A fost marea revelatie a Festivalului International de teatru de la Sibiu. Un talent de exceptie, dublat de o fragilitate si o gratie iesite din comun. O fata frumoasa, cu aer inocent, de copil neinvatat cu primejdiile vietii. Personaj principal in spectacolele lui Purcarete, inconjurata si asaltata de admiratori, am stat de vorba amandoua intr-un parc, pe o banca, intr-un ragaz prea scurt, pentru a afla intreaga poveste a drumului ei spre succes. Era catre pranz si platanii din batranul parc al orasului revarsau racoare si umbra.
- Pentru un prim interviu in revista "Formula AS, uzanta cere sa incepem cu prezentarile. De unde pana unde actrita de teatru? Mosteniti talentul din familie?
- Nu. Parintii mei sunt profesori. Suntem din Arad. Mama e profesoara de romana, tata profesor de matematica. N-aveam legatura cu teatrul, noroc ca mama mea a observat foarte repede ca aveam o sensibilitate deosebita. Asa ca mi-a dezvoltat-o inca de cand eram foarte mica. Mi-amintesc, de pilda, cum imi explica ea - profesoara de romana! - poezia lui Eminescu, "Codrule, codrutule. Cum reusea ea sa personifice in ochii mei de copil, in imaginatia mea atat de proaspata si de curata, Codrul, ca fiind o persoana, un om care sufera, care are sentimente, care plange de dorul Poetului. Incat, fetita care eram pe-atunci, plangeam si eu cu sughituri de mila Codrului, impartasindu-i suferinta.
- Ca frumusete pe cine ati mostenit? Albeata pielii, parul blond, carliontat, gropitele, ochii albastri...
- Cam toate vin de la mama. Doar parul, bogatia lui, am mostenit-o de la tata. Dar m-ati intrebat despre teatru, cum am ajuns eu la teatru. Mi-amintesc si azi cum ma duceau ai mei la spectacole pentru copii. Vazusem "Fata din dafin, imi placuse la nebunie piesa aceea! Aproape ca ma obseda. Culmea e ca ceva mai tarziu, pe cand eram eleva la liceu, teatrul ajunsese sa mi se para ceva... fals! Nu ma mai cucerea de fel... E drept ca, in perioada aceea, nu stiu de ce, la teatrul din Arad se jucau tot soiul de piese neinteresante, cu subiecte stupide. Prea putin teatru clasic.
- Si-atunci? Cand si cum s-a produs indragostirea de teatru?
- S-a produs pornind de la... poezie! Scriam poezii, ca orice adolescent normal.
- Poezii de dragoste?
- Mai ales! Sufeream teribil, din pricina unor intamplari imaginare. Traiam foarte mult in imaginatie. Asa cum traiesc si-acum, de altfel. Altminteri n-as putea sa-mi realizez personajele, sa le fac sa fie "ale mele. Asadar, "indragostirea de teatru s-a produs "via poezie.
"Ofelia" in spectacolul "Hamlet" / Foto Catalin Neghina
- ... Si?
- Si am picat cu brio, la ultima proba! In comisia de admitere erau nume mari, era domnul Ion Cojar, doamna Olga Tudorache, Gelu Colceag. Culmea este ca ultima proba nu era peste masura de grea, se numea "improvizatie. Numai ca pe-atunci, eu nu stiam prea bine ce inseamna cuvantul asta! Asa ca n-am stiut ce sa fac si-am luat nota mica. Primisem un text oarecare, dar nu prea stiam ce sa fac cu el. N-aveam nici pe cine sa intreb acolo, in plin examen. Asa ca, pana la urma, am picat.
- Cum ati primit acest rezultat? E limpede ca nu v-a descurajat.
- Nu, nu m-a descurajat. Va dati seama, aveam doar 18 ani. Viata mi se parea foarte frumoasa pe-atunci. Asa ca, deloc trista, m-am dus la repezeala la Cluj, pentru ca aflasem ca acolo, spre toamna, se mai da un examen de intrare la Institut. Erau decalate admiterile. Ba, in plus, acolo se facea si o mica pregatire a viitorilor studenti. Ne pregateau chiar asistentii de la catedrele de specialitate. Asa am aflat eu cateva lucruri esentiale. Cum ar fi: ce e aia o "improvizatie, "limbaj teatral si asa mai departe. Ei bine, la Cluj, am intrat din primul foc! Am ramas 4 ani studenta acolo si-apoi am venit la teatrul din Sibiu... Acolo, la Cluj, la Universitatea "Babes-Bolyai, care avea, cum stiti, si o catedra de teatru, profesor mi-a fost domnul Marius Bodochi. Ii datorez foarte mult in ce priveste cariera mea. O minunata amintire ii pastrez si doamnei Miriam Cuibus. Si doamnei Mona Chirila. Ele doua au tras foarte mult de mine cand cu admiterea. Eram tare timida. Ma pierdeam foarte usor cu firea...
Un "Mefisto" pentru care Ofelia a luat Premiul UNITER (2007) / Foto Scott Eastman
- Iata ca forta destinului poate aparea si-asa, la o rascruce, sub forma unor profesori inzestrati cu mult "fler, dar si cu multa bunavointa. Mergem mai departe. Cum s-a produs trecerea de la Cluj la Sibiu? V-a atras orasul sau au fost si alte motive?
- Imi placea foarte mult orasul. Stiam si de Festivalul International de Teatru, asta a fost un motiv foarte ofertant, sa recunoastem. Fusesem si cu un an mai devreme la Sibiu, cu un spectacolas de studenti. Asa ca m-am prezentat la concurs. Atunci m-a vazut domnul Hausvater, care pregatea spectacolul cu "Canibalii. Am fost alesi mai multi "reusiti. Domnul Alexandru Hausvater a facut, asa, o selectie, dupa care au urmat doua saptamani de auditii. Asa am luat rolul maiorului Schrekinger. Si astfel m-au si angajat.
- Asadar, v-ati inceput cariera jucand un rol in travesti...
- Nu, nu era un rol de travesti. Spectacolul era gandit si facut intr-un mod foarte interesant, din prisma unor supravietuitori de la Auschwitz... Maiorul asta tanar, Schrekinger, incerca sa refaca o asemenea experienta teribila din acel lagar german. Eu eram nepoata lui. Un rol foarte greu, dar foarte interesant. Trairile mele treceau prin cele doua personaje...
- Un rol care a dezvaluit, inca de-atunci, multiplele fatete ale talentului dvs. Imi inchipui cata emotie a starnit in randul publicului, aparitia dvs. scenica. Aveti capacitatea, rar intalnita, a unor transfigurari duse pana la extrem. Asa cum se intampla si acum, cand sibienii, ca si publicul de pretutindeni, venit la Festivalul International de teatru, va descopera, atat in fragila Ofelia din "Hamlet, dar si in rolul cumplitului Mefisto, precum si in cel al superbei, fascinantei, nefericitei Lulu... Sunteti constienta de talentul extraordinar cu care v-a inzestrat Dumnezeu? Va auzeam la conferinta de presa spunand ca aveti mai multe emotii in fata ziaristilor, decat atunci cand va aflati pe scena, in fata publicului. Cum va explicati aceasta "reactie a dvs., cam bizara, in ochii mei?
"Lulu" - si joaca ei cu moartea
- Sunt emotii diferite. Cand ma aflu in fata unui grup de oameni necunoscuti si trebuie sa vorbesc despre mine, nu ma simt deloc in largul meu. Traiesc asa, ca un fel de frica. Pe cand acolo, pe scena, ma cuprinde o anume energie, as zice pozitiva, un soi de elan care ma ajuta sa intru in firea atat de zbuciumata, daca pot spune asa, a personajelor pe care le insufletesc...
- Stiu ca in afara de Silviu Purcarete, ati lucrat si cu alti regizori importanti. Cu Maniutiu, cu Tompa Gabor, cu ucraineanul Andrei Joldak, cu Radu Nica. Prin comparatie, m-ar interesa ce are deosebit colaborarea dvs. cu Silviu Purcarete? Exagerand putin si glumind un pic, as zice ca v-ati inventat unul pe altul. Adica, el si-a inventat actrita extraordinara care sunteti, iar dvs. v-ati inventat regizorul care sa poata exploata fiecare carata a talentului dvs.! Cum lucrati cu el?
- E un om si un artist extraordinar! Are o caldura si o darnicie, un calm si o inteligenta - toate, de-a dreptul extraordinare! Are si foarte mult umor! Cand incepem sa "investigam personajul pe care urmeaza sa-l joc, eu pun foarte multe intrebari. Vreau sa fiu sigura ca am inteles exact ce asteapta regizorul de la personajul meu. Ei bine, d-l Purcarete imi raspunde de fiecare data cu mult calm, imi da sugestii de tot felul. E foarte subtil in indicatii, in sensul ca te conduce usurel si tu nici macar nu simti ca te-a condus! Face in asa fel, incat totul ti se pare, pana la urma, posibil... natural... firesc.
- Creatiile dvs. extraordinare se explica, zic eu, si prin contributia Liei Mantoc, a costumelor create de ea. Mi-a placut in mod deosebit felul in care v-a imbracat pentru Lulu. Senzualitatea afisata a modei anilor 20-30, dar si feminitatea anilor 60, de tip Marilyn Monroe... Acele rochii suple, roz, de culoarea pielii, transparente si nu prea, de un erotism tulburator, dar nicidecum obscen. Oricum, norocul ei este ca aveti o silueta de manechin.
In "Lulu", cu Constantin Chiriac, directorul Festivalului de la Sibiu / Foto Mihaela Marin
- Eu sunt foarte atasata de doamna Lia Mantoc. O mare artista! Si cred ca sentimentul e reciproc! Nu prea facem probe. Vine cu "lucrul gata.
- Aveti vreo actrita preferata? De film? De teatru?
- Da! Jessica Lange! Nu pot s-o uit cat de extraordinara era alaturi de Jack Nicholson in filmul "Postasul suna intotdeauna de doua ori sau in "Tootsie. Sau, mai ales, in "Frances. Nu degeaba a luat doua Oscaruri...
- Auzindu-va cum vorbiti, cu aceasta voiosie tinereasca, razand ca o adolescenta, ori de cate ori va amintiti de ceva hazliu, nu pot sa nu ma gandesc cat de tare va schimbati, odata aflata pe scena, cand fragilitatea si delicatetea dvs. se transforma intr-o forta interioara uluitoare. Ce se afla in spatele acestei metamorfoze, a acestei capacitati de transfigurare?
- Dumnezeu. Cand eram mica, simteam ca ma ajuta un inger. Visam ca dorm pe o aripa de inger. Acum, Ingerul meu pazitor este insusi Dumnezeu!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
