ANCHETA - Melancolii de noiembrie

* Sfarsitul toamnei va face mai depresivi ca de obicei? Daca da, de ce? * Detineti retete impotriva tristetii?

TRAIAN COSOVEI, poet
Mai aproape de Dumnezeu

V-as raspunde cu celebrele versuri bacoviene: "Ma duc, tot acolo, in marea cladire,/ E ora, de la care raman inchis - / O emotie... o amortire.../ E toamna... mi-au dat de scris...".
Sigur ca toamna ne face mai melancolici. Sfarsitul toamnei, insa, are farmecul sau aparte. Pentru ca este perioada lui "cum ar fi fost daca...", o melanholie te invadeaza incet si sfarseste prin a te locui pana iarna, tarziu. Daca la inceputul toamnei amintirile sunt cele ale copilariei (mirosul podelelor de lemn date cu petrosin, in prima zi de scoala, ori mirosul unic al manualelor nou-noute, ori aroma dulceaga a sucului de rosii fiert de mama in bain-marie), la sfarsit de anotimp, lucrurile se schimba... chiar simpla "cadere pe ganduri" are alte intelesuri... esti mai atent la vestile proaste decat la cele bune... Chiar! Ati observat ca toamna vestile sunt mai proaste ca niciodata? Daca la inceput de septembrie mai tanjesti dupa o plaja goala, in octombrie-tarziu perspectiva de a ramane cat mai mult cu tine insuti nu te mai ingrijoreaza. E frig, se intuneca devreme, se inmultesc noroaiele orasului si cainii vagabonzi. Se schimba culoarea luminii si umbrele cad altfel pe fetele oamenilor si peste obiectele care ne inconjoara. In noiembrie, ne amintim mai des de parintii ori de dascalii nostri. Lumea e mai putin zgomotoasa, marile bulevarde sunt din ce in ce in ce mai cenusii, iar batranii din cartierul meu sunt imbracati mai saracacios decat sezonul trecut.
Toamna tarziu ies foarte rar din casa. Am teama de frig si umezeala poate tocmai pentru ca sunt nascut in noiembrie... un noiembrie sarac, de an 1954. Mama imi povesteste ca painea si alte alimente erau "cartelate", iar ea, in timpul sarcinii cu mine, era foarte slaba, pentru ca se hranea prost, cu paine goala si cartofi. A fost un miracol ca am supravietuit. Pesemne, Dumnezeu a facut o minune pentru ca mama m-a dorit enorm. A visat-o pe Sfanta Parascheva, careia i s-a rugat in vis sa o ajute sa nasca un copil sanatos. si Sfanta a ajutat-o. Poate si de aceea la sfarsitul toamnei ma simt mai aproape de Dumnezeu.
Reteta pentru tristete? Nu, nu am nici o reteta pentru combaterea ei. Din cand in cand, putina tristete face bine. si nu ma refer aici la tristetea de tipul: "sunt trist ca a luat Rapidu' bataie", ci la tristetea ca nu poti ajuta un prieten, ori ca cineva foarte drag te-a parasit definitiv... sau la tristetea pe care o resimti cand, uneori, te intrebi la ce bun sa scrii poezie in vremurile astea cand la putere se afla impostura, mediocritatea, prostul-gust si mitocania pragmatica?
E bine sa fii trist din cand in cand, mai ales toamna. si, in decenta tristetii tale, sa te intrebi: "E toamna. Punct. Cat cantareste sufletul tau?".

TANA ROSCA
Promisiune si mister

Toamna este unul dintre anotimpurile mele preferate si imi plac toate ipostazele prin care trece natura, pregatindu-se de somnul iernatic.Cerul vesnic acoperit si ploile imi dau o senzatie de calm si impacare, singurul lucru care ma intristeaza putin este sa vad copacii golasi. Ciudat e insa ca nu mi se par despuiati, atata timp cat dedesubtul lor este un covor de frunze. Traiesc finalul toamnei ca pe o promisiune si un mister, inceputul discret al germinatiei, intrarea in starea de repaos, intr-un ritm incetinit de viata. Am impresia ca in acest moment al anului se deschide un spatiu psihologic anume, unde experienta dobandita in restul anului poate sa fie prelucrata si asimilata pe indelete. Mi se pare ca oamenii sunt mai autentici catre finele toamnei, ca si cum si-ar intoarce atentia mai mult spre inlauntrul lor. Daca ar fi sa descriu toamna intr-un singur cuvant, acesta ar fi "profunzime".
In ce priveste tristetea, dupa mine ea este un sentiment ca oricare altul si nu mi se pare ca avem de castigat daca incercam sa-l inlaturam. Unele chipuri triste au o frumusete aparte, parca lasa sa transpara o lumina interioara. Ce s-ar intampla cu acea lumina interioara daca am reprima sentimentul? Cred ca trebuie sa ne respectam sentimentele si sa le lasam sa existe, pentru ca au cu siguranta un rol si un scop, chiar daca acesta este ascuns intelegerii noastre omenesti. Avem obiceiul de-a ne crampona de sentimentele placute, facand uneori eforturi excesive pentru a le retrai, si recurgem uneori la solutii extreme, ca bautura, sedative, tranchilizante sau chiar droguri, pentru a scapa de cele care ne displac. Acceptarea sentimentelor, fara a ne identifica insa cu ele, ci incercand sa ne dam seama ce ne comunica despre noi insine, este, in opinia mea, modalitatea de-a ne pastra echilibrul emotional.

CLAUDIU TARZIU
Toamna ca un tango

Simt toamna de la distanta, de pe la mijlocul lui august. Ma vesteste ca va veni cu o adiere de parfum inefabil, ceva intre fosnetul unor voaluri de borangic pe malul marii si freamatul unei paduri tacute pe o creasta de munte. Imi inmoaie inima ca o iubita veche, pe care o regasesc mereu pentru a ne desparti de fiecare data.E dulce-amara, capricioasa si tandra, copilaroasa si matura. Toamna e de fiecare data alta poveste. Este o poveste despre sfarsit si fagaduinta altui inceput. In toamna simt deplin caderea, care insa poarta in sine nadejdea ridicarii. Cum moartea contine in ea promisiunea invierii. De aici poate ca ne vine melancolia. Chiar daca stim ca urmeaza rasaritul, asfintitul tot ne sfasie bland.
Toamna declanseaza in mine un alt fel de intelegere a lumii, care imi scapa in entuziasmul primaverii, in toropeala verii si in tristetea inghetata a iernii. O intelegere care nu-mi tulbura ratiunea, ci sufletul, in chip vindecator, cum altadata ingerul coborand in scaldatoarea de la Poarta Oilor, din Ierusalim.
Toamna ma face sa traiesc altfel, imi hraneste bucuria si tristetea deopotriva, dar mai ales imi rascoleste memoria, dupa zile ingalbenite de vreme, dar la fel de vii ca atunci cand le-am trait, si ma impinge usor spre meditatie.
Nici o toamna nu seamana cu alta. Fiecare toamna din curtea cu castani a copilariei mele musteste de alte amintiri. Nucii batuti de ploaie de la bunica, strazile maturate de vant, sub un cer acoperit de stoluri de pasari negre, din orasul natal, carele grele de struguri coborand de pe dealuri pictate cu soare, plimbarile din parcuri desfrunzite si ude, mana in mana cu "fata mea" din junetea prima, au fost de fiecare data altfel. Fiecare toamna care vine imi starneste alte asteptari.
Nici o toamna nu mi s-a parut urata, fie ca a fost mai mangaietoare sau mai aspra. Melancolia creste in mine de fiecare data incet, incet, pana pe la mijlocul toamnei, spre a se preschimba apoi intr-o insingurare fara suferinta. Oricate urgente cotidiene m-ar fi presat, niciodata n-am ignorat ce simt: melancolie, tristete, bucurie, speranta - toate nascute din faldurile toamnei. si nici nu vreau sa trec peste ele, caci ma potenteaza, ma fac mai constient de cine sunt si incotro merg, imi mana zilele cu rost.
Pentru mine, toamna e ca un tango. Acelasi ritm, dar alta melodie. O astept cu bucuria pe care ti-o da dansul, desi cantecul e trist.

SILVIA KERIM
Fetita cu guleras scrobit n-a murit

Mie-mi place Toamna! Cand eram mica de tot, imi placea sa cred ca toamna e o sora mai mare si mai bogata a verii. Ca are hambare pline cu mere, cu pere, cu pepeni galbeni si cu nuci. Cu rafturi pline de gutui aurii si borcane cu dulceata de zmeura! Si ca acolo, intr-un ungher de hambar, are un culcus cald, rozaliu si plin de puf, unde-si ascunde sora cea mica, zburdalnica Vara, ca s-o fereasca de frigul iernii, pana ii vine iarasi randul sa infrumuseteze pamantul...
...Un pic mai tarziu, cand mi-a venit randul sa merg la gradinita, am iubit toamna, tocmai pentru ca odata cu venirea ei am descoperit bucuria de a avea o uniforma: o rochita din stofa fina, albastra, cu "platca" si multe cute, impodobita cu guleras alb, bine scrobit si calcat "la precizie", peste care, in mod obligatoriu, purtam un sortulet tot alb, de pichet, cu buzunare incapatoare - si cu pieptar. Sortuletul asta avea niste bretele care "fugeau" pana spre spate unde se intalneau cu un cordon pe care-l legai in dreptul taliei cu o funda mare cat o varza mica... Eram tare mandra de uniforma asta... pompoasa! Astfel impopotonata si obligata sa plec in fiecare dimineata la gradinita, cu ghiozdanelul meu din tabla alba ce avea pictat pe capac un Mickey Mouse care-mi suradea smechereste - simteam ca intru si eu in randul lumii, o lume care, dincolo de joaca, iti mai da si o ocupatie...
Iata, asadar, motive temeinice care ma fac sa iubesc si acum toamna: amintiri din copilaria mea plina de povesti adevarate sau doar inchipuite, prezente si acum, dupa atatea si atatea decenii luate de vant. Si asta, pentru ca ea, copilaria mea, vegheata de nastrusnica mea mama, mi-a ramas intreaga in inima, ca un glob de aur viu si pulsand intruna de dragoste pentru Viata.
Cat despre tristete... Da, ma cuprinde si pe mine, tot mai adesea. Dar ea nu vine din inima mea, ca "taraisul sarpelui", tacuta si insidioasa, trimisa de ceturile toamnei. Ea vine din golul care s-a facut si se face, tot mai larg, in jurul meu, un gol ce se apropie de dimensiunile unui "Hau". Un "hau" pricinuit de plecarea, spre cele vesnice, a unor fiinte atat de dragi sufletului meu. De doliul care mi se instaleaza tot mai des in suflet si care ma impinge sa sterg tot mai multe nume si numere de telefon din agenda. Numai ca eu refuz s-o fac! Ei, prietenii mei dragi, oameni care m-au iubit si pe care i-am iubit si ii iubesc si acum, cand nu ne mai vedem si nu ne mai gasim nici la telefon, sunt acolo, langa inima mea. Si ma fac sa ma simt, nu o data, vinovata pentru faptul ca eu mai traiesc. Si ca - in ciuda a tot si a toate - bucuria mea de a trai a ramas intreaga! O bucurie care ma face sa-i multumesc in fiecare zi lui Dumnezeu pentru faptul ca, iata, am apucat inca o toamna! Si pentru faptul ca, iata, fetita care, candva, pornea intr-o dimineata de toamna timpurie la gradinita, in uniforma din stofa albastra, cu guler scrobit, n-a murit de tot! Ba chiar continua sa zambeasca si sa spuna povesti adevarate ori sa nascoceasca povesti miraculoase, menite sa intre - sau nu - intre coperti de carte frumos colorate...

VALENTIN IACOB
Energii luminoase

Toata viata m-a urmarit o observatie pe care am gasit-o demult intr-un articol american de psihologie. Anume, ca omul se simte cel mai bine in anotimpul in care s-a nascut si in anotimpul opus. Iar din toate lunile anului, cea mai fasta si activa pentru noi este luna de nastere. Nu stiu altii cum sunt, dar mie teoria asta mi se aplica fara gres.Eu sunt nascut, aproape matematic, la jumatatea lui octombrie; iar toamna (si la fel primavara, anotimpul opus) este pentru mine sezonul maximei energii. Un anotimp generos, al roadelor, si care are o lumina a lui delicata si aparte, alb-aramie - o lumina care ma mana mereu la visare activa. Este un anotimp pe care l-am simtit totdeauna solar, cu soarele coborand parca si mai tare pe pamant, in exploziile incendiare ale frunzelor ce prefac copacii in fantome de aur. Iar energia asta a mea stenica nu ma paraseste nici in noiembrie, atunci cand toamna devine morocanoasa. Atunci sufletul si inspiratia imi zburda intr-un fel bizar, reconfortate, complet in rasparul ploii noroioase si monotone de afara. si tot catre sfarsitul toamnei, mi se mai intampla ceva... Cand vremea mocaneasca pare sa nu se mai opreasca peste copacii scheletici si strazile la fel, atunci ma gandesc, pur si simplu, ca aceasta ultima zbatere a uratului este, de fapt, o promisiune. Ca in curand vor veni zapezile curate (oricum, eu le astept increzator, aproape credul, de fiecare data). si, odata cu ele, vor veni si marile sarbatori cu aburul lor de copilarie pierduta si regasita, pentru scurt timp... Asa ca, printre atatea promisiuni si energii luminoase, toamna n-are timp sa imi fie si rezervor de macerate melancolii. Dar asta nu inseamna ca lupii negri ai tristetii ma ocolesc tot timpul, milosi! Toamna, in schimb, contez pe un armistitiu etern cu ei. si tare as vrea ca starea asta a mea de gratie autumnala s-o pot prelungi nesmintit, tot anul. Sa detin, la o adica, reteta infailibila impotriva tristetii abrazive. Poate ca scutul acesta curat si nefrant ar fi cele trei cai ale iubirii: sa lucrezi cu dragoste, sa fii inconjurat de cei dragi si sa Il iubesti pe Dumnezeu. Asa te poti apara cu folos de agresiunea lumii zvarlita fara oprire peste tine, ca o ploaie seaca si inghetata de noiembrie. Dar, pana la urma, cred ca acela care ar avea vreo reteta absoluta, imparabila, impotriva tristetii, ar deveni stapanul spiritual al lumii! si poate ca doar Dumnezeu nu e trist, desi la cate mai vede si El pe Pamant...