Puterea rugaciunii si semnele ei

Marturie despre Sfanta Fecioara

Stimata redactie,
Povestile despre minuni publicate in revista dvs. mi-au dat curajul sa va istorisesc si eu o intamplare neobisnuita din viata mea, intamplare pe care pana acum nu am indraznit sa o spun nimanui, de teama sa nu starnesc reactii de ilaritate.
De copil am trait cu credinta in Dumnezeu, pana la varsta de 18 ani, cand am intrat la facultate. Acolo, traind departe de casa si intr-un mediu extrem de ateu (era inca pe vremea lui Ceausescu), am uitat de credinta si de legile morale. Am avut pe durata studentiei un prieten care tinea foarte mult la mine, dar pe care nu l-am iubit. Ma flatau dovezile de afectiune pe care mi le arata si l-am pastrat langa mine, pentru ca ma maguleau prietenia si seriozitatea lui. Mi-am inceput viata intima cu el si, nepricepandu-ma sa ma protejez, am ramas insarcinata foarte usor, de doua ori, la scurt interval. Nevoind sa ma leg cu el la cap pentru tot restul vietii mele, am ales solutia cea mai "convenabila": am intrerupt sarcina, de fiecare data. Am suferit, dar nu mult, ma bucuram mai degraba ca imi "rezolvasem problema". In orbirea mea, nu mi-am dat seama ca ceea ce facusem o sa aiba consecinte grele, intr-un plan mult mai fin, intr-un plan spiritual. Ca, de fapt, omorandu-mi copiii, imi omorasem viitorul. Anii au trecut, intre timp imi terminasem studiile, eram asistent la o universitate de prestigiu din tara, dar in mod paradoxal, nu imi mergea nimic din ceea ce faceam. Traiam cu chirie intr-o garsoniera dintr-un camin al universitatii si, la un moment dat, chiria ajunsese mai mare decat salariul meu. Orice tentativa de a obtine o bursa in strainatate (dupa revolutia din 1989) pentru a-mi termina doctoratul sau pentru a ma ridica putin financiar s-a soldat cu esec, in conditiile in care toti colegii mei plecau "dincolo" cu usurinta. Aveam 29 de ani, aveam acelasi prieten din timpul studentiei (care intre timp se mutase intr-un alt oras, unde avea slujba, si care facea naveta de doua ori pe luna, sa ma vada), nu aveam locuinta, nu stiam nici macar daca mai pot avea copii. In toti anii acestia grei, am facut, cred, un singur lucru bun, dar a fost unul decisiv: m-am intors la credinta. Toata mizeria mea, blocajul material si profesional in care ma aflam erau prea evidente ca sa nu imi dea de gandit. Nu puteam gasi explicatii decat in cele doua greseli strigatoare la cer din timpul studentiei. Altceva nu prea aveam ce sa imi reprosez. La 29 de ani, deci, am hotarat sa renunt la contraceptie, peste interdictia prietenului meu, care mi-a marturisit ca nu vrea copii, fiindca nu se simte destul de matur ca sa fie tata. Dar eu imi doream cu ardoare sa am un copil, nici nu stiam daca nu ramasesem cumva cu sechele de pe urma avorturilor, eram dispusa sa incerc orice, pentru ca nu mai voiam sa traiesc numai pentru mine. In ianuarie 1999, la patru-cinci luni dupa ce am renuntat la contraceptie, am avut intr-o noapte un vis ciudat. O prezenta puternica imi daduse o veste extraordinara. Nu pot fi mai precisa despre acest subiect. Nu imi amintesc detalii, de gen: chip, voce, lumina. Nu stiu decat atat: ca o prezenta puternica imi daduse o veste extraordinara. Nu mai avusesem niciodata un vis asemanator. Am fost atat de zguduita, incat m-am sculat nauca si m-am asezat pe marginea patului sa ma gandesc la ce am visat. Sa imi dau seama, de fapt, ce s-a intamplat. Mi-era sufletul plin de o bucurie atat de mare incat, desi nu aveam inca dovezi sigure, am banuit ca eram insarcinata. Tatal meu era intr-o vizita la mine in zilele acelea si am vrut sa alerg sa ii spun vestea. Nu i-am spus, insa, de teama sa nu ma considere nauca. Doua saptamani mai tarziu, ciclul menstrual nu s-a produs. Am mai asteptat un timp, si apoi m-am dus la medic, la ecograf. Mi-a confirmat sarcina. Am alergat cu bucurie si insufletire la prietenul meu de 11 ani de zile, dar el nu s-a aratat prea incantat. Nu m-am ingrijorat, mi-am zis ca ii trebuie timp sa se obisnuiasca cu noutatea, ca vestea e prea mare. Dar timpul pe care i-l dadusem pe el de fapt il panica. A inceput sa faca presiuni asupra mea, sa avortez. Ca o mai facusem deja de doua ori, de ce nu mai pot sa o fac si a treia oara? I-am spus ca de data aceasta e diferit, ca de data aceasta il am pe Dumnezeu in suflet si ca, pur si simplu, nu mai pot sa omor copilul acesta. Ca nu pot sa imi omor copiii ca pe banda rulanta. A devenit foarte rau si mi-a spus ca, daca asta e decizia mea, el nu poate fi alaturi de mine. Mi-a zis din nou ca el nu se simte suficient de responsabil sa fie tata, ca in anii acestia si-a dat, de fapt, seama ca nu ma iubeste, ca nu sunt femeia visurilor lui si ca a stat alaturi de mine numai din obisnuinta. In saptamanile care au urmat, a devenit abuziv, si verbal, si fizic; in afara ca nu m-a luat pe sus la doctor, sa avortez, a facut tot ce se putea face sa ma convinga sa renunt la copil. Inclusiv parintii mei au facut presiuni asupra mea, ca sa ma gandesc bine ce fac, ca imi periclitez viitorul si pozitia la facultate, ca o sa imi pierd reputatia facand un copil din flori. Le-am spus: "Stiti ce, daca nu am copilul asta, nu am nimic. Si daca voi nu il iubiti si nu il vreti, Dumnezeu il iubeste si il vrea. Copilul asta e prea mic, nu isi poate apara viata, eu sunt singurul lui avocat". Pana la urma, mi-au intors spatele, si prietenul, si propriii mei parinti; nu mi-au vorbit luni de zile. Eu am ramas insa neclintita in decizia mea, desi imi era tot mai rusine de burta care se facea din ce in ce mai mare, si ma sculam noaptea cu dintii clantanind de frica a ceea ce ma pregateam sa fac: un copil in afara casatoriei.In timpul sarcinii am fost singura, numai rugaciunile disperate la bisericile din Cluj, in fata icoanelor Sfintei Fecioare, mi-au ostoit sufletul. Spre sfarsitul sarcinii, mama m-a iertat si a venit la mine, cu cateva zile inainte sa nasc. Pe 2 octombrie 1999, am nascut o fetita de 4,400 kg si 62 cm, ca rupta din soare. Nasterea a fost naturala si usoara, fara epidurala, si am avut senzatia ca nu eu, ci fetita mea (sau ingerii ei pazitori) au facut tot efortul. De surescitare, nu am putut dormi toata noaptea, desi eram franta de oboseala. Ma rugam de multumire si plangeam de fericire; i-am vorbit bebelusei mele iubite toata noaptea. Momentul acesta extraordinar din viata mea parca mi-a deschis cerurile. Tatal fetitei a recunoscut-o legal la nastere si, desi nu am ramas impreuna, a inceput sa isi viziteze copilul in mod regulat. La un an si cateva luni dupa nasterea fetitei mele, am castigat o bursa de doctorat de cinci ani in Statele Unite. Bursa era suficient de mare ca sa ma ajute sa imi duc cu mine copila. Am plecat amandoua, de Schimbarea la Fata, pe 6 august, cand fetita mea avea doar 22 de luni. Cinci ani au trecut de atunci, in toamna asta imi voi sustine doctoratul, iar fetita mea va implini 7 ani. Suntem inca in Statele Unite, o tara al carui "patron spiritual" este Nascatoarea de Dumnezeu. Un lucru pe care nu uit niciodata sa i-l amintesc fetitei mele, Mary-Annick.
Regretul si durerea pentru cele doua vieti omenesti pe care le-am curmat, fara nici o circumstanta atenuanta, in studentie, ma vor urmari si impovara pana la capatul zilelor. Copiii sunt o bogatie pe care nu o poate egala pe pamant nimic. Pentru candoarea si iubirea care ne vin dinspre ei. Ei sunt una din scarile care ne duc spre Dumnezeu, una din legaturile noastre cele mai puternice cu cerul.
Am asternut in scris aceasta istorisire, pentru a depune marturie de suflet ca, desi putem gresi, acolo unde este greseala este si iertare. Chiar daca am gresit printr-un avort sau alt pacat strigator la cer, putem repara greseala. Ca sfanta noastra credinta ne invata ca o avem de partea noastra pe cea mai puternica mijlocitoare: Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu. Parafrazand cartea sfanta, Sfanta Fecioara nu vrea moartea pacatoaselor, ci indreptarea lor. Noua mea viata, copilul meu, semnele care mi s-au dat, toate o marturisesc pe Maica Domnului si minunile extraordinare pe care le poate face pentru noi. Pentru femeile care au gresit, dar inca mai cred, un indemn: Nu abandonati!
GABRIELLA B. - Devonshire, Pittsburgh (SUA)

Un inger pe bulevard

Intamplarea pe care vreau sa o povestesc s-a petrecut intr-o vara torida, pe un bulevard incins de soarele dupa-amiezii, din inima Bucurestiului. Veneam de la serviciu, si in drum spre statia de metrou, ma gandeam, ca de obicei, la viata mea searbada, de femeie singura. Aveam 37 de ani si, dupa un divort dureros, tanjeam dupa o familie si copii. In plus, aveam si probleme de sanatate, care ma faceau sa vad totul in culori si mai sumbre. Pe strada, se jucau cativa pusti scosi la plimbare de mame sau bunici. Adancita in ganduri, nu le-am dat atentie, asa ca am fost mai mult decat surprinsa, cand un baietel de vreo doi anisori, de o frumusete ingereasca, s-a apropiat de mine, s-a agatat cu putere de piciorul meu, gangurind: "mama", "mama". In urma lui, a aparut o femeie in varsta, probabil bunica, care l-a tras deoparte, ingaimand niste scuze pe care nu le-am prea auzit. Am inteles doar atat: "I-e dor de mama". Am plecat tulburata spre casa, nestiind ce sa spun sau sa fac, dar imaginea acelui copil cautandu-si mama m-a urmarit multa vreme. Iar intr-o zi am inceput sa ma rog. Am intrat pur si simplu intr-o biserica, rugand-o pe Maica Domnului sa-mi daruiasca si mie bucuria nasterii unui prunc.
In vara urmatoare, mergeam spre casa pe acelasi bulevard incins de soare, dar in gandurile mele nu mai era nici urma de tristete, caci prin rochia larga, se lafaia un pantec mare si rotund, de care eram foarte mandra. In toamna am nascut o fetita de toata frumusetea, care mi-a schimbat viata si mi-a adus bucurie in suflet. Si daca pana atunci nu credeam in semne, acum stiu ca acea intamplare a fost o prevestire, iar copilul acela era un inger trimis din cer.
OANCEA CORINA - str. Nucsoara nr. 9, bl. 40, sc. 2, ap. 17, sector 6, Bucuresti

Pagina ilustrata cu reproduceri dupa icoane pe sticla de MIHAI MACRI