Semne bune, semne rele

De cand tinerii regizori au inceput sa-si adjudece premii la cele mai prestigioase competitii, cinematografia romana a devenit cea mai directa si patetica pledoarie pentru integrarea culturii romane in cea mondiala.

Viza obtinuta prin succesul regizorilor romani e una dintre cele mai valoroase care ne aboneaza la consideratia si atentia intelectualilor occidentali. Dupa succesele filmelor lui Cristi Puiu, Cristian Mungiu sau Cristian Nemescu nu se mai poate vorbi ca despre o intamplare despre filmul romanesc. Si nici despre cultura romana. Imaginea de tara neguvernabila, plina de copii abandonati si caini eutanasiati, bomba cu delincventi care dau scoala mafiilor traditionale prin indrazneala si ingeniozitate, a suferit o necesara si urgenta corectie. Unora le pare acum o gluma absurda, potrivita unei tari eugenionesciene. E drept, realitatile nu s-au schimbat prea mult de cand eram prezentati la rubrica de curiozitati a jurnalelor de stiri. Suntem totusi tara in care a murit domnul Lazarescu si asta ne da o oarecare prestanta. Filmul romanesc pe care prin tara nu-l prea baga nimeni in seama intinde covoare rosii pe bulevardele culturale ale lumii.
Cam acelasi lucru se intampla cu literatura. Cartile tinerilor autori sunt traduse si publicate de edituri straine. Autorii insisi sunt tintele celei mai mari vanatori postcomuniste de talente. Sunt vanati sa fie adusi in fata publicului occidental cu apetit pentru noutati culturale. O foame exprimata prin editii de lux sau populare, serate culturale in care autorii citesc din operele lor, turnee, premii, intalniri cu publicul, cu studentii, cu universitarii. Chiar daca nu a imbogatit pe nimeni, castigul de imagine din vitrinele occidentale face bine tenului culturii si da culoare obrajilor vestejiti ai literelor romanesti.
Daca recunoasterea de care se bucura cultura romana e fireasca intr-o lume care i-a primit cu bratele deschise pe Eliade, Enescu sau Cioran, piata interna pare mai degraba inerta. Publicul amator de cultura e sarac, timorat si retras. Conform unor recente statistici, cinematografele romanesti sunt in coma. Doar un roman dintr-o mie a fost la cinema anul trecut. Filmele romanesti ruleaza de multe ori cu sala goala. O exceptie notabila, filmul lui Cristian Mungiu premiat la Cannes.
Mai mult, productia de carte de arta este in faliment si, pentru a supravietui, editurile trebuie sa exploateze foamea de nestins pentru telenovele a romanilor, traducand si tiparind carti dubioase care au inregistrat succese de casa in strainatate. Sub 10 procente dintre romani frecventeaza o biblioteca, iar carti cumpara jumatate dintre acestia. Nu e de mirare ca singura forma de extaz cunoscuta de multi este buluceala sangeroasa de pe stadioanele de fotbal. Daca deschizi usa culturii romane te plesneste peste fata un peisaj searbad, steril, inghetat in mahalaua subculturii. Intreaga orchestra a Filarmonicii castiga lunar cat un manelist modest. Acesta are avantajul ca-si publica lunar sau mai des productiile. Multi dintre artistii de cartier au o discografie mai bogata decat instrumentistii laureati la concursuri internationale.
Din acest cerc vicios, pare-se, nu vom mai scapa. Pentru ca orice forma de cultura majora se simte stinghera intr-o Romanie in care competitia autentica este inlocuita de jocurile politice si de amnezie. In mod straniu, romanii se complac in aceasta stare de spirit. Sunt in stare sa suspine saptamani la rand cand vreuna dintre vedete isi rupe piciorul sau se gripeaza, dar n-ar varsa o lacrima pentru cultura din exil sau pentru cea moarta in inchisorile comuniste. Poate pentru ca, dupa decenii de nesimtire institutionala, am involuat si suntem astazi veriga lipsa a ciclului omenesc. Poate ca trebuie sa ne mai despartim cu o generatie de acea perioada pentru a ne reintoarce la umanism si pentru a ne redescoperi.