adusa aici de Sfantul Apostol Ioan, dupa sangeroasa prigoana a crestinilor din Ierusalim. Vorbesc cu un calugar italian, fratele Nicolo, care imi arata cu mana traseul devastatorului incendiu. Sus, in spatele cladirii milenare, toata creasta muntelui e acoperita de o pasune marunta, aspra, iesita parca direct din piatra seaca. "Si aici au fost paduri. Si acolo. Si acolo... Vedeam focul cum urca muntele. Venea spre noi, tot mai mare! Se "chinuia", parca, sa atace gradina Maicii Domnului. Era ca un fel de lupta nevazuta. Uite aici..." Si calugarul ma duce pana aproape de peretele odaii in care altadata Fecioara isi avea iatacul, si care acum e preschimbata in altar. "Uite, pana aici a ajuns. Se vede in culoarea pamantului. Vedeti, aici este mai intunecata", zice. Si face un pas.

Prietenii Maicii Domnului

Langa biserica, la umbra arborilor matusalemici, este o statuie a Maicii Domnului din lemn de maslin. Nici ea nu a fost atinsa de foc. O Fecioara trista, cu straie saracacioase si cu bratele intinse spre noi, cei ce am reusit sa urcam pana aici. E o statuie foarte veche, a carei poveste ma pune pe ganduri. In veacul al XIX-lea, cand calugarii capucini au descoperit acest sanctuar urmand indicatiile precise ale maicii vizionare Catherine Emmerich, care a vazut intr-o stare de transa mistica casa Mariei aceasta statuie era deja aici. Cine o cioplise? Nu puteau sa o faca decat niste oameni care stiau de mult timp despre acest loc. Inainte ca arheologii si autoritatile ecleziaste sa certifice faptul ca aceasta e, intr-adevar, casa Fecioarei, ei i-au intalnit pe acesti oameni ciudati. Cercetatorii au vorbit cu ei, i-au intrebat multe. Au aflat ca acestia urcau mereu in acest loc, sa se inchine la ruina sfanta. Tarani ortodocsi, cu barbile albe, straie stravechi si purtari pline de piosenie. Veneau dintr-un catun izolat, de pe un munte din apropiere: Kirkince, sau Satul Urat, in greceste. La fiecare 15 august aparea intreg satul, de la mos la copil. Doar ei, nici un alt sat din jur. Si faceau asta de aproape... 1900 de ani! Marturiile "kirkincenilor" au fost una dintre dovezile importante ale faptului ca "Adormirea" Preacuratei a avut loc aici, si a fost invocata la toate marile concilii bisericesti. Un singur catun a cunoscut taina asta. Doar o mana de oameni, in timp ce un intreg mapamond se chinuise de atata vreme sa afle unde a murit Maica Mantuitorului... Ei stiau de la stramosii lor, generatie dupa generatie. Erau convinsi ca sunt "nepoti directi, de sange" ai primilor crestini din Efes, fapt confirmat apoi si stiintific. Coboratori din primii oameni care au vazut-o si au ascultat-o pe Fecioara Maria, botezati chiar de mana Apostolului Ioan...
Ei bine, aflu ca acest sat inca exista. O raritate. Se mai pastreaza intr-insul multe din vechile urme ortodoxe. Trebuie neaparat sa il vad. Un alt frate tanar, calugarul Waldemar, imi spune unde este locul. Nu departe, dincolo de Efes si de orasul Selcuk, cam la 20 de kilometri de aici. In ce priveste numele asezarii, s-a intamplat asa: la inceput au fost 40 de familii, "prieteni apropiati ai Fecioarei", care au parasit anticul oras pagan Efes, alegand calea sihastriei. "Kirk" "carc" se zicea la patruzeci, pronuntandu-se la fel cu "loc urat". Si-au numit satul Kirkince, pentru ca prin nume sa-si tina ascunsa povestea si taina. Arareori, cand vreunul cobora pe bulevardele romane ale orasului si era intrebat de unde vine, el raspundea imediat ca "de undeva din Carc", aratand vag spre crestele stancoase. "Dintr-un loc urat", ziceau, desi era incantator, dar facandu-i astfel pe iudei sau romani sa n-aiba curiozitatea de a urca acolo, sa-i prinda c-au zidit biserica si ca se inchina lui Hristos. Un sat, o oaza de crestinism in varful unui munte, in mijlocul unei lumi potrivnice si razbunatoare... Mai aflu ca abia din 1923, anul independentei Turciei, satul si-a schimbat numele in Sirince, Satul Frumos. Asa cum ar fi meritat sa se numeasca dintru inceputuri. Putini ii stiu legenda, nu s-au prea scris reportaje despre el. Tocmai de aceea, acum trei ani, pompierii s-au mirat cand i-au vazut pe acesti oameni urcand spre casa sfanta, prin marele incendiu. Veneau iarasi la Fecioara lor, sa-i dea o mana de ajutor, asa cum au facut-o dintotdeauna. Un grup de tarani musulmani, femei si barbati cu chipuri asudate, urcand impreuna un munte in flacari... Isi adusesera si merinde, ca sa poata sta mai mult timp. Vroiau sa ajute, sa lupte cu focul, sa faca orice. Cu greu au putut fi indepartati de acolo. "Vrem sa fim alaturi de Maicuta noastra!", strigau. "Meryem Ana", cum se zice in turceste. Si nimeni nu putea sa inteleaga incapatanarea asta a lor. Nu s-au dat dusi. Au ramas langa casa Mariei, pana cand ultima flacara a coborat la pamant.

Tunelul misterios

Dupa ce vorbeste cu mine, Bahadar Ezer imi ofera cu drag o masina si doi dintre ghizii sai. Mai e doar o ora pana ce voi porni impreuna cu ei catre Sirince.Bahadar e un turc frumos, cultivat, cu mustata neagra si ochi stralucitori, impatimit dupa istorie si legende din batrani. Desi e patronul unei mari agentii turistice din Kusadasi, ocupat pana peste cap, cand aude ce-l intrebam isi face timp "berechet" sa stam de vorba. Iubeste satul acesta, al "primilor crestini". Il considera unul din cele mai frumoase ale Turciei. De fiecare data cand trece pe acolo, ii intreaba iarasi cate ceva pe localnici, le asculta povestile, le citeste vechile monografii. Imi zice ca, pana nu de mult, sirincenii aveau convingerea ca intre satul lor si Muntele Privighetorilor exista un tunel secret ce trece chiar pe sub temeliile Efesului. Un tunel sapat chiar in vremea Maicii Domnului, prin care satenii porneau spre Casa acesteia, ca sa-i aduca de mancare, s-o ingrijeasca, sa-i aline singuratatile. Treceau pe sub pamant, siruri de tarani cu cosuri in maini, chiar pe sub enorma si zgomotoasa citadela pagana, pe dedesubtul unei lumi care i-ar fi rastignit doar daca rosteau numele lui Hristos. Iar dincolo, la capatul acestei galerii sapate cu atata jertfa, ii astepta Maria, maica si "prietena" lor sfanta, intocmai ca statuia din lemn de maslin, cu bratele deschise.
Ma urc in masina, impreuna cu cele doua calauze, doi tineri care stau in fata, Selman si Tahir. Tahir e soferul, un baiat masliniu, niciodata trist, care-mi striga mereu peste umar, ca-i tare mandru, fiindca e impreuna cu un roman din tara lui Hagi, "idolul sau", caruia i-a fost sofer la echipa Fenerbahce, si-n perioada aceea a fost cel mai fericit. Hagi, "aromanul" cel divinizat in intreaga Turcie... Iesim in viteza din orasul Selcuk, avantandu-ne pieptis catre munte. Noua kilometri, doar prin pustietati. Un drum croit numai pentru locul acela din inaltimi. Acolo se opreste. Intr-un sat care e rupt de lume si astazi.

Osana!...

Nu degeaba s-a spus despre el ca e un sat sfant.Simti asta inca de cand pasesti pe lespezile de piatra ale ulitelor. Pietre atinse de picioarele Apostolului Ioan si ale Maicii Domnului, care au trecut adesea pe aici, binecuvantandu-i si botezandu-i pe stramosii acestor oameni insingurati. O bucurie ciudata iti umfla pieptul, iti insufleteste parca respiratia, atunci cand te apropii. Ai vrea sa te avanti cat mai repede printre casele astea, sa vezi totul dintr-o suflare. Un spatiu pogorat parca din alta lume. Pretutindeni, doar lemn si piatra. Ziduri stravechi, unul peste altul. Un amfiteatru larg de case albe, batrane, asternut rotund pe stanca muntelui, ce-ti imbrati- seaza parca privirile. Pe ulitele inguste, mereu urcatoare, se preumbla rauri de oameni fericiti. Ii vad, le privesc fetele. Absolut toti zambesc. Localnici si vizitatori, vorbindu-si unii altora cu caldura, cuprinsi de o euforie fara seaman. De unde au aparut deodata? Taranci razatoare stau pe marginea drumului si le daruiesc strainelor coronite de flori, icoane ale Maicii Domnului sau inele de iarba. Copile cu flori in par danseaza voioase inaintea noastra, pe stravechiul caldaram. Trec barbati inalti, cu camasi albe, turiste latine, atingand casele cu degetele lor subtiri si cafenii, sau femei nordice, cu ochii albastri si coroane de margarete asezate peste pletele blonde, care le fac chipurile si mai frumoase... Aproape toate femeile poarta asemenea podoabe de petale si de iarba. O atmosfera "marianica", de adanca armonie, incat te gandesti ca asa va fi fost primita candva si Preacurata, cu flori si ramuri de maslin, de sirincenii acestia ce stau senini pe marginea drumurilor. "Osana" pluteste parca si azi, este in tot, in oameni si case, ca un cantec suav din vremuri care nu vor sa moara...

Cei mai vechi oameni

Imi vin mereu in minte vechile asezari aromanesti. La fiece pas. Ma gandesc la Metsovo, vechiul Aminciu, pe care il vazusem nu de mult in muntii grecesti ai Pindului.Seamana izbitor. Acelasi paienjenis de ulite inguste ce urca serpuit printre case inalte, cu etaj, stranse una intr-alta ca intr-o cetate. Insa Sirince e mult mai vechi, mai rudimentar. Mai natural, parca. Lasat dinadins intr-o superba paragina, ca sa-si urmeze vechile randuieli ale vietii sale armonioase... Nimic nu e strident, negustoresc, nimeni nu-si striga marfa si nu te trage de mana, ca-n obisnuitele iarmarocuri turcesti. In fata caselor, pe niste stergare si cergi de lana, cadrilate, femeile si-au scos "marfurile" din gospodariile lor. Absolut totul facut in casa, natural, proaspat. Ulite lungi, pline de bunatati. In fata lor, pe bancute de lemn, stau neclintite batrane zambitoare, impletind necontenit lana sau flori de camp. Te lasa sa gusti din orice, din tavile lor pline de masline, dulceturi, prajituri sau fructe uscate, sa le bei din vin, sa-ti dea orice delicatese la preturi mici, "cat te lasa inima", iar in timpul asta, ele sa-ti stea la picioare si sa te contemple smerite, cat esti de multumit fiindca te afli aici. Adesea iti pare ca te afli printre obisnuitele babute ale satelor noastre. Aceleasi sfetere de lana, acelasi fel de-a-si innoda broboada sub barbie, de a sporovai intre ele la portita, privindu-te curioase si razand intr-un dinte, la orice le spui. Doar pantalonii aceia mai largi, inflorati, aproape ca niste salvari, ti-ar putea da de banuit ca esti prin locuri oarecum exotice.Iar tanarul Selman, cealalta calauza a mea, imi spune acum ceva ce n-as fi crezut: oficial, locuitorii acestui sat sunt astazi musulmani. In acel an al independentei, 1923, s-a facut un schimb fortat de populatii si toti batranii greci ai vechiului sat ortodox au plecat. Au fost inlocuiti cu acesti oameni pe care ii privesc acum: musulmani, turci veritabili. Asa a fost istoria, politica vremii. S-au petrecut atunci drame, mari suferinte. Insa abia aceasta dainuire a spiritului satului mi se pare impresionanta. Cum e posibil ca-n firea acestor noi bastinasi sa se fi impregnat atat de profund vechimea locului, traditia asta a nesfarsitei evlavii la Maica Domnului?Cum, de pilda, singuraticul Yusuf, care bea un paharut de ceai rosu la o terasa din piata, ne spune cu palma pe inima ca "noi suntem oamenii cei mai vechi, urmasii Fecioarei Maria"? Cum de batrana Meliha, femeia cu broboada pamantie ce sade pe un scaunel langa cosurile ei cu plante de leac, zice mereu despre "Panaghia Kapoulou", adica vechiul nume pe care il dadeau Preacuratei primii localnici crestini? Sirincenii au mostenit parca "in sangele lor" dragostea pentru acest loc sfant. Sunt doua vechi biserici ortodoxe in sat, ingrijite de localnici, ca niste temple sfinte. Intreaga asezare e plina de icoane si statuete ale Maicii Domnului. La fiecare colt de strada, peste tot. Incrustate pe ziduri, pe usi, pe fantani. Ba aveam sa vad icoane chiar si prin casele catorva musulmani batrani, asemeni singuraticului Yusuf. Icoane vechi, ortodoxe. Cu stergar alb deasupra, puse pe peretele dinspre rasarit, asa cum vezi prin toate satele noastre romanesti. S-a intamplat ceva in locul acesta, un fenomen foarte rar intalnit. E vorba de locul insusi. Locul asta neprihanit, in care s-au nevoit de milenii, neam dupa neam de crestini, le-a transmis localnicilor vechime si dragoste... "Acolo, la Sirince, locul sfinteste omul", mi-am spus. Aveam convingerea ca, daca s-ar intampla sa revin peste inca doua mii de ani, satul asta va arata tot la fel.

Satul din Gradina Raiului

Exista cateva date clare ce pot dovedi ca acesta este un loc binecuvantat. Nu de putine ori a fost numit o "gradina a Maicii Domnului", aidoma celei de pe muntele Privighetorilor. Satul Frumos e cufundat intr-o depresiune larga, invaluita de verdeata. Deasupra, toti muntii sunt cotropiti de vii si livezi cu rod bogat poti vedea de la departare fructele mari, grele, ca o puzderie de puncte galbene. Cele mai bune piersici din intreaga Turcie. Iar vinurile de aici sunt renumite in toata lumea. Nenumarate feluri, vinuri de struguri, de caise, de coacaze, dude, mandarine, banane, piersici, morello, cirese, capsuni... Magazinase vechi, in care poti sa gusti din orice, sa bei, sa te minunezi. Desi produc cantitati enorme, sirincenii nu vand nimic in afara satului. Nu le pasa deloc sa "exporte". "Sticlele astea cu emblema satului Sirince ar putea aparea in orice magazin de lux din marile orase ale tarii", imi spune Selman, tinand in dreptul ochilor licoarea rubinie. "Dar nu le gasesti decat aici. Daca vrei sa le cumperi, trebuie sa vii acasa la acesti oameni, sa le fii oaspete. Asta e bucuria lor. Pamantul e bun, fiindca a fost lucrat necontenit. E vorba de niste soiuri foarte vechi de struguri si fructe, cultivate de taranii acestia de mii de ani, pana astazi..."
Livezile au coborat pe strazi, printre case. Poti manca portocale direct din copacii de pe marginea drumului, caise sau piersici cu un gust rarisim. Ziduri si fructe. Si flori, nemasurat de multe flori. Pe strazi, la usi, la ferestre. Un amplu spectacol de culori, napadind zidurile albe ce incaleca muntele. "Daca exista un Paradis pe pamant", scria odata un mare scriitor grec, "atunci cu siguranta acest Sirince este o parte din el..."

Dragostea nu moare

Simti cu toata fiinta trainicia locului. Pipai bolovanii caselor, descoperi in ei urme de scoici sau fosile, desi marea s-a retras de mult, insa pe vremea Maicii Domnului, apele marii erau aproape, ajungeau pana dincoace de Efes. Cele mai multe case au vreo 300-400 de ani, dar sunt ridicate din piatra altora si mai vechi, care le stau alaturi. Le poti vedea, aproape prabusite, cu gauri largi si negre in peretii inalti. Bate vantul prin ele, le dezmiarda stravechile rani. Toate cladirile care se ruineaza sunt lasate pe locul lor. Neatinse. Nici un lemn nu se scoate din ele. Nici un cui. Sunt lasate sa moara frumos, in picioare, in natura paradisiaca ce le acopera an dupa an, ca niste morminte carora li se pastreaza vesnica amintire. Ma gandesc ca as dori mult sa-mi cumpar candva o astfel de casuta. Un mic locusor in acest Rai. Imi dau seama ca as putea afla aici o anume liniste si-o bucurie curata, niste trairi simple, dar atat de mult dorite, pe care numai printre acesti straini frumosi si indepartati le-as mai putea regasi. Sunt o multime parasite, cred c-ar trebui sa fie mai ieftine decat in Romania. Orisicare mi-ar placea, cel mai neinsemnat bordei de la marginea satului. Ii marturisesc asta lui Selman, insa tanarul ghid ma dezmeticeste din visare: casele astea nu se vand. Doar intre localnici. Insa cel mai adesea se mostenesc.Nu se instraineaza, chiar daca sunt ruinate. Nici case, nici pamanturi. Este o lege a locului, pastrata pe tacute de toti satenii acestia sihastriti. Gradina Maicii Domnului le-a dat puterea de-a nu pleca, de-a nu dori mai mult. De-a nu strica acest pamant, c-o amestecatura de alti venetici, pusi pe vacante si capatuiala. Chiar pensiunile sau restaurantele sunt incropite tot in asemenea casute scunde, batranesti, cu usile roase de vanturi si vremuri. In tencuiala alba a caselor, asternuta ca o pasta moale si grosolana peste bolovanii zidurilor, vad scrijelite niste semne asemeni unor pesti. Pesti multi, unul langa altul, de sus pana jos. Cele mai vechi simboluri ale crestinismului. Asa aratau casele astea si pe vremea Maicii Domnului. Un satuc de case acoperite cu pesti. Departe, in varful muntelui. Acolo unde, candva, patruzeci de familii fugare au gasit Paradisul...
Si biserica. In sfarsit, o vad. Undeva sus, deasupra dealului cu case albe. Inchinata Sfantului Ioan. Inaintea intrarii e o alta statuie foarte veche a Preacuratei. Mai mica, dar exact la fel cu cea de langa casa Fecioarei. In mijlocul unei fantanite rotunde cu apa vesnic limpede. Este chiar "perechea" celeilalte, de pe muntele Privighetorilor. Doi munti, doua gradini minunate. Si doua statui. Amandoua facute de urmasii acelorasi oameni care au vazut-o cu ochii lor pe Nascatoarea de Dumnezeu. Si o frumoasa poveste care merita, cred, sa fie dusa mai departe...
Biserica e mare si pustie. Pare c-a ramas asa din ziua in care intregul sat ortodox a plecat. De parca s-ar fi intamplat mai ieri... Se mai vad cativa sfinti, pierduti pe zidurile de cremene rece. Pe piatra altarului sta o pisica alba. Asta e imaginea care m-a impresionat cel mai mult. Nu stiu de ce. In mijlocul bisericii absolut pustii, pe o coloana de piatra, sta nemiscata o pisica. Cu ochii inchisi, ghemuita. Corpul ei ocupa intocmai varful coloanei. Pare ca piatra si pisica fac parte din trupul aceleiasi statui. Animalul parca straluceste. Ne apropiem, dar orice am face, ea nu se misca. Sta acolo, nemiscata, cu ochii inchisi, ca un sfinx. Pierduta in alta lume. Mangaiata parca de o palma nevazuta. Iar tanarul turc imi sopteste ca am in fata chiar piatra de altar a primilor crestini efeseni, din prima biserica a Sirinceului. Atinsa, cu siguranta, de palmele Maicii Domnului.Toate bisericile care au urmat au fost ridicate numai "in jurul" acestei mici coloane sfinte, ramasa mereu pe acelasi loc. Una peste alta, vreme de doua milenii. Intr-o alta zi, cand a venit aici cu niste turisti, Selman a vazut pe ea o pasare. Statea tot asa, incremenita, intarziind sa-si ia zborul. O anumita "caldura" razbate din piatra asta ce iese din pamant, pe sub intinsa pardoseala de marmura. Si chiar cand zice aceste cuvinte, in biserica incep sa intre cateva batrane din sat. Imbrobodite, scunde, cu maturi in maini. Musulmancele se apleaca de sale si incep sa deretice incet prin fiece cotlon. Le privesc spinarile acoperite cu veste ponosite de lana, ma gandesc cat de mult seamana cu acele credincioase ce apar diminetile prin bisericile noastre, robotind nestiute inaintea liturghiilor. Turcoaicele fac asta "de drag", fara sa ceara nimic in schimb. Desi au si ele o moschee mare, jos in piata. O fac de drag. Fiindca asa sunt vechile randuieli. Ii spun uneia despre 15 august, ziua Adormirii Maicii Domnului. O-ntreb ce va face atunci. Rade stirba spre mine, isi da baticul putin la o parte, in dreptul urechii. Nu pricepe. Turcul ii traduce. "Aaa!", zice ea si ma ia de mana si ma trage afara, pana in fata statuii de pe apa cristalina. Apoi aduna cu bratele tot vazduhul dimprejur si le arunca pe amandoua inainte, spre departari, aratandu-mi astfel ca tot satul va porni intr-acolo, spre "Meryem Ana", spre Fecioara Maria, "Toti, toti!", nimeni nu va mai ramane prin case. Iar cand vorbeste despre locul acela, despre Casa Maicii Domnului, ochii batranei se umezesc. Nu inteleg ce spune, insa femeia plange. Au trecut doua ore, iar pisica alba tot nu a coborat de pe piatra de altar.

Fotografiile autorului

PS: Cei ce vor sa vada aceste locuri pot folosi, ca si mine, agentia Universal Turism, tel. 0724/06.60.07. Pret: 285