Povesti de viata in dialog - VASILE SIRLI

"Am trecut granita in Oltcitul meu nou-nout, fara sa stiu ce soarta m-asteapta"

Compozitor de mare succes inainte de '89, a emigrat in Franta, unde a facut o cariera de exceptie. Tot de exceptie este si colaborarea cu Purcarete, caruia ii inflameaza spectacolele

Inainte de a porni interviul meu cu Vasile Sirli, un muzician roman cu o cariera interna si internationala impresionanta, mi-as permite o mica introducere... sentimentala.
Asadar:
Pe Vasile Sirli l-am cunoscut la inceputul anului 1983, in perioada in care Mircea Daneliuc realiza tulburatorul sau film "Glissando". Pe vremea aceea lucram si eu in cinematografie, la Casa de filme nr. 3 - unde director era exceptionalul si mult regretatul dramaturg Dumitru Solomon. Fusesem numita "producator delegat" al filmului si, in aceasta calitate, aveam sa-l cunosc pe cel care crease o muzica la fel de nelinistitoare, la fel de tulburatoare - prin "prevestirile" ei - precum filmul. Ba chiar muzica devenise un fel de "personaj" al filmului. Un film care a starnit nu numai "dezaprobarea" criticilor aserviti regimului, dar si multe controverse printre iubitorii adevarati ai filmului romanesc. Extrem de nemultumit de mesajul "cam incalcit" al creatiei lui Daneliuc a fost chiar Ceausescu insusi, gata-gata sa interzica filmul, salvat in cele din urma - culmea! - de Nicu Ceausescu insusi si de directorul general, pe atunci, al cinematografiei, Ion Traian Stefanescu. Apreciind filmul lui Daneliuc, ei i-au cerut autorului sa-i faca mai limpede mesajul. Adica filmul sa nu se mai constituie intr-un atac dur, direct - chiar daca foarte sofisticat - impotriva dictaturii comuniste, ci sa atace... totalitarismul... nazist. Si, de aceea, pe parcursul filmului, sa fie auzit, din cand in cand, celebrul refren din cantecul "Lili Marlene", atat de drag lui Hitler si nazistilor lui. Neavand incotro, Daneliuc si Vasile Sirli s-au supus acestei cerinte. De altfel, chiar si cu aceasta "concesie", filmul nu si-a pierdut nici un carat din valoare. El a ramas la fel de ingrijorator, ca avertisment privind viitorul societatii romanesti sub dictatura lui Ceusescu. Premiera filmului "Glissando" a avut loc la cinematograful "Patria", in septembrie, 1983. Dupa trei ani de la premiera, Vasile Sirli fugea din Romania...
L-am revazut in 1987, de Craciun, la Paris, in apartamentul micut, dar nespus de prietenos al Rodicai Aldulescu - fiica ilustrului si regretatului violoncelist Radu Aldulescu. Apartamentul se afla in inima Parisului boem, pe rue de Boulainvilliers. Rodica, expert in istoria artelor, lucra pe-atunci la o Galerie de arta faimoasa, de pe Boulevard Saint Michel (Saint Mich, cum ii spun cu simpatie parizienii). L-am revazut, asadar, cu mare placere pe Vasile Sirli... "fugarul", acolo, la masa imbelsugata, in care peretii "parizieni" ametisera de aroma sarmalelor facute de Rodica, asa, "ca la mama acasa", dar si de susurul vechilor colinde romanesti, tasnite din spatele pomului de Craciun inaltut si plin de beteala aurie.Invitati, alaturi de mine si de Sirli, la aceasta masa de mare sarbatoare crestineasca-ortodoxa, erau Nicolae Breban - statuar, fermecator si, ca de obicei, vag-ironic, si minunata lui sotie, Cristina. Am mancat cu totii, cu pofta, am baut vinuri romanesti si frantuzesti, am ras, dar am si lacrimat - cuprinsi de amintiri si speriati de viitor... Unii dintre noi - Rodica, sotul ei, operator pretuit la televiziunea franceza, si Vasile Sirli - ramaneau acolo, pe pamant strain, adica in noua lor patrie - la Paris. Iar noi - Nicolae, Cristina si cu mine, aveam sa ne intoarcem curand acasa, intr-o inchisoare nationala sumbra, cam ca lagarele inchipuite de Daneliuc, in filmul lui, "Glissando".
Oare ce fel de cuvinte - si cate? - ar trebui sa folosesc eu, acum, pentru a descrie intensitatea bucuriei cu care l-am revazut, dupa... 21 de ani, la Sibiu, pe Vasile Sirli? L-am revazut cu prilejul Festivalului international de teatru, odata cu avanpremiera spectacolului naucitor dupa piesa "Lulu", de Frank Wedekind, spectacol la care Sirli a scris o muzica la fel de... naucitoare! Naucitoare, ca si cea scrisa pentru spectacolul dupa "Faust" - ambele exceptionale montari ale acelui artist-unicat care se cheama Silviu Purcarete.
Despre cele doua spectacole am scris pe larg in numerele anterioare ale revistei noastre, asa incat aici voi incerca sa relatez miezul placutei noastre discutii, petrecute intre o conferinta de presa si un spectacol de seara, in gradina interioara a unui suberb hotel sibian, alaturi de un espresso la fel de bun ca la Bologna, si multe, multe pahare de cea mai buna apa minerala romaneasca.
Asadar:

Exodul

- Celebritatea dvs., Vasile Sirli, nu depaseste, in tara, bariera generatiilor de dinainte de '89. Iata de ce va invit, ca in debutul interviului nostru, sa depuneti o carte de vizita cat mai completa, legata de cariera dvs. de muzician.

- Sirli este un nume macedonean. Bunicii mei, ca si parintii mei, s-au nascut in nordul Greciei. In anii '20, ei au fost obligati sa-si paraseasca locul nasterii si s-au dus in Cadrilater. Apoi, in 1940, au fost obligati sa paraseasca Cadrilaterul si au plecat in Dobrogea. Acolo, in 1941, s-a nascut primul copil al familiei, fratele meu. Eu sunt nascut dupa razboi, in Banat. In anii '46-'47, o multime de macedoneni au fost obligati sa se mute din Dobrogea in Banat.

- Povestiti un pic despre acesti oameni cu destine atat de zbuciumate, despre care la noi se stie destul de putin. Istoria aromanilor este, in mare, necunoscuta.

- Bunicul meu din partea tatalui, Dumitru Sirli, a fost casatorit cu Stanca. Din partea mamei mele, bunica Aurica - maritata, s-a numit Zaica. Toti macedoneni! Ambii bunici erau agricultori in nordul Greciei... Erau si negustori, ce-i drept. Luau de la munte si vindeau la vale. Luau de la munte piei, branza, cirese... Erau livezi multe acolo... Luau marfa de la Salonic si o duceau pana la muntele Athos... Mai ales bunicul meu, Dumitru, avea un ascutit simt al comertului. Erau destul de instariti, cred eu, asa ca nu le-a fost prea usor sa lase aproape totul balta si s-o ia inspre Cadrilater... Au venit de-acolo cu cai, cu vite, cu tot ce le putea fi de folos pentru a-si incropi o noua viata... In schimb, dupa vreo 14 ani, adica dupa ce incepusera sa prinda ceva cheag pe pamant romanesc pe-atunci, s-a produs cedarea Cadrilaterului, care a devenit bulgaresc. Si atunci au pierdut tot! A fost vorba despre o plecare grabita, fortata. Au plecat catre satul Cetna, pe langa Tulcea. Cand au ajuns acolo, tatal meu avea 19 ani, mama 18. Pe tata il chema Cristea - sau Hristu - iar pe mama - Olimpia... Mama mea a fost o fiinta exceptionala, o fire extrem de pozitiva, un "motor" al intregii familii. A murit, din pacate, acum 14 ani... Tatal meu mai traieste, din fericire, si azi.

- De la aceasta mama extraordinara ati mostenit muzica?

- Nu. Ai mei nu au fost nici muzicieni si nici artisti. Au fost oameni simpli, oameni harnici si intelepti, care au iubit viata si au stiut sa supravietuiasca. Eu m-am nascut in satul Varias din Banat, in 1948, intr-o lume zbuciumata, rascolita de razboaie cumplite, o lume ce-si jelea milioanele si milioanele de morti. Peste noi venea comunismul... Dar mama nu si-a pierdut nici o clipa nadejdea. Era "argint viu". Participa la tot soiul de activitati culturale. Juca in piese de amatori. Canta in cor si asculta toata ziua muzica la radio. De-acolo, de la radio, mi se trage mie norocul cu muzica. Incepusem de mic sa ascult mai ales programele cu "Corul de copii Radio", asa ca m-am trezit intr-o zi ca-i spun mamei mele: "Eu vreau sa merg la Bucuresti sa cant in Corul de copii Radio!". Nu, n-aveam pe nimeni la Bucuresti! Absolut pe nimeni! Intamplarea a facut ca in Varias sa existe, pe-atunci, o doamna profesoara de pian, doamna Trailescu. Era invatatoare, dar dadea si lectii de pian... Si tot intamplarea - miraculoasa, as zice - a facut ca tocmai in acel timp sa fie de vanzare un pian... Un "Bsendorfer" foarte bun, din 1896, care suna chiar foarte bine... Asa ca mama a zis: "Trebuie sa facem ceva cu baiatul asta!". Si au facut: adica au cumparat pianul si mi-au angajat profesoara de pian! Va dati seama! Luxul de pe pamant! Toate astea intamplandu-se intr-un sat in care bietii tarani nu aveau nici macar a doua pereche de ciorapi! Cand am terminat clasa a patra primara, doamna Trailescu i-a spus mamei mele: "Baiatul asta ar trebui sa mearga la liceul de muzica din Timisoara!". Zis si facut, am dat examen la Liceul de muzica si arta plastica, asa se chema de fapt atunci. Si-am intrat, devenind intern. Dar internatul a fost un noroc pentru mine, pentru ca m-a disciplinat, eu fiind un copil teribil de razgaiat! Am invatat acolo cu profesori care predau clarinet, contrabas, violoncel...

Pianistul carbunarilor

- O excelenta pregatire, as zice, pentru muzicianul si compozitorul de mai tarziu...

- Intr-adevar, se facea studiu serios acolo, Beethoven, Mozart, erau valori sacre... Noi, pustii, eram, in acelasi timp, fascinati de Beatlesi si de rock and roll... Pe-ascuns, cantam cu totii "dixieland" si tot felul de jazz-uri. Chiar in cluburi. Pe la 12 ani, eu castigam deja bani pe la cluburile - ma rog, carciumile de carutasi... Nu radeti, chiar asa era! Aia carau cu caruta carbuni tip "brichete", adica de format caramida sau ou, pe la lume, pe la fabrici. Si-apoi, se adunau in cate-un "club" d'asta si se puneau pe baut si pe cantat. Asa era la Timisoara in acel timp. O lume pestrita, colorata si destul de voioasa, mai ales acolo, in cartierul Fabric. In ciuda vremurilor atat de tulburi pe care le traiam! Oamenii aia care carasera carbuni toata ziua veneau acolo asa cum erau, negri-tuci, ca in romanele lui Dickens sau ale lui Cronin... Si eu ma duceam si cantam la pian de mama focului. Intre timp implinisem 15 ani. Imi dadeau cam 30 de lei pe seara...Era o suma bunicica pentru anii aceia. Cantam la un pian foarte dezacordat cam tot ce-mi trecea prin cap! Doar asa, ca sa le fac un fel de "atmosfera". Din nefericire, din perioada aceea am dezvoltat o boala profesionala, adica am inceput sa am crampe la degete! Da, ma dureau teribil degetele si intepeneau in acelasi timp. Nu m-am vindecat nici azi. Nici azi nu mai pot canta, mult timp, la pian. Asa ca, venind la Bucuresti, m-am inscris la Conservator, dar nu la clasa de pian, ci la sectia de pedagogie, unde am avut profesori extraordinari, printre care pe maestrul Tudor Ciortea... N-am fost multa vreme studentul lui propriu-zis, dar stiu ca m-a socotit a fi unul din discipolii lui preferati. Mai mult decat atat, mi-a lasat prin testament un armoniu, care are si azi, in ochii mei, o nepretuita valoare. Cu firea mea indaratnica, iubeam tot ce era interzis in vremea aceea. Cum v-am mai zis, jazz-ul, rock-ul. Iar din anul III de Conservator, m-am apucat sa studiez... muzica bizantina. Tocmai pentru ca muzica "religioasa" era interzisa! La sfarsitul studiilor, m-am prezentat la maestrul Ion Dumitrescu, presedintele Uniunii Compozitorilor, in vremea aceea. Si i-am pus pe masa un dosar cuprinzand toate studiile mele privind muzica bizantina. Maestrul a cercetat un pic dosarul, si-apoi, cu un gest brusc, a chemat-o pe sefa de cadre, pe doamna Cojocaru, si i-a spus, scurt: "Il angajez pe baiatul asta la Editura muzicala...".

Soldatul compozitor

- Si de-acolo a "tasnit" compozitorul Vasile Sirli?

- A tasnit dupa niste intortocheli. Era clar ca nu pot face mare lucru cu studiile mele de muzica bizantina. Intre timp am facut serviciul militar. Intre perioadele de instructie, ma plictiseam de moarte. Citeam pe rupte. Si, pe negandite, m-am apucat sa scriu muzica usoara! Luam poezii de Marin Sorescu sau de Blaga si scriam cate 10 cantecele intr-o seara! In vreo 6 luni de armata am scris zeci de cantece! In perioada asta "fructuoasa" pentru mine, am avut tot soiul de colegi ilustri. Unul dintre ei a fost chiar Octavian Belu, marele antrenor de gimnastica. Dupa eliberare, am primit intr-o zi un telefon de la Irina Niculescu, fata acelei legendare doamne Margareta Niculescu, creatoarea teatrului de marionete "Tandarica". Ma invita sa scriu muzica la o piesa de papusi la recomandarea lui Adrian Enescu - nu numai un mare compozitor, ci si un mare prieten... Spectacolul se chema: "Tigrisorul purpuriu caruia ii paceau clatitele".

- Dar la "tigrisorul" Silviu Purcarete cum ati ajuns?

- Am ajuns la el prin Antonio Albici, un fost coleg de armata, de meserie scenograf. El este "vinovat" pentru excelenta relatie de colaborare care s-a creat, cu timpul, intre mine si Silviu Purcarete. Albici fusese prieten din copilarie cu Purcarete. La Bucuresti ei faceau parte din "Grupul de la Foisorul de Foc", cartierul in care locuiau. Eu am fost "adoptat".

- Si asa a inceput o splendida cariera...

- O cariera a carei prima etapa a fost colaborarea mea cu televiziunea romana. La "comanda" acelui unic om de televiziune care a fost Tudor Vornicu, am facut, impreuna cu Constantin Chelba - mare operator! - un film despre corul "Song". Am compus muzica pentru acel film. Se chema "Astfel". Imediat dupa aceea am primit o alta comanda, de la mult regretatul regizor Dan Micu. El m-a invitat sa compun muzica la acel extraordinar spectacol care a fost "Fratii Karamazov" de la Teatrul Nottara, cu premiera in 1981. Apoi, la Teatrul Mic, invitat tot de Dan Micu, am scris muzica la un spectacol, tot antologic, "Richard al III-lea", cu un Stefan Iordache intr-o forma de zile mari. Si cam tot atunci am primit un telefon: "Buna ziua, ma numesc Mircea Daneliuc - si as vrea sa lucram impreuna!". A urmat superbul lui film, "Glissando". La fel s-a intamplat cu Lucian Pintilie, care m-a invitat sa-i scriu muzica la filmul (care a starnit atata scandal!), "De ce trag clopotele, Mitica?". Intre timp, inca din 1980, eram director artistic la "Electrecord"...

Adio, dar raman cu tine!

- Si totusi, pana la urma, in ciuda atator "comenzi", in ciuda atator succese, atator recunoasteri, ati renuntat la Romania. De ce?

- Povestea e lunga si intortocheata. Voi incerca sa o scurtez. Prima oara am ajuns la Paris chiar dupa premiera cu "Glissando".Mai exact in iarna '83-'84. Ma invitase acolo Lucian Pintilie, care punea in scena piesa "Arden din Faversham", cu gandul sa-i scriu muzica la acel spectacol. Ceea ce am si facut! Cu acest prilej, aveam sa cunosc un alt roman celebru, pe regizorul Petrica Ionescu, "abonat", la Paris, in a pune in scena spectacole de opera, cu distributii fabuloase. Am si colaborat cu el, tot cu muzica pentru un spectacol de teatru. Intre timp, in martie-aprilie 1986, Stere Gulea m-a invitat sa scriu muzica la un film care avea sa devina antologic: "Morometii". In acest timp, in acel du-te vino al meu intre Bucuresti si Paris, eu beneficiam de fel de fel de prelungiri de viza! Eram destul de avansat cu muzica mea la filmul lui Gulea, cand, aflandu-ma eu cu treburi pe la Consiliul Culturii, am fost invitat sa stam de vorba afara din cladire, pe peluza din dreptul statuii lui Lenin, adica acolo unde nu erau microfoane, de catre cineva, o persoana foarte bine informata de-acolo, de la etajul II, unde isi aveau birourile "oficialitatile". Nu o sa-i dau numele - nu stiu daca ar fi de acord sa-i apara numele - oricum, era si este - o persoana minunata care iubeste arta. Poate de aceea, m-a sfatuit sa plec cat mai repede din tara, intrucat nu se doreste sa-mi mai fie prelungita viza de iesire-intrare. Iar viza mea expira peste 2 zile! A urmat o cursa contracronometru, fara ca cei cu care lucram sa stie motivul acestei "goane". Si-astfel, alaturi de profesionistii devotati ai "Buftei", am izbutit sa termin atat "macheta" muzicii, ba chiar si "Bocetul de moarte", cantat dumnezeieste de doamna Maria Dragomiroiu. Si tot in timpul scurt dintre doua zile si doua nopti de nesomn, m-am inteles cu sotia mea privind "fuga" din Romania. Profitand de ultimul ceas cand mai era valabila viza, am trecut granita Romaniei, in Oltcitul meu alb, nou-nout, fara sa stiu ce fel de viitor m-asteapta...

- Va astepta, cum se vede, un viitor stralucit, o cariera internationala, de care ar trebui sa fiti chiar foarte mandru! Stiu ca si dupa anii '90, ati lucrat cu Petrica Ionescu, cu Tompa Gabor, ca tot din acel timp, ba chiar si mai incoace, l-ati urmat, cu muzica si cu persoana dvs., pe Silviu Purcarete, cam peste tot in lume, pe unde a montat stralucitele sale spectacole... Aveti o familie minunata, acolo, la Paris! O aveti pe sotia dvs., Anca, muzicolog, bizantinista, si pe fiica dvs. Ruxandra, violonista, producatoare de DVD-uri. Din 1990, ati fost numit Director artistic al Parcului Disney Resort... Sunteti fericit, Vasile Sirli?

- Da. Cred ca da.

- Cand plecati in vacanta? Si unde?

- Nu plec nicaieri. Raman la Paris. In studioul meu de la Disneyland. Munca mea este vacanta mea...

Foto: Mihaela Marin (2)