Atlantida de la tarmul marii: CALLATIS

Sub talpile orasului Mangalia si sub valurile alb-albastre ale litoralului doarme de secole vechea cetate Callatis. Din loc in loc, cele doua lumi se intalnesc. In orasul nou, plin de lumini si turisti estivali, rasare ici si colo cate un crampei din lumea veche: ba in coltul unei curti parasite, unde se ascund vestigii din primele veacuri crestine, ba intr-un hotel de lux, unde alei pietruite de acum doua mii de ani se impletesc cu finisaje ale mileniului trei, ba intr-un lan de porumb, de unde rasare mormantul unui print misterios din vremuri indepartate. Si, uneori, orasul de sub pamant pare chiar mai viu decat cel de deasupra

Cetatea de sub ape

Era demult, in vremea cand grecilor, corabieri si comercianti priceputi, nu le mai ajungeau marile lor si incepusera sa se avante spre taramuri noi. Marea Neagra era o astfel de zona necunoscuta si enigmatica, pe care au imblanzit-o cu incetul, intemeind colonii pe tot tarmul ei. Intr-o buna zi, celebrul oracol din Delfi i-a sfatuit pe greci sa intemeieze o colonie pe locul actualei Mangalii. La vremea aceea, aici exista o asezare getica, numita Cerbatis sau Acerbis. Grecii au sosit in secolul al VI-lea i.Hr. Si au urmat sfaturile oracolului. Erau veniti din Heracleea Pontica, ea insasi o colonie a cetatii Megara. Locul era bun, cu pamant roditor, aflat aproape si de mare, si de un lac cu apa dulce. Tanara colonie s-a dezvoltat foarte repede: s-au construit ziduri, temple, monumente, edificii publice si civile, s-au legat relatii cu alte cetati si alte neamuri. Dar cum aici se intretaiau interesele altor puteri, Callatis, impreuna cu Histria si Tomis, au ajuns sub autoritatea macedonenilor, apoi sub cea a romanilor, apoi a lui Burebista si din nou sub romani. Dupa cateva secole de zbucium, dar si de inflorire, romanii par sa aduca un echilibru in viata cetatii. Dar loviturile date de migratiile ulterioare distrug orasul, care va fi abandonat in secolul al VII-lea d.Hr. Pana in secolul al X-lea, asezarea pare moarta. Genovezii si venetienii contribuie insa la renasterea ei, iar intr-o harta din sec. al XIII-lea apare mentionat portul Pangalia. Din secolul al XV-lea, isi fac simtita prezenta musulmanii, iar vechiul oras grecesc se topeste, incet, in istorie. Apele au inghitit si ele o parte din vechiul tarm, asa incat multe vestigii zac sub apa. Iar din cele ramase deasupra, astazi se vad doar ici si colo cateva urme discrete, pe care ochiul turistului rareori le ghiceste.
Urmele cetatii antice pandesc de unde nu te astepti: din coloanele desperecheate ale geamiei Esmahan, recuperate din vechi constructii grecesti, dintr-un sarcofag grecesc de piatra, ratacit in cimitirul musulman, ori din ruina unui zid napadit de ierburi, la umbra caruia pasc alene doi cai. Prin porii peisajului contemporan respira permanent orasul antic, de sub pamant si de sub valuri, ca o Atlantida prea orgolioasa, pe care zeii inciudati au scufundat-o, dar al carei suflu hraneste pe nestiute orasul de azi. Calatoria mea va fi calauzita de muzeograful Valeriu Maxim, un tanar bland si saritor, mandru de cetatea lui, in care s-au intalnit, timp de multe secole, atatea neamuri. El cunoaste locurile pe unde poti trece in cealalta lume si pe unde te poti intoarce in timp si imi va arata cateva, pe cele mai graitoare. Ma gandesc ca nu va fi o plimbare prea tihnita, caci vom cobori in morminte, vom umbla pe strazi de mult pustii, printre ramasitele unui oras stins, unde doar umbrele ratacite mai sunt stapane. Lumea de deasupra, cu culorile, zgomotul si agitatia ei, pare mai sigura decat cea de dedesubt. E ca o floare vesela, crescuta din radacinile intunecate ale cetatii stravechi. Dar drumul spre radacini e important, caci poate fi un drum initiatic.

Calatorie in timp

Hotelul "President" din Mangalia, un complex luxos de patru stele, a crescut pe un colt stravechi de oras: cartierul sudic al anticului Callatis.Auzisem de mult de inedita imbinare dintre antic si modern din aceasta cladire. Intru in ea, parca in varful picioarelor, ca sa nu tulbur linistea acestei franturi de lume trezita din somnul ei de milenii. Chiar din holul hotelului, te intampina zidul de incinta original, dezvelit atat cat s-a putut. El continua mai departe, pe sub pamant, dar ca sa nu il pierzi din ochi, traseul lui este marcat in pardoseala printr-o dunga lata de culoare deschisa. Urmaresc cu ochii linia alburie, iar ghidul meu, Valeriu Maxim, imi arata in departare spre mare: zidul dispare in apa. Trec peste dunga ca peste o bariera imaginara: acum ma aflu in interiorul cetatii, in mijlocul hotelului. Cobor cateva trepte si ma plimb pe strazi vechi de doua mii de ani. Spatiul este strabatut de o strada principala, lata de sase metri, ce era pavata cu dale cioplite din calcar si din care se desprind stradute mai mici, care urca in diverse directii. Ici si colo se deseneaza umbra unei coloane stinghere sau a cate unei amfore uitate la un colt de strada. Tot acest ungher de lume veche se afla in interiorul hotelului, sub o imensa cupola de sticla. Iar seara, cand luminile de sub cupola se aprind, acest loc devine extraordinar de frumos. De sus, din restaurant, privelistea este tulburatoare. Ai impresia ca lumea s-a dus la culcare si te astepti sa mai vezi, pe dalele curate ale strazilor, cate un caine ratacit sau un trecator intarziat.
Hotelul este invaluit intr-o muzica sublima si in lumini calde. Aici, in subsol, ar fi trebuit, conform planurilor initiale, sa se faca o piscina. Dar investitorii au avut o surpriza cand au inceput lucrarile de modernizare a hotelului vechi, dand peste vestigii de mare pret. Si, lucru rar la noi, au inteles importanta lor si le-au pus in valoare, colaborand exemplar cu arheologii. Rezultatul este impresionant: acest adevarat muzeu a putut fi integrat in cel mai potrivit fel intr-o structura moderna si complexa. Intrarea este libera, oricine poate veni sa vada minunea, mai ales ca in acelasi spatiu exista si o mica galerie de arta si se intentioneaza aducerea unor expozitii itinerante de piese arheologice. La noi in tara, este singurul loc in care te poti plimba pe strazile largi ale unui oras vechi de doua mii de ani intr-un hotel de lux.
Sunt multe de vazut in Mangalia, dar nu-ti poti imagina si nu poti intelege de unul singur ansamblul vechiului oras, daca nu te ajuta un arheolog. Aveam sa constat, la sfarsitul unei zile de peregrinari intre doua lumi, cat de mult isi iubesc specialistii din Mangalia cetatea si cat efort depun ca sa o scoata la lumina si sa o arate lumii.

Cel mai vechi papirus din Europa

Cu arheologul Mihai Ionescu ma intalnesc la coltul de nord-est al cetatii. Aflu ca suntem in afara zidurilor ei. Imi vorbeste de incinta elenistica, de zidul fara mortar, imi arata pavajul portii de nord, pe unde se intra in cetate, apoi un soclu de statuie, un altar de sacrificii si o fundatie de templu, imi povesteste cum guvernatorul Valeriu Bradua a refacut incinta...Se succed secolele unul dupa celalalt, greci, romani, bizantini... O lume intreaga, de care s-a ales praful, si pe care arheologii incearca sa o recompuna si sa o inteleaga. Il intreb daca in cetate traiau numai greci si ulterior romani sau sunt atestati si getii. Stim multe despre grecii din aceste colonii, dar nu stim mai nimic despre geti, oamenii locului. "Da, erau si geti in cetate" - primesc raspunsul. Dar pentru asta trebuie sa vorbesc cu arheologul Nicolae Alexandru, care sapa la Albesti, unde este o asezare mixta greco-indigena. Imi rog insotitorii sa-l cheme, dar el este deja pe drum. Vine spre noi. Aflu repede ce are special asezarea de la Albesti: este o asezare unde grecii traiau impreuna cu getii. Aici putem in sfarsit sa-i intalnim si pe oamenii pamantului. Domnul Nicolae Alexandru imi povesteste ca, spre deosebire de Histria si Tomis, care erau colonii milesiene, preponderent comerciale si cu o democratie bine conturata, Callatis era o colonie doriana, predominant agrara, care reproducea modelul politic dorian. Adica, mai putina democratie si mai multa oligarhie. Aici puterea se afla in mainile catorva familii. De aceea exista asezari fortificate in teritoriu, cum este cea de la Albesti, care apartineau acestor familii. Cand a fost intemeiata colonia de catre greci, s-a luat in stapanire si teritoriul din jur, cu care erau improprietariti colonistii, iar locuitorii din acest teritoriu deveneau aserviti. Cu alte cuvinte, grecii erau stapani, iar getii lucrau pamantul pentru ei. La fel se intampla in toate coloniile doriene. Asa era in perioada sec. IV-III i.Hr. Dar istoria s-a repetat, de atunci, de atatea ori...
Valeriu Maxim ma plimba prin toata Mangalia, incercand sa recompuna, ca intr-un puzzle, vechiul oras, din numeroasele bucatele imprastiate. Imi arata latura nordica a cetatii, unde a existat o basilica siriana, imi vorbeste de zona sacra, de zidurile de incinta, despre cercetarile subacvatice recente, in zona portului scufundat, care au dus si la descoperirea unei epave antice, un vas ce transporta marmura. Dar gloria Callatis-ului, imi spune el, o constituie o mare descoperire din anii `50: un papirus. Si nu orice papirus, ci cel mai vechi din Europa.

Un mormant intr-un muzeu

Dupa ce am umblat pe strazile celor vii, Valeriu urmeaza sa ma duca in locurile celor plecati: necropolele Callatis-ului. Suna straniu acest cuvant, "necropola": in greaca inseamna "orasul mortilor". Incepem cu ce e mai accesibil: un mormant intr-un muzeu.
Muzeul de Arheologie Callatis s-a construit in jurul unui papirus disparut. Aici, unde se afla acum cladirea muzeului, s-a descoperit in anul 1959 un mormant impresionant, care apartinea, se pare, unui nobil, probabil scit, din secolul al IV-lea i.Hr. Mormantul este constituit dintr-o incapere din blocuri mari de piatra, inconjurata de un cerc tot din piatra, cu un diametru de 14 m. Era protejat de un tumul inalt, reprodus astazi de inaltimea incaperii construite deasupra sa. In interiorul mormantului se afla un schelet barbatesc, peste care s-au pastrat resturi dintr-o coroana din frunze aurite si numeroase boabe de grau, elemente asociate cu riturile dionisiace ale invierii. Peste mana dreapta se afla un papirus rulat, lung de 30 cm si lat de 5 cm, singurul descoperit la noi in tara si cel mai vechi din Europa. Daca in regiunile calde si uscate cum sunt cele din Egipt papirusul este un material usor de conservat, la noi, umiditatea si clima mai rece au distrus scrierile antice consemnate pe papirus. Chiar in antichitate, in Europa, un papirus nu rezista mai mult de cateva zeci de ani, fiind preferat pergamentul, preparat din piei de animale. De aceea, aparitia la Mangalia a unui papirus, dupa 2500 de ani de stat in pamant, a fost un eveniment foarte mare, cu atat mai mult cu cat era si cel mai vechi gasit vreodata pe batranul continent. Descoperirea i-a luat prin surprindere pe arheologii nostri, care nu au stiut cum sa procedeze pentru salvarea si conservarea rapida a delicatei foite. Asa incat au chemat un specialist papirolog rus. Dar pana la sosirea sa, papirusul, aflat in stare avansata de putrezire, s-a facut pulbere cand a fost adus la lumina, asa ca specialistul sosit la Mangalia nu a mai putut sa vada decat doua-trei litere grecesti. Totusi, a luat resturile papirusului si le-a dus in Uniunea Sovietica, pentru a se incerca reconditionarea si citirea lui. De atunci, nu se mai stie nimic despre papirus. Manualele de istorie il consemneaza ca pe o curiozitate, mentionand ca el nu mai exista. Dar oare a incercat cineva sa afle de soarta lui, dupa ce a parasit tara? S-a mai putut recupera ceva din el? S-a putut citi vreun cuvant? Era scris in greceste sau doar cu litere grecesti, dar in vreo alta limba din Scitia Mica a acelei vremi? Vorbea oare despre calatoria dincolo de moarte a nobilului din sarcofagul de piatra sau despre viata lui?
Acum mormantul este gol. O lumina calma ii lumineaza invelisul pustiu, de piatra. Resturile nobilului scit zac pe undeva, prin vreun depozit. Podoabele sale sunt expuse intr-o mica vitrina, iar jur imprejurul mormantului sunt amfore si bucati de coloane de piatra. Numarul vitrinelor a crescut cu timpul, iar muzeul s-a extins. Acum, statuetele de Tanagra, din ceramica aurita, obiectele fine din sticla ori statuile si monumentele de marmura concureaza mormantul pustiu si rece. Gloria arheologica a cetatii Callatis, celebrul papirus, nu mai exista. A ramas doar povestea lui.
Si totusi... ghidul meu nu se lasa. Nu pare impacat cu un final asa de absurd. Imi sugereaza, timid, ca papirusul exista. Surad cu neincredere. Stiu ca s-a facut praf. Toti arheologii spun asta.Toate cartile. Sunt curioasa, totusi, de ce crede el asa ceva? Se mobilizeaza repede, ca de obicei, si mi-l prezinta pe arheologul Ion Paslaru, fost deportat la rusi. Domnul Paslaru cunoaste foarte bine lucrarile de arheologie scrise in limba rusa. A fost pe santiere arheologice din fosta Uniune Sovietica si e foarte bine informat. Sub brat tine o carte galbuie, cu coperta cartonata, imbracata intr-o tesatura invechita. O deschide la pagina 171 si imi traduce direct din rusa un text despre papirusul de la Callatis. Este un manual de arheologie scris de rusi in 1973, deci la destula vreme dupa descoperirea papirusului. Textul spune, negru pe alb, ca papirusul exista, dar nu a fost inca descifrat. Arheologul imi traduce: "Munca foarte complicata de restaurare a papirusului a fost facuta de savantii sovietici. Textul nu a fost inca citit". Nu se spune unde se afla, daca intr-un muzeu din Rusia, ori in vreun depozit pe undeva, sau in biblioteca vreunui savant rus... Nu se spune in ce limba e scris ori de ce nu a putut fi inca descifrat. Ion Paslaru a apelat la Ministerul Culturii, apoi la Ministerul de Externe, pe vremea lui Geoana, ca sa se faca demersuri pentru recuperarea pretiosului document sau cel putin sa se obtina o copie dupa el. Nimeni nu l-a luat in serios. Iar el, ca simplu cercetator, nu poate face nimic. Astfel de demersuri nu pot fi facute decat prin institutii. Astazi, cel mai vechi papirus de pe continent este considerat cel de la Derveni, din Grecia, contemporan cu papirusul de la Callatis. Descoperit in 1962, dupa cel de la noi, papirusul de la Derveni a fost publicat abia in 2006, dupa 44 de ani de asteptare. Poate si papirusul nobilului scit de la Callatis va fi publicat intr-o zi, chiar daca a trecut deja jumatate de secol...

Printul de la Documaci

Despre Movila Documaci imi povestise si arheologul Mihai Ionescu, si directoarea muzeului Callatis, Tatiana Odobescu. Acolo se afla un complex funerar elenistic, din secolul al IV-lea i.Hr., foarte frumos, despre care se vorbeste putin. Sapaturile s-au facut intre 1993-1996. Ajungem greu, caci este in afara orasului, printre lanuri de porumb. Cum iesi din oras, se vad pe camp mai multe movile de pamant care nu fac parte din relieful natural, ci sunt movile artificiale. Iti sar in ochi. De aceea, mai toate au fost profanate de-a lungul timpului. La fel s-a intamplat si cu movila Documaci, si din aceasta pricina, nu s-a gasit mare lucru in interior.Totusi, s-a putut stabili ca este vorba de mormantul unui print, atat pentru ca este o constructie monumentala, cat si pe baza putinelor materiale recuperate: un inel de aur cu imaginea unei broaste testoase, bucati de marmura sculptate si vopsite, fragmente ceramice, varfuri de sageti. Complexul este alcatuit din doua monumente. Pe de o parte, un mormant cu dromos (cale de acces) si camera funerara cu bolta. Pe de alta, o baza mare de piatra, care a servit probabil ca soclu pentru un monument ori statuie. Din pacate, complexul a fost profanat de mai multe ori, incepand chiar din perioada romana. Apoi a fost folosit ca adapost, mai ales in evul mediu timpuriu, de cand dateaza unele desene si scrijelituri de pe pereti, asemanatoare cu cele de la Basarabi si Dumbraveni. Totusi, aici nu exista nici un insemn crestin. Sunt doar animale, calareti cu stindarde, corabii, pentagrame. Mormantul in sine este foarte frumos si si-a pastrat chiar si culorile originale. Camera funerara era pictata cu alb, rosu, albastru, galben si mai multe nuante de gri. Un complex, candva grandios, care seamana destul de mult cu cel tracic de la Kazanlak, din Bulgaria, insa la o scara mai redusa.
Ajungem la movila, dar deasupra nu se vede nimic, caci mare parte a mormantului a fost acoperit cu pamant si iarba, pentru a fi protejat. A ramas descoperit doar soclul de piatra. Intrarea a fost inchisa in mai multe randuri cu porti de metal, care au fost furate, au fost trase cu tractorul si smulse. Pentru fier vechi. Directoarea imi povestea ca au pus un pariu cu hotii si au facut o poarta de beton. Acum nu mai poate intra nimeni fara aprobare. Aveam sa vad in interior semnele lasate pe pereti de profanatorii moderni. Coboram in culoarul intunecos, ca in interiorul unei piramide egiptene. E greu de crezut ca o asemenea constructie se afla la noi in tara. Totul e naucitor: spatiul larg, culoarele lungi, iar camera funerara, cu culorile ei inca proaspete, imi da o senzatie mai degraba de locuinta intunecoasa decat de mormant.Desenele de pe pereti sunt schematice si greu vizibile: un cerb cu coarne ramificate, un stindard urias purtat de o mogaldeata calare, multe linii, alcatuind parca un raboj si alte figurari ciudate. Constructia este de factura greceasca, dar nu se stie de ce neam erau cei ce s-au odihnit aici. Putea fi un grec bogat din cetate sau din teritoriul callatian, spune arheologul Ionescu, dar putea fi si un print scit, spune directoarea muzeului. Sau un nobil trac ce si-a construit mormantul dupa moda greceasca. Nimeni nu poate spune precis.
Ma plimb in interiorul constructiei ca prin salile unui muzeu. Nimic nu-mi sugereaza imaginea unui mormant, cu exceptia intunecimii. Nisele au urme de fum, de parca opaitele s-au stins abia cand am intrat noi. Peretii camerei funerare au brauri late, rosii si albastre. Asa credeau oamenii in acea vreme: ca si dincolo de moarte vor trai la fel cum au trait in timpul vietii. Imi trece prin minte un lucru pe care directoarea muzeului mi-l spusese ca fapt divers: ca in multe fotografii facute de ei dinspre exterior spre interior, apar trei bile luminoase, dispuse in diagonala. Unii ziaristi au speculat pe seama acestui fenomen, iar un vizionar care a privit inapoi in timp spunea ca aici au existat trei trupuri imbalsamate. Iesim din pantecele constructiei de piatra si primul lucru pe care vreau sa-l aflu este de ce nu se valorifica turistic acest extraordinar monument. Aflu ca in anii `95-`96 s-a propus protejarea intregului complex printr-o constructie de sticla si introducerea lui in circuitul turistic. Dar nu s-a putut, din pricina retelei de inalta tensiune care trece prea aproape si nici nu poate fi deviata usor, caci duce la bulgari...

Ultimul popas

Valeriu ma duce spre cel de-al treilea loc din "orasul celor plecati". Se afla la iesirea din Mangalia, intr-o curte prafuita, plina de balarii si sarme ruginite. Intr-un colt, dupa un paravan de beton, se afla o intrare care coboara sub pamant.Desi toata ziua a fost entuziast si saritor, acum Valeriu ezita si se tot razgandeste. Ba ca nu are cheia potrivita. Ba ca e mizerie la intrarea in mormant, caci vagabonzii s-au adapostit acolo. Ar vrea sa ne intoarcem, dar eu insist. Pana la urma cedeaza, dar se vede ca nu e in apele lui. Gaseste cheia potrivita, face putina curatenie la intrare si coboram, mai mult de un metru, pe un perete abrupt, la nouazeci de grade, pe o scara improvizata.Dintr-un coridor ingust se intra in camera funerara, dupa ce cobori cateva trepte si iti apleci capul pe sub un zid pe care scrie cu vopsea rosie: "Doamne ajuta-ma si spala-ma", intr-o limba greaca ortografiata nu tocmai corect.Lumea de deasupra dispare brusc si ma trezesc intr-un mormant mut, negru si rece. Incet, ma obisnuiesc cu intunericul si racoarea. Pe pereti deslusesc alte litere rosii si cruci. Din tavanul boltit de piatra atarna multime de radacini subtiri, strecurate printre crapaturile pietrei din lumea vegetala de deasupra. Valeriu imi marturiseste ca, de cate ori coboara in acest mormant, i se face foarte cald si are o stare speciala. Blitul aparatului de fotografiat dezvaluie ici un colt ascuns, colo o firida de candela. Spatiul e stramt si sobru. Te invarti pe loc si cuprinzi repede cu vederea tot ce este de vazut. Valeriu Maxim se opreste din vorbit, cuprins de emotie, apoi face eforturi sa reia firul explicatiilor.Sunt stanjenita de senzatia apasatoare de moarte, de atmosfera de mormant. Ma trec fiori reci si ma cuprinde o neliniste: e intr-adevar un loc foarte straniu. Dau sa plec, convinsa ca m-am lamurit despre ce e vorba, gandindu-ma ca e infinit mai bine deasupra pamantului, la lumina si la viata. Ma indrept spre intrare, dar in clipa urmatoare, ceva ma tintuieste pe loc. Imi simt corpul greu, apoi brusc nu-l mai simt, e contopit parca cu podeaua pe care s-au odihnit atatea secole trupurile celor trecuti la cele vesnice. Pamantul pare ca mi-a inghitit picioarele, apoi ma absoarbe cu totul. Geana de lumina creste incet, si nu mai aud vocea lui Valeriu, pe care l-am lasat vorbind nu mai stiu despre ce. Firisoarele de radacini din pereti devin stravezii in lumina blanda care inunda mormantul. Piatra boltita a tavanului se dizolva incet, pe nesimtite, iar deasupra imi pare ca vad cerul alb, luminos. Ma cuprinde o mare liniste si o bucurie ce se revarsa bland inauntrul si in jurul meu. In clipa urmatoare, raza de lumina coboara, se prelinge pe perete si se indreapta spre iesire. In drumul ei nalucit, imi pare ca se opreste o clipa pe zidul din stanga mea, in dreptul unui text pictat in greceste cu litere sangerii. Citesc, sub mangaierea ultimului fir de lumina: "Nu ma voi teme, Doamne, pentru ca Tu esti cu mine".

Fotografii de Marian Coman