"Nu-mi vine sa cred cat de bine ma simt"
"Cel mai mare compozitor al tuturor timpurilor", "Cel mai fascinant artist al secolului", strigau reclamele gogonate si fara rost ale radiourilor romanesti, inainte de concert. Pe de alta parte, unii se intrebau ce mai are de oferit la 74 de ani un tip care toata viata a cantat piese deprimante si a stat 15 ani departe de scena. Leonard Cohen le-a raspuns tuturor printr-un singur gest, prin felul strengaresc in care a intrat si a iesit de pe scena, prin mersul saltaret, al unui pustan fara varsta, care a spus o poezie la serbarea scolara si acum pleaca sa culeaga cirese si sa citeasca povesti, cocotat pe o creanga. Concertul sau a fost ca o briza, totul a curs firesc, de la sine, nefortat. Chiar si ploaia ce a cazut cateva minute sau Arcul de Triumf, ce se vedea la doi pasi, s-au potrivit cu versurile cantecelor sale. Cohen a aparut pe scena la 10 minute de la ora oficiala (ceea ce pe stadion se intampla odata la 100 de concerte) si a inceput cu "Dance Me to the End of Love". A ingenuncheat de nenumarate ori in fata lui Javier Mas, un senior al chitarei acustice, si-a scos de nenumarate ori palaria, ca raspuns la aplauzele publicului pe care l-a apelat de fiecare data cu "prieteni", si-a prezentat in repetate randuri instrumentistii de pe scena. Gesturi simple, ale unui om care timp de cativa ani, pana in 1999, a purtat rasa de calugar zen. Dar zambetul care l-a insotit aproape tot concertul nu avea legatura cu fosta sa viata monahala.
Parea ca-si spune: "Mai sa fie! Am plecat dupa 15 ani in turneu ca sa evit falimentul, si nu-mi vine sa cred cat de bine ma simt, imi place la nebunie!". Cohen a savurat fiecare moment al timpului petrecut pe scena, si asta a dat masura unui concert de neuitat. Pentru ca Leonard Cohen nu-i omul care sa faca show-uri pe banda rulanta, dupa acelasi scenariu. Vorbim despre un artist care nu o data s-a lasat coplesit de emotii, fugind in lacrimi de pe scena. Daca pana acum isi ineca tumultul sufletesc in turnee inecate-n alcool, acum marele artist se pare ca a gasit alta reteta. Poate sa fie vorba de belsugul muzical ce-l inconjoara. "L-am ratat in 1975. La Dublin, se vandusera toate biletele", imi spune unul dintre strainii ce au ingrosat randurile celor 10.000 de spectatori prezenti la concert. Dar pe langa faptul ca si-a vazut artistul preferat in concert, un motiv in plus de bucurie este acela ca acum Cohen este mult mai bun ca in 1975. Nu mai este bardul ce-si zdrangane cantecele singur la chitara, ci are alaturi, nu in spatele, ci in jurul sau, o trupa senzationala, care face ca fiecare dintre cantecele vechi de 40 sau de 20 sau de 7 ani (cea mai recenta, "In My Secret Life") sa fie slefuite pana la perfectiune si aduse la lumina reflectoarelor de pe Stadionul Arcul de Triumf, in cea mai incantatoare forma posibila.
Nu degeaba Cohen si trupa sa au repetat, pe aceeasi scena, timp de doua zile. Bucurestiul a insemnat primul concert din cea de-a doua parte a turneului mondial, si totul a sunat impecabil. Roscoe Beck, basistul, si-a meritat aplauzele pentru noile aranjamente, Javier Mas s-a dovedit a fi un chitarist pe care oricand ai vrea sa-l asculti, chiar in propriul sau concert, iar fetele din acompaniamentul vocal, ramase la acest concert fara prezenta vechii colaboratoare a lui Cohen, Sharon Robinson, s-au intrecut pe sine. Este impresionant cum Cohen si trupa sa au reusit sa aduca intimitate si blandete intr-un spatiu deschis, pe un stadion. Totusi, faptul nu ar trebui sa ne mire, avand in vedere ca toti interpretii au avut acelasi succes si aceleasi critici elogioase, fie ca au cantat in teatre italiene, fie in cadrul unor festivaluri de vara, cu zeci si zeci de mii de spectatori.
"Un pusti cu un vis de aur"La intoarcerea pe scena, dupa pauza, Cohen a fost intampinat de un cor al spectatorilor, "Happy Birthday to You", transformat rapid in "Multi ani traiasca!", care s-a mai repetat de cateva ori pe parcursul serii. "Prieteni, va multumesc. Data trecuta cand m-am aflat pe scena de ziua mea, aveam 60 de ani si eram tot un pusti, cu un vis de aur in gand. Va multumesc pentru ca imi pastrati vii cantecele.
Este un privilegiu sa ne putem intalni impreuna atat de pasnic, in vreme ce in lume este atata haos". La finalul concertului, atunci cand il aclamau pentru a reveni pe scena, nimeni nu spera ca va mai canta atat de mult la bis. Practic, Cohen a inceput un alt miniconcert, in care publicul a avut un rol important. De obicei, la concertele de pe stadioane, fanii adevarati vin cu ore inainte, stau in ploaie sau in canicula pentru a fi cat mai aproape de scena, de artistul pe care-l admira. De asta data, alaturi de scena s-au aflat cei ce si-au permis sa plateasca pretul piperat al biletelor pentru locurile din fata, aflate pe scaune. Intre acestia s-au numarat multi folkisti sau simpli admiratori ai lui Cohen, ce-i stiau pe de rost versurile. Din pacate, n-au lipsit nici gesturile mitocanesti. Fataiala din fata scenei, in timpul pieselor, m-a facut, nu o data, sa inchid ochii si sa ascult doar muzica. Dupa incheierea concertului si revenirea lui Cohen pentru bisul prelungit, fanii lui s-au ridicat de pe scaune, si alaturi de ei au ajuns si spectatorii din randurile din spate, iar atmosfera s-a incins la rosu. Cohen a continuat sa cante chiar si dupa ce titlurile pieselor pareau ca indica sfarsitul, precum "So Long, Marriane" ("Adio, Marriane") sau "Closing Time" ("Ora inchiderii"). Concertul a durat doua ore si s-a incheiat cu acelasi suras al lui Cohen. "Dumnezeu sa va binecuvanteze, oameni buni! Acuma mergeti acasa, sa nu va prinda vreo raceala!".
Carte de vizitaTurneul mondial al lui Cohen a debutat in iunie, in orasul in care isi incepea, cu cinci decenii in urma, cariera sa de stralucit poet si prozator: Toronto. Cu trei luni inainte, ca omagiu al unei cariere muzicale cu totul iesite de sub tipare, devenea membru al celebrului Rock and Roll Hall of Fame. Leonard Norman Cohen s-a nascut pe 21 septembrie 1934, in provincia canadiana Quebec, intr-o familie evreiasca, din clasa de mijloc.
Tatal sau avea origini poloneze, iar mama se nascuse in Lituania. Banii stransi de mica afacere a tatalui sau, care a murit pe cand Leonard avea 9 ani, i-au permis sa-si vada de visele artistice. La 17 ani, canta intr-o prima trupa de rock, iar in 1956, dupa ce a absolvit Universitatea, a lansat primul sau volum de versuri. Cele mai faimoase si mai controversate carti le-a scris in anii '60, pe cand traia in insula greceasca Hydra. Tot atunci si-a inceput si cariera de cantautor, dupa ce i-a cantat la telefon prietenei sale, Judy Collins, cantareata de folk, piesa "Suzanne", ce s-a dovedit a fi un succes. Cohen este un personaj aparte in lumea muzicala, fara un succes comercial deosebit, apreciat unanim, insa cumva de la distanta. Abia in anii '80, cantecele sale, interpretate intr-un stil modern, ajung hituri, iar albumul sau din 1990, "The Future", face ravagii. Interesant este ca una dintre cele mai frumoase piese de pe disc, care il si inchide de altfel, este... instrumentala, ceea ce spune multe despre calitatile componistice ale unui artist pe care multi il considerau doar un "poet care canta". Dupa turneul mondial cu "The Future", Cohen se retrage intr-o manastire budista, de unde revine pentru a scoate inca doua albume, mult mai putin comerciale, plus unul editat alaturi de iubita sa, Anjani. Anul acesta este asteptata lansarea unui nou album Leonard Cohen.
Fotografiile autorului (3); Foto: Agerpres (2)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
