MARIN GHERASIM (pictor)
"Intruna ma framant: cum sa fac sa nu-L pierd pe Hristos"
La revelatia credintei m-a adus chipul transfigurat de har al tatalui meu, in usa altarului. Tata a fost toata viata lui preot la biserica Sfantul Nicolae-Bogdana din Radauti. Cand slujea in fata altarului, era alt om decat cel pe care il vedeam eu acasa. Se citea atunci pe chipul lui o expresie care era mai mult decat bunatate (el era mereu un om bun), mai mult decat dragoste pentru ceilalti (era mereu deschis si devotat celorlalti); mai mult chiar decat vocatia, chemarea de preot. Vedeam - si acum incerc sa inteleg, caci atunci, copil fiind, doar intuiam - ca se petrecea in el o transfigurare, ca traia o iluminare prin credinta adanca. Predica lui din amvon avea ceva avantat, era patruns de patosul trairii intense a Cuvantului Dumnezeiesc. Si port mereu in mine chipul tatei, in odajdiile lui stralucitoare, ca o speranta, o promisiune ca se poate ajunge in clipele fericite sa comunici direct cu Hristos, ca rugaciunea te aduce in preajma Lui si El te asculta si te indruma.
Puterea rugaciunii, trairea credintei, ma ajuta si in munca mea de pictor. Nu pot picta oricum. Inainte sa incep lucrul, ma pregatesc interior. Il implor pe Hristos sa coboare harul Sau asupra mea. Pictura e pentru mine ca o rugaciune. Construiesc si ma construiesc pictand. In clipele fericite de har, simt ca pictand, urc o treapta, imi imbunatatesc fiinta. In acele momente, pictez fara sa mai controlez totul cu ratiunea. Seara, cand arunc o ultima privire spre panza, am uneori surpriza ca am captat ceva din gandul secret, din starea pe care voiam s-o intrupez. Cele mai bune lucrari ale mele le-am facut fara sa stiu bine cum le-am facut. Proiectul imi era limpede, dar modul de a-l realiza nu-mi era dinainte cunoscut. Pun totul pe seama ajutorului lui Hristos, care ma calauzeste mereu.
In plin comunism, am pictat Tronuri si Potire, Carti Sfinte, am "inaltat" Abside cu credinta ca in acea lume intunecata, fac ceva necesar celorlalti, le dau o speranta. Rasplata cea mai mare o primeam cand oameni necunoscuti imi multumeau in ascuns pentru "darul meu". Intre mine si ei se stabilea o solidaritate tacuta, datatoare de putere. Hristos, prin lucrarea Lui in noi, ne ajuta sa supravietuim, sa traim. Astazi, in aceasta lume contorsionata, agitata, grabita, avida de agoniseala, credinta imi da detasare si liniste, imi da o stare de bucurie. Am mereu in fata exemplele vii care au fost si sunt tatal meu, parintele Iachint de la Putna, parintele Sofian de la manastirea Antim, cu chipul si glasul lui bland, care imi arata ca se poate vietui si asa - fara patima si fara ura. Simt atunci ca viata poate fi traita, ca trebuie traita si astfel. Si imi dau seama cat de fara speranta este gandul lui Heidegger, al lui Sartre, al existentialistilor atei, ca "ne nastem pentru moarte". O moarte vazuta ca finalitate absoluta, fara perspectiva luminoasa si necesara a Invierii. Pe cand credinta ne reveleaza frumusetea si armonia lumii, ne ajuta sa realizam aceasta armonie in noi, in viata noastra. Sfantul Apostol Pavel spunea: "Nu mai sunt eu, este Hristos care traieste in mine". Cati dintre noi, cei de azi, mai avem aceasta stare tainica? De asta cred ca atunci, in copilaria mea, in fiinta tatalui meu asezat in usa altarului, vietuia Hristos. De aici, lumina aceea si blandetea de pe chipul tatei. Si intruna ma framant: cum sa fac sa nu-L pierd, cum sa-L fac sa lucreze mereu in mine pe Hristos, sa-mi indrume mereu gandul si mana, cand pictez? Ce sa fac eu, pentru ca Hristos sa locuiasca mereu in mine? Si cred ca toate se pot implini doar prin rugaciune.
ANA BLANDIANA (poeta)
"Cat timp vorbesc cu Tine, esti"
Ma rog mereu, oricand si oriunde as fi, dar nu neaparat spunand rugaciunile stiute pe de rost, ci formuland eu insami ceea ce vreau sa spun. Ma rog astfel din nevoia de a spune ce simt si vreau sa transmit - nu pentru ca Dumnezeu n-ar sti si fara cuvintele mele ce simt eu, ci pentru ca asa inteleg mai bine eu insami totul.
Rugaciunile stiute din copilarie le spun mai ales cand mi se pare ca se lasa o mica tacere, ca "trece un inger", cum spun francezii. Cand ma cuprinde spaima ca acest dialog ar putea inceta, si atunci cuvintele mele imi par prea slabe. Folosesc atunci, ca pe niste formule magice, vorbele sfinte. De altfel, o data, cand eram foarte bolnava, mi s-a intamplat sa si scriu o rugaciune. O rugaciune pe care apoi o spuneam de cate ori imi era greu si frica sa nu raman singura in fata bolii. Dar spaima mea s-a dovedit totdeauna fara temei, pentru ca niciodata, de-a lungul intregii vieti, in toate momentele de cumpana, de la examenele scolare pana la marile examene existentiale, n-am fost lasata singura. Totdeauna am simtit ca deasupra mea, sau chiar langa mine, e Cineva care ma priveste si, din cand in cand, isi spune: "Fata asta nu e in stare sa se descurce singura, trebuie sa o ajut putin".
Niciodata nu mi-a dat prin minte sa ma rog unui sfant, intotdeauna, inca din copilarie, Iisus mi s-a parut cel mai dispus sa asculte, cel mai in stare sa inteleaga. Iar in ultimii ani, dupa plecarea Tatei si apoi a Mamei, rugaciunea mea trece firesc, prin ei. Abia acum am inteles cu adevarat de ce japonezii se roaga in temple inaltate stramosilor.
Otilia Teposu
(redactor "Formula AS")
"Multumire pentru ca mi-e dat sa traiesc"
"Arheikon - Armura"
M-am rugat inainte de a incepe sa scriu raspunsurile la aceste intrebari. M-am rugat lui Dumnezeu sa-mi dea intelepciunea de a spune doar ceea ce trebuie spus si altora, pentru ca mi se pare ca rugaciunea catre Dumnezeu, relatia cu Dumnezeu, cu tot ceea ce presupune ea, este strict personala, si nu cred ca dezvaluirea ei ii poate ajuta in vreun fel sau altul pe cei care sunt inca debusolati. Imi este apropiata Rugaciunea Domneasca, Tatal Nostru, dar de foarte multe ori, rugaciunile mele iau haina modesta a unor vorbe simple, directe si sincere, catre Acela care stie, oricum, ceea ce este bun, bine, potrivit pentru fiecare dintre noi. In general, rugaciunile mele sunt de multumire pentru ceea ce mi-e dat sa traiesc, dar ma rog si pentru sanatatea si intelepciunea celor apropiati sau pentru calauzirea si impacarea celor dusi in lumea de dincolo. Si de fiecare data cand imi spun rugaciunile, il rog pe Dumnezeu sa-mi dea puterea de a nu ma abate de la calea si tinta si scopul pentru care mi-e dat sa traiesc si pe care cred ca El le-a fixat cu mult inainte chiar de a ma naste. Cred, asadar, ca fiecare dintre noi are de indeplinit un rol, o sarcina, o misiune in lumea aceasta si ca Dumnezeu stie ce este cel mai potrivit pentru fiecare, si de aceea ii da fiecaruia dupa masura. De aceea, il rog mereu sa ma ajute sa vad care mi-este locul, care mi-este drumul si-L rog sa ma intareasca pentru a nu ma abate de la ele, in ciuda furtunilor zilnice prin care uneori trebuie sa trec.
Picturi de Marin Gherasim
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
