O istorie a evolutiei esaloanelor inferioare ale nomenclaturii comuniste poate parea neinteresanta pentru cei mai multi cititori. Istoria se ocupa, in genere, cu destinul unor "eroi" (pozitivi sau negativi, in functie de conjuncturi) sau cu "traseele" unor colectivitati (popoare, natiuni, categorii sociale), fara a lua in seama "intamplarile" membrilor anonimi ai acestora. Cartea celor doi apreciati antropologi, Zoltan Rostas si Antonio Momoc, vrea sa depaseasca tocmai aceasta viziune polara, incercand sa surprinda istoria traita din perspectiva actorilor ei secundari, a celor ale caror nume nu vor fi mentionate niciodata in tratate savante sau manuale scolare. Desi, fara aceste personaje, in aparenta, neglijabile, nici o fixare pe o directie sau alta a comunitatilor din care fac parte, nici un traseu personalizat nu ar fi fost posibil. Autorii vor sa surprinda impactul succesiunii evenimentelor - ce, inlantuite, definesc istoria - asupra celor ce, mai mult sau mai putin constient, le produc in "umbra" marilor personaje, care le propun, beneficiaza de ele, dar nu le executa. Este vorba, asadar, de o "istorie orala", in cazul nostru de o istorie a "orfanilor comunismului", a celor de la baza nomenclaturii instituite de regimul totalitar, a celor ridicati de la "munca de jos" si cooptati intr-un fel de elita a puterii, transformati in fapt in uneltele ei. Pentru culegerea informatiilor, partiale si filtrate prin experienta individuala a tuturor celor chestionati, autorii au apelat la tehnica sociologica a interviului liber, nestandardizat, recoltarea datelor realizandu-se de catre studentii Facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din Universitatea Bucuresti. Cei intervievati, "activistii marunti" ai PCR, au fost stimulati sa-si istoriseasca viata, sa-si valorizeze, din prezent, trecutul, calea lor personala in interiorul societatii. Liberi sa divagheze asupra propriilor destine, sa le deformeze partizan, prin minimalizarea sau exacerbarea rolurilor jucate, ei au oferit analistilor posibilitatea de a aprecia capacitatea sistemului comunist de a le marca viata, de a le penetra intimitatea, furnizandu-le motivatii sau convingeri. Cei doi coordonatori au plecat de la ipoteza ca toti acesti subiecti, care si-au trait tineretea si maturitatea in structurile sistemului comunist, "fie vor elogia regimul (...) si personalitatea lui Ceausescu, fie se vor prezenta ca dizidenti si luptatori din interior ai sistemului". Cu o varsta intre 70 si 80 de ani, barbati si femei, proveniti din medii sociale diferite, dar socotite de conducerea PCR - in conformitate cu tezele leniniste si staliniste - drept "bazinele" recrutarii de cadre, cu totii au ajuns la concluzia ca fara partidul-stat viata lor ar fi fost mult mai saraca si mai terna. Cu totii sunt, altfel spus, nostalgici ai trecutului regim, ale carui "realizari" le apreciaza si le opun "dezordinii" prezentului. Cu totii se simt indatorati comunismului, pe care l-au slujit din convingere sau din motive pur materiale ("...daca nu era regimul asta, nu eram nici inginer, nu eram poate nici mecanic, nu eram nici colonel, nu eram nimic"), dar, chiar si atunci cand sesizeaza anume disfunctionalitati in functionarea "mecanismului" nu au constiinta faptului ca fara ei acesta nu s-ar fi impus, nu ar fi dus la dezastrul la care a dus. "Activistii marunti" nu au, de altfel, constiinta faptului ca ei au alcatuit, in urma unei riguroase selectii, birocratia statului totalitar, cea mai obedienta birocratie consemnata de istorie, un aparat perfect ierarhizat si controlat, un instrument de o mecanica rigida in care "parghia" principala era frica. Frica de arbitrariul conducatorilor, care puteau sa te promoveze ametitor si neasteptat pe verticala societatii sau sa te trimita, pe motive derizorii, la "munca de jos"; frica de a fi exclus din sistem, pierzand avantajele minime, dar certe, care iti ofereau siguranta si distinctia sociala. Iar frica se sustinea in principal pe acceptarea dreptului de intruziune al Partidului in viata personala, pe renuntarea, de data asta constienta, la orice intimitate, la orice forma de libertate individuala: "Draga... partidul nu ierta, daca faceai o greseala, daca divortai, el a divortat, a avut probleme ca a divortat. (...) Adica nu te ierta, nu exista o greseala sa o faci". O "excursie in China", o "delegatie la Paris" (ce permitea cumparaturile aferente), un "concediu la Eforie sau Sovata", ori chiar "aprovizionarea speciala" (mai ales in anii cumpliti ai sfarsitului "epocii de aur" ceausiste) erau rasplatile acceptarii mecanice, oarbe a "directivelor", a "deciziilor forului suprem", oricat de aberante sau absurde ar fi fost ele.
Birocratul nu comenta si nu critica pentru ca "partidul avea intotdeauna dreptate", pentru ca numai "el" putea garanta ordinea, linistea publica, locul de munca obligatoriu si locuinta. Disfunctionalitatile se produceau fie din cauza "manevrelor Occidentului", fie din cauza greselilor individuale ale unor conducatori influentabili, cum este cazul lui Ceausescu, prea dependent de "ea" (sotia lui, Elena). Fara aceste disfunctionalitati, regimul - sacru si stiintific, concomitent - ar fi functionat perfect si, probabil, viitorul va fi, pana la urma, tot al lui. Nostalgia acestor functionari (ofiteri de Securitate, primari, directori de intreprindere sau de scoala) devine explicita prin raportarea la prezentul lor. Spre deosebire de "lupii tineri" ai fostei nomenclaturi comuniste, aproape toti nu si-au putut converti puterea delegata de Partid in avere economica, in "capitalismul de cumetrie", definit de liderul comunist si post-comunist I. Iliescu. "Activistii marunti. Istorii de viata" este o carte care poate fi citita in mai multe grile. Pentru lectorii interesati de "istoria sociala" a Romaniei, ea prezinta o panorama a starii comunitatii, realizata prin prisma "noii clase", a birocratiei comuniste, supuse si manipulate de "Partid", dependenta de "El". Pentru altii, ea poate fi asumata ca literatura memorialistica a unor "actori" ce isi jucau docil rolurile, dar nu intelegeau "piesa" din distributia careia faceau parte, precum Fabrice del Dongo, eroul lui Stendhal, care participa la batalia de la Waterloo fara a sesiza cine si cum a castigat.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
