Noi raspunsuri pentru Matei, autorul scrisorii "Sunt singur, langa o femeie plina de calitati", F. AS nr. 798)

Marturisiri exceptionale ale unor oameni care au trecut prin acelasi impas

"Nu e usor sa fii mereu cea mai tare"

Draga Matei,
Regasesc in scrisoarea ta imaginea proiectata a relatiei in care ma gasesc in prezent. Diferita, dar si asemanatoare. Si varstele sunt apropiate. In cazul meu, eu sunt persoana considerata "puternica" dintre noi, cea care se ocupa de toate si rezolva totul... singura. Ca si in cazul tau, sotul meu a lucrat in cercetare, si dupa Revolutie, institutul la care lucra s-a confruntat cu scaderi dramatice de fonduri si cu contracte din ce in ce mai putine. Banii nu tineau ritmul inflatiei si nemultumirea lui si ingrijorarea amandurora (serviciul meu fiind in invatamant, deci nu prea grozav) crestea odata cu nesiguranta generata de situatie. El nu e un luptator si nici agresiv (unul din motivele pentru care il iubesc), ca unii din colegii lui care si-au deschis afaceri particulare si prosperau. Asta l-a demotivat si mai rau. Intr-o tentativa salvatoare, mi-am deschis eu o afacere, cu o colega a mea, si am tras din greu sa o punem pe picioare ca sa mai suplimentez veniturile si sa fie totul bine. Am tras asa vreo 2-3 ani, dar mi-am dat seama ca in loc sa rezolv situatia o agravam. Nu eram deloc acasa, banii erau mai multi, dar si cheltuielile cresteau si, ce e mai rau, el se simtea neglijat, a inceput sa cam bea la serviciu, unde se antrena si cu alti doi colegi, dezamagiti ca si el, si dintr-o intentie buna, am ajuns din rau in mai rau. Dupa trei ani, am pus capat afacerii si am ramas doar cu predatul si cu familia, dar tot nu se rezolva nimic. Eram exact de unde plecasem, dar... mai straini. Se inchidea in el, nu mai comunicam deloc, nu mai faceam nimic impreuna. Ma agitam singura, in tentativa de a mentine casnicia, si pentru ca copiii (doi) sa nu ne simta lipsa. Situatia era fara iesire si eu nu ma puteam resemna asa. Asta ne-a facut sa rediscutam problema si sa dam curs unei idei mai vechi, la care mai ales el, dar nici eu, nu ziceam nu: de a emigra. In 1999, am emigrat in Canada, cu speranta ca luand totul de la capat si stergand cu buretele toate frustrarile, stresurile si vechile fantome, vom putea sa fim iar o echipa de milioane, cum am fost la inceput, cand ne intelegeam doar din priviri si ne completam reciproc. Eram invidiati printre prieteni de modul cum ne intelegeam. Sperante zadarnice... Acum, intr-o tara straina, dupa 10 ani, nimic nu e schimbat. Mai bine spus, nimic nu e schimbat in bine. Eu tot singura ma agit. Castigam amandoi, dar el e tot nemultumit cu serviciul. In loc sa incerce sa-l schimbe, sa cultive prietenii, ca sa-si faca relatii si sa puna umarul alaturi de mine, prefera sa se inchida in el, nu accepta nici un fel de discutie despre noi sau despre problemele de familie. Le considera inutile. Nu mai suporta copiii si problemele lor sau pe cele ale casei si se retrage cu orele pe balcon, cu berea si cu SUDOKU. Ne-a alungat toti prietenii pe care ni-i facusem in primii ani, cu atitudinea lui ostila si continua sa nemultumire, si dupa 10 ani de Canada, sunt mai singura ca oricand, langa cel pe care-l iubesc si care nu mai e demult langa mine, oricat as vrea. Imi spune din priviri ca-l enervez ca ma aranjez, ca ma bucur, ca-mi cumpar un pulover nou, ca ma duc la fitness, ca imi fac parul, ca fac cursuri sa ma perfectionez si orice altceva care m-ar face fericita. Cred ca nu poate accepta sa fiu fericita, daca el nu e. Problema e ca nici nu sunt, dar nici sa ma complac in nefericire si sa i-o alimentez nu pot si nici nu vreau. Am facut depresie, am iesit din depresie si tot nimic nu s-a rezolvat. Nu ma gandesc deloc sa plec (cum ma suspecteaza), ci ma gandesc doar cum sa-mi salvez casnicia, sa ma salvez pe mine si sa-l aduc inapoi. Daca ani la rand am crezut ca o mai pot face, acum nu mai sunt sigura, cel putin nu fara ajutorul lui.
Poate sunt si arat si eu dezamagita, indignata, nemultumita, si el simte asta, mai mult ca oricine, afectandu-l, dar care imi sunt optiunile la reactia asta de autodistrugere? La 46 de ani ma simt in forma, arat bine si sunt gata de orice inceput. Dar cu cine? O nevasta luptatoare poate plange cu tine la necaz, lupta pentru tine, dar nu poate accepta sa te vada mereu nemultumit sau plangandu-te, si asta nu pentru ca nu te iubeste sau nu te intelege, ci pentru ca vrea sa te vada depasind impasul si pentru ca vrea sa te stie langa ea, dar nu apatic. Trebuie sa fie un echilibru in intelegere. Nu e placut sa fii mereu cea mai tare si cea care mereu rezolva problemele. Poate vrea si ea sa se planga sau sa planga, cand se simte coplesita, sa fie si ea cea slaba si care trebuie protejata. Ea cui sa i se planga, daca nu omului de langa ea? Dar daca el nu e acolo, ci e pierdut in sine, ce-i mai ramane?
In speranta ca punctul meu de vedere te va face sa vezi si altfel lucrurile, as zice sa scapi de frustrari, bucura-te de cei care-s inca langa tine si te iubesc, ia-ti o pereche de pantofi noi si uita-te dimineata in oglinda, ca la un Om nou. Si sa te gandesti ca tocmai ea, o femeie puternica, frumoasa, inteligenta si gospodina te-a facut s-o iubesti. Faptul ca e rece si dominanta e doar o reactie de aparare, de a nu se lasa invinsa. Nu stie sa reactioneze altfel. O sperie faptul ca te-ai retras, si reactia ta la toate frustrarile prin care ai trecut a afectat-o si pe ea. Cand ai fost cazut, a luat fraiele si, probabil ca nu mai stie nici ea cum sa se opreasca acum. Arata-i ca poate conta pe tine. Nimic n-ar bucura-o decat sa te vada entuziast, bucuros si activ. Nu cred ca o alta relatie ti-ar reda ce ai pierdut, dar o revenire la normalitate, da. Incearca sa-i mai iei din probleme asupra ta, incurajeaz-o si fi alaturi de ea si de copil, care are nevoie de tata. Sunt convinsa ca si restul o sa vina si ca odata cu echilibrul o sa vina si bucuriile. Si cum spunea un alt corespondent al revistei, leacul cel mai bun al sufletului e credinta in Dumnezeu. Cu ea treci peste toate. Numai bine.
ALEX

"Un sfat"

Imi permit sa spun: "Matei, stiu atat de bine prin ce treci!". Parcurg si eu o experienta oarecum asemanatoare, cu aceeasi trista concluzie: sunt singura, chiar daca traiesc in doi. Asa cum multi cititori ti-au sugerat sa ai rabdare, eu te sfatuiesc sa te rogi la Dumnezeu ca sa poti ierta. Pe tine, cat si pe cei din jur. Doar iertand putem sa ajungem sa dobandim pace. Pentru ca asta iti lipseste. In viata nu ne nastem si nici nu murim singuri. Il avem pe Dumnezeu alaturi de noi. Daca esti un om cu credinta in Dumnezeu, asa cum am inteles din cele povestite de tine, pune-ti ca scop iertarea. Atunci gandurile triste care te distrug pe dinauntru nu vor mai prima si vor disparea, putin cate putin, inlocuite de o bucurie nedescrisa. Pe mine m-a sfatuit o maicuta sa urmez un seminar despre iertare. Este pe internet, dar nu cred ca imi este permis sa il public. Oricum, am sa urmaresc pagina, si in cazul in care doresti informatii despre acel seminar, am sa incerc sa gasesc o modalitate de a-ti comunica acel site, cu bunavointa echipei "Formula AS".
Dumnezeu sa-ti dea pace si intelepciune!
DANIELA PATRASCU

"Si barbatii au voie sa planga"

In timpurile noastre moderne, observ cum femeile asteapta ca barbatii sa fie mereu puternici, sa nu planga. In cazul lor, lacrimile sunt "dovada de slabiciune"! Personal, nu sunt de acord cu asta, barbatii, la fel ca si femeile, sunt sensibili, delicati, vulnerabili. Orice barbat are dreptul sa fie trist, dezamagit, melancolic, sa verse lacrimi. Societatea noastra a devenit atat de rece si de impersonala, comunicarea intre oameni devine din ce in ce mai dificila.
Nu sunt in masura sa iti dau sfaturi, draga Matei, dar sunt sigura ca in inima ta exista speranta, optimism si putere de a merge mai departe. Nu poti privi decat inainte si sa te rogi la Dumnezeu sa iti dea putere! Plangi daca simti nevoia, lacrimile ne sunt lasate de Dumnezeu! Iti doresc Sarbatori Fericite!
MONICA GRABOWY

"Tu ai gresit, Matei"

Am trait o situatie similara, din perspectiva sotiei. Intr-o perioada cand sotul meu a trecut printr-un oarecare declin profesional, cariera mea era ascendenta. Am incercat din toate puterile sa-i fiu aproape, sa-l sustin, sa-l ajut sa depaseasca momentele dificile. Dar ca sa poti realmente ajuta pe cineva, trebuie ca si el sa vrea sa-ti accepte ajutorul; si, mai ales, sa lupte alaturi de tine, ca sa treaca peste ce-i greu. La noi n-a fost asa. Orgoliul lui nu l-a lasat "sa-mi ierte" faptul ca eu eram cea care intretinea familia. Am fost intotdeauna o femeie ingrijita, dar deodata, asta a devenit un pacat, un motiv de suspiciune. Habar n-ai cat de injosita se simte o femeie care isi surprinde sotul cautandu-i in poseta (cum ai facut si tu). Nu pentru ca ea ar avea cu adevarat ceva de ascuns, insa e cea mai clara dovada ca el nu-i acorda pic de incredere si ca se indoieste, nu numai de fidelitatea ei, ci si de calitatea ei de om. In sfarsit, perioada dificila din cariera lui a trecut, iar eu am crezut, cu naivitate, ca lucrurile se vor remedia. N-a fost asa. El a ramas suspicios, inchis in el si gelos, pana la absurd. Am constatat ca traiam o singuratate in doi. Indiferent de incercarile mele de apropiere, el ramanea distant si ranchiunos. Am incercat sa analizez totul in profunzime, ca sa inteleg ce s-a intamplat cu noi si sa-l fac si pe el sa inteleaga. A fost imposibil. Refuza cu indarjire orice comunicare. Nimic nu mai mergea. Am divortat.
Ce vreau sa subliniez acum este urmatorul aspect: singura sansa, dupa parerea mea, de salvare a relatiei cu sotia, este ca tu sa-ti analizezi toate reactiile, sa-ti recunosti (in forul tau interior si apoi intr-o discutie cu ea) greselile si sa faci eforturi sa repari ce se mai poate, sa-i recastigi increderea fata de tine (foarte probabil si ea si-a pierdut-o), s-o faci sa simta ca are un partener de viata pe care se poate bizui, un camarad, un prieten. Si, cel mai important, sa-i arati ca o iubesti. E sfatul meu, dupa ce am trait ce am povestit. Incearca! Mult noroc!
ELIANA PIETRARU

"Cat nu e prea tarziu"

Iubirea adevarata nu se poate fura, nu se uita niciodata si nu poate muri. Aparati-o de rutina, de lucruri marunte, de obisnuinta. Cat nu e prea tarziu. Iar daca va rataciti calea, atunci fara iubire nu mai este cale adevarata. Dumnezeu sa apere iubirile adevarate, desi cateodata le vedem prea tarziu.
ANCA NASTASE


O terapie miraculoasa

Anul trecut, cand am inaugurat "Asul de inima" in revista "Formula AS", ne-am temut ca va fi o rubrica desueta, fara succes printre cititori. Cine mai are chef de probleme sentimentale, cand toata natia romaneasca e pusa pe agonisit? Surpriza mare! "Asul de inima" e astazi cea mai citita si mai comentata pagina a revistei "Formula AS", atat pe Internet, cat si in corespondenta postala. Se pare ca am atins un resort secret. O zona sensibila, cu probleme spinoase, pe care cel mai adesea avem tendinta sa le reprimam cu brutalitate, chiar daca produc sangerari. Dar care a explodat, pur si simplu, spulberandu-ne indoielile. Un lucru e sigur: ca probleme sufletesti continua sa existe chiar si in mileniul trei, ca "mai usorul" vietii noastre nu le exclude, ci le complica, ca ele trebuie marturisite, rostite, scoase la suprafata, spre usurare si intelegere. Iar faptul ca lucrul acesta se intampla intr-o pagina a revistei "Formula AS" e bucurie asumata... Semn mare de afectiune, de incredere si, poate, de "loc curat". Iata de ce am tinut neaparat ca la inceput de nou an sa va multumim pentru darul acesta, pentru creditul moral pe care ni-l acordati. Si va mai multumim si pentru calitatea intelectuala si artistica a textelor dvs. (epurate complet de vulgaritate) si care ating, adesea, exceptia. Chiar daca dialogul nostru nu are valoare stiintifica, el are, cu siguranta, valoare... de leac. O mana pe umar. Terapie miraculoasa impotriva singuratatii si a inghetului mondial.
SANZIANA POP