Drumul spre Schitul Pahomie urca si se bifurca inselator, fara nici un alt indemn sau placuta indicatoare. E un drum greu, alunecos si pieptis, ce pare ca nu se mai termina niciodata. In jur, totul e pustiu. Iarna, muntele Buila se inchide in singuratate si viscol. Devine o fortareata. La poale, plin de meandre si valtori inspaimantatoare, raul Cheia sta ca o vama ridicata intre doua lumi care nu au voie sa se intalneasca niciodata - lumea veseliei turistice de la Olanesti si cea a izolarii monahale din paduri si pesteri. Ca sa atingi inaltimea schitului Pahomie, trebuie sa vrei cu adevarat si sa ceri mereu ajutor in rugaciune. Buila e un loc cu totul special, plin de pesteri si grote necercetate vreodata. E Athosul nostru romanesc, e muntele cel sfant, cu schituri si chilii modeste, ce se ridica in trepte din ce in ce mai aspre pana sus, spre varf: Saracineni, Iezerul, Patrunsa. Impasibil si tacut, muntele iti cerceteaza cugetul sau ravna si, intr-un tarziu, decide: te lasa, purtandu-te usor de mana, sau te intoarce definitiv din drum.
Pustnici ziditi in rugaciune
Mai intai, trebuie sa vezi locul si sa te apropii de el cu sfiala. E cu neputinta sa nu te impresioneze. In modestia ei de salas ciobanesc, manastirea are ceva simfonic, monumental. Cladita ciudat, chiar pe verticala stancii, bisericuta Cuviosului pare un ultim reper teluric.
Biserica de sub stanca
Manastirea cu pustnici
Pe costisele de piatra ale Builei, in postul sfant al Craciunului, adierea vantului, brazii dantelati cu zapada si micile troiene de omat deseneaza un alt anotimp, o alta iarna. Biserica din grota e mereu deschisa - o simpla odaie taraneasca, primenita proaspat si cu peretii pictati. Cuviosul Pahomie este si el acolo, dar nu se stie unde. S-a amestecat, smerit si fara nume, printre chipurile de sfinti zugraviti de-a dreapta si de-a stanga altarului. In strana, un singur calugar. E batran si il cheama Ioanichie. Sta cu mainile impreunate pe genunchi si pare ca se roaga. De fapt, te urmareste cu privirea. Parca se minuneaza ca ai ajuns pana la pestera Cuviosului, ca nu ai ratacit drumul, ajungand in alta parte. Se minuneaza ca pentru o clipa, macar, nu mai e singur, si ca Dumnezeu a ingaduit sa mai poata schimba o vorba cu cineva. Simplu si fara pic de ascunzis, te intreaba de unde esti si daca vrei sa stai la slujbele de noapte, nu inainte de a te pofti la masa, punandu-ti inainte tot ce are el mai bun in chilie: un colt de paine uscata si doua mere. Paseste usor si se poarta atent, emotionat, de parca i-ar fi intrat in casa chiar Cristos. Asezat dupa cuviinta pe o margine de scaun, tace si asteapta, ca orice calugar care stie ca are in fata toata eternitatea. Cand e cazul, vorbeste incet si cat trebuie, mai mult uimindu-se. Parca nici el nu intelege de ce s-a calugarit atat de tarziu, abia dupa pensionare; de ce, venind in vizita la Pahomie, nu a mai putut sa revina in lume. Pe vremea aceea, staret si singur vietuitor era parintele Galaction Zelig - un om sfintit si sincer, care, dupa ce a fost legat si batut de niste talhari, i-a cautat la inchisoare si le-a dat toti banii manastirii, spunand: "V-ati ostenit degeaba. Nu mi-ati luat nimic, caci n-aveati ce lua - nu aveam nici un leu in chilie. Acum am facut rost de bani. Vi se cuvin".
Sf. Antonie de la Iezerul
Douazeci de ani a pazit manastirea si a ingrijit candelele din altar, fara sa vada fata omeneasca. A facut ce facuse un alt parinte pazitor, Ioasaf Ionescu. Si el a stat la Pahomie 30 de ani, tot singur. Pe muntele Buila, in manastirea Cuviosului, nu poti trai decat asemenea Sfantului - pustnic si zidit in rugaciune.
"Uitam de Mantuire si, mai ales, uitam ca ea nu vine de la sine"
Merita sa-l asculti pe parintele Ioanichie. Nu e intelept, ci inteleptit. Un timp, a trait in lume si a facut de toate. A lucrat la padure, ca muncitor forestier, s-a dedulcit cu placerile vietii pana s-a trezit batran si sarac sufleteste. A trecut de nenumarate ori pe langa Dumnezeu, pe langa casa Lui tocmita in grota lui Pahomie, dar nu l-a cunoscut si nici binete nu i-a dat. Acum, ca monah in cea mai grea manastire din tot muntele Buila, se intreaba de ce L-a cautat atata amar de vreme pe Iisus. Mantuitorul era tot timpul langa el, nedezlipit si sangerand pentru pacatele lui.
La Pahomie, a inceput a doua viata - cea adevarata. Nu ar schimba-o pentru nimic in lume. La ce bun sa coboare in vale? Ce sa gaseasca acolo? Ce poate sa-i ofere in plus? De pe Buila, orasul se vede in toata uratenia si egoismul lui. "Oamenii traiesc groaznic, inconjurati de zgomot si felurite spaime, dar nu-si dau seama de asta", zice parintele. "Nu trebuie sa discuti cu ei, sa-ti povesteasca fiecare viata pe care o duce. E suficient numai sa-i privesti. Odata am fost si eu la Bucuresti cu ceva treburi. Inainte de a pleca, m-am pus in dreptul unui semafor si am inceput sa cercetez chipurile celor care treceau pe langa mine. Un sfert de ora am stat si nu am vazut nici macar un singur om care sa zambeasca. Toti erau incruntati, grabiti, cu gandurile vraiste. Oameni chinuiti, cu fete obosite si straine. Oameni ce pareau condamnati doar sa traiasca, si atunci mi-am spus ca decat asa, mai bine lipsa. La mine, in manastirea mea, pana si copacii sunt mai fericiti. La ce bun sa te zbati pentru cele trecatoare si sa te infoi in pene, spunand ca esti cel mai grozav si mai tare? Noi suntem ca furnica aruncata intr-un ocean. Nadejdea salvarii nu o putem gasi in noi... Tare mult gresim - uitam de Mantuire si, mai ales, uitam ca ea nu vine niciodata de la sine."
Sfios cat trebuie, parintele vorbeste mai mult printre gesturi si sferturi de cuvinte. Cand il intrebi de obstea fratilor si de viata manastirii, isi roteste privirea jur imprejur si te pofteste sa vezi cu ochii tai. Cand il descosi sa afli cum a ajuns la Pahomie, in cea mai adanca singuratate, cu un gest scurt arata spre cer, arata spre vrerea Domnului si a Maicii Preasfintite. Ai zice ca nici o intrebare nu-i este pe plac, dar ochii lui albastri si visatori il dau de gol. Ochi de poet si iubitor de pustnicie, care incep sa se aprinda cu luciri de emotie cand vine vorba de pestera bisericii, mica si umila ca ieslea cea sfanta din Bethleem; de Sfantul Antonie Vlahul de la Iezerul si ctitorul manastirii, Cuviosul Pahomie, cel despre care se banuieste ca ar fi chiar marele ban Barbu Craiovescu, venit in pustiul Builei, dimpreuna cu fiorosul haiduc Sava, pentru a se calugari si a-si plange cu amar pacatele, fiecare in felul sau.
Sunt putine manastiri in tara care sa pastreze amintirea a doi sfinti deodata. Cu siguranta, Antonie si Pahomie s-au cunoscut si s-au intalnit in mai multe randuri. Stiau totul unul despre celalalt - fiecare miscare, fiecare gand. Ei au increstinat Buila. Pestera din stanca mai poarta inca in pereti rasuflarea rugaciunii lor de peste noapte, iar in poiana de la "Izvorul cel frumos" mai rasuna crampeie din discutiile lor filocalice, despre trezvie, despre jertfa si iubire, despre Cristos. Pe muntele Buila, totul incepe si se termina cu pustnicii anahoreti, cu acei batrani ziditi de buna voie in pesteri si paduri.
Cand il intrebi daca mai exista schivnici si "nebuni intru Cristos", parintele se lumineaza la fata. Da, pustnici mai sunt, nestiuti decat de bunul Dumnezeu. Stau in grote si in crapaturi de pamant, ceva mai sus, la Patrunsa, adunati ciorchine in jurul duhovnicului Varsanufie, care nevrand sa ia asupra lui povara staretiei, s-a dus la marele Cleopa pentru sfat. Trei zile a stat in fata chiliei lui Ilie Cleopa, pana ce batranul a iesit in pridvor, a privit spre multimea credinciosilor si, fara sa intrebe ceva, a aratat cu degetul spre Varsanufie spunand: "Mai pustnicule, ia vino incoace... De ce te framanti? Ai sa fii preot. Sa nu care cumva sa refuzi. Nimeni nu are dreptul sa refuze vrerea lui Dumnezeu". Acum, la Patrunsa, vietuiesc 40 de frati. Intreg varful Builei a devenit un fagure de rugaciune, pe care staretul Varsanufie il pazeste strasnic, neacceptand nimic din confortul si insemnele modernismului: drumuri de masina, apa curenta, stalpi de inalta tensiune. Credinta si adevarul se pastreaza greu. Se pastreaza numai in viata aspra si renuntare.
Craciunul, in ieslea muntelui
In fereastra chiliei, invesmantata cu flori de muscate si cateva gutui parfumate, vantul bate insistent, ca o chemare. Pe dupa tancuri ascutite si creste de padure, noaptea coboara amenintator - semn ca e timpul sa plecam.
Parintele Ioanichie
Pentru parintele, cel mai frumos anotimp este iarna. In ieslea grotei lui Pahomie, singuratatea capata contur si culoare. Te leagana in brate, te incalzeste cu rasuflarea ei si iti ascute simturile, incat auzi pasul caprioarei si frunzele cum cad din copac. Totul iti pare dumnezeiesc si limpede - si apa, si aerul, si stelele de pe cer. E o impacare de inceput de lume. In curte, vulpea mananca dimpreuna cu catelul, iar pe deal, vitele se aduna singure in staul, de cum aud toaca de vecernie. Nimic nu te sperie - nici vrajmasia viscolului, nici strigatul ascutit de ciuhurez. In zvonul de colinde si cantari religioase, cu o felie de cozonac si un pahar de vin rubiniu in fata, Craciunul capata aici un fast de sarbatoare imparateasca. Nu mancarea si bogatia bucatelor conteaza, cat emotia si dragostea din privirea fratilor, caldura gandului si mangaierea Celui Mare.
Primul Craciun, prima Liturghie
Parintele Ioanichie cade pe ganduri.
Cuviosul Pahomie
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
