Cu turmele la porneala
Mihai Gherase, aroman farserot din neamul ciobanilor din Pind, de la Metovo, sta pe marginea patului, cu mainile pe genunchi, si povesteste o scena pe care nu poate sa o uite. Avea 11 ani cand tatal lui i-a dat in grija turma de trei sute de oi pe care a pornit-o, din ocolul larg al casei lor bogate, din Caliacra (azi Bulgaria), spre Dunare. Plecau in Romania. In tara. Cu el au mai plecat inca patru turme mari, ale verilor lui, conduse de un pacurar batran. Drumul turmei a durat trei luni. Au pornit, au pascut oile pe campiile cu iarba grasa, s-au oprit, au pus stana, au muls oile, au facut branza, au pus pirostriile si ceaunele purtate de magari, au facut mamaligi mari cat roata carului, au mancat si s-au saturat, apoi au sezut si au plans. Micul Mihai Gherase a zis din cimpoi doine tanguioase, care se terminau cu tipat prelung, iesit din burduful strans la pieptul sau slab de copil. In ele erau si nostalgia dupa o tara nevazuta si necunoscuta inca, tara mama, Romania, dar si revolta impotriva soartei vitrege, de neam mereu prigonit si calator. Apoi au ridicat stana, au vandut prisosul de branza in targurile de prin sate si au pus iarasi turmele la porneala. Au trecut Dunarea pe plute lungi de lemn, iar oile s-au speriat cand au simtit leganarea apei sub picioare. Si-au pus capetele in jos, s-au strans unele in altele si au stat asa, pana au ajuns pe malul celalalt. Toamna i-a prins in campia aurie a Baraganului, iar primele brume in Dobrogea, acolo unde statul roman le promisese pamanturi. Intr-un sat cu cateva bordeie de lut, Ceamurlia, au ridicat si ei colibe acoperite cu stuf. Drept mobila, patru pari, peste ei o leasa de scanduri, deasupra cativa saci indesati cu paie, si patul era gata. Iarna putea sa vina! La Caliacra lasasera casele mari si ocoalele largi, cu grajduri si acareturi, cu pamanturi intinse si darace de lana si negot. N-au mai putut sta acolo, pentru ca nu mai era Romania. Dobrogea de sud fusese cedata Bulgariei...
O viata ca un cantec de dragoste
"Porumbel am sa ma fac, si tot am sa ajung la dragostea mea", spune un vers dintr-un cantec farserot de dragoste. Langa Mihai Gherase sta nevasta lui cea blonda, Rozi, moata din Apuseni. Orfana de razboi, ratacita pe la niste neamuri departate din Constanta, Rozalia cea balaie l-a intalnit intr-o zi pe cel mai mic dintre feciorii aromanului Gherase.
"Ai nostri, neamul lui Gherase, au plecat cu totii din Metovo, Grecia. N-a mai ramas nimeni acolo. Tata mi-a spus unde era casa si am vrut s-o vad. Casa mare, cu doua etaje. Ne putem duce oricand sa ne-o luam inapoi, statul grec nu a nationalizat-o. Si muntii nostri ne asteapta acolo. Dar acum, ne-am facut un rost aici. Acolo, a spune ca esti aroman inca e un risc. Nici acum neamul nostru nu e privit cu ochi buni de catre greci. Nu poti vorbi armaneste decat acasa, cu ai tai, ca in institutiile oficiale nu ai voie. Scoli nu exista. Si nici biserici.
Tatal meu, Vanghelie Gherase, un om cu o viata asa de plina si de aventuroasa, m-a invatat ca cel mai de pret lucru e credinta. Daca ai credinta, ai si speranta, oricat de greu ti-ar fi in viata. A lasat ciobania in tinerete, ca sa plece in America, si a trait acolo cincisprezece ani. A muncit in constructii, la zgarie-norii lor, ca sa stranga bani, si sa vina sa cumpere avere si munti in Pind, ca sa aiba unde-si paste turmele cele mari. Dupa ce s-a vazut asezat, cand grecii au inasprit restrictiile, si-a incuiat casa, si-a coborat turmele de pe munti si le-a pornit spre Romania, in Cadrilater. De-acolo, dupa douazeci de ani, a venit in Romania, in Dobrogea. Intai in Ceamurlia, apoi ne-am tras mai jos, aici, in Cogealac, comuna mare, cu svabi bogati, cu romani, turci, tatari, armeni. Si aici si-a facut casa mare cu curte larga. Ii placea si lui sa cante, uite, asa, daca te vedea, si venea lumea si-i spunea: "Uite, lali (unchiule) Vanghelie ci si-ntampli-n hoara" si din ce i se povestea, el facea un cantec, o balada. Avea un caracter puternic si era tare aspru, ca daca o data calcai stramb, nu te ierta, dar era si-o fire sensibila, de poet. Cantecele de la el le-am invatat, si de la batranii neamului. Asa-s machidonii, si milosi, dar si cainosi, daca nu umbli in dreptate in fata lor. In ultimii ani ai vietii, tata a cusut cu mana lui, cu fir de argint pe catifea neagra, o icoana mare a Sfantului Gheorghe. A cusut la ea cinci ani. In timpul acesta, s-a rugat mult. Mergea des la biserica, unde era carstnic, canta la strana. Cand a terminat-o, mi-a daruit-o mie si apoi s-a stins. Tata a fost un caracter mare, un model pentru mine si pentru toata familia noastra.
Niveasta cea buna
Am avut o familie unita, eu cu femeia mea, care i-a ingrijit, si i-a hranit si i-a spalat, si le-a dat haine curate. Femeia asta pe care o vedeti ca sta aici, langa mine, Rozi a mea! Cand au vazut ei, mama si tata, ca romanca, mocanca asta le spala si picioarele, tare s-au bucurat: "Ei, niveasta buna ieasti tu, Rozalia, chiar daci iesti mocanca". Ca pe atunci, veneai de la plug cu opinci in picioare, plin de colb, dar acum, nu mai mergem la plug, iar nurorile nu ne mai spala picioarele. Tare am iubit-o eu, si o iubesc si-acum pe Rozalia.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
