Sinaiul romanesc de la Robaia

Cand ajungi la Robaia, se cuvine mai intai sa te opresti in fata portilor de la intrare si, cu o metanie adanca, sa dai slava lui Dumnezeu ca te-a adus in chiar inima Muscelului, in locul unde traiau candva cei mai renumiti calugari din toata Valahia. Esti in Sinaiul romanesc, pe pamant deja sfintit de osemintele a sute de monahi postitori, smeriti si fara nume. Doar cativa, putini si anume alesi de Dumnezeu, au trecut sita deasa a uitarii, ramanand in legendele si in poezia toponimica a locului: Piscul lui Visarion, Poiana lui Dometie, Poienile Pustnicilor,Valea lui Mas, La Chilii.


Conteaza mai putin incinta manastirii, superba si plina de toate culorile toamnei; adevarata inima a Robaiei pulseaza in afara zidurilor de lemn si piatra, printre copacii si bordeiele sihastresti de la Izvorul cel miraculos si datator de sanatate, unde au pustnicit dintru inceput ucenici ai marelui Paisie Velcicovschi, monahi neclintiti in credinta si botezati cu nume de sfinti: Zosima, Paisie, Iosif. Tot aici, trecand crestele Fagarasului, s-a refugiat si a fost staret Sfantul Sofronie de la Cioara, iar celebrul iconar Parvu Mutu s-a retras din cele lumesti, dimpreuna cu fiul sau Gherasim, imbracand pe la 1720 hainele cernite si grele ale monahismului, sub numele de Pafnutie. Padurea Robaiei e un imens cimitir, un ascuns osuar de martiri si monahi imbunatatiti. Intr-o latura, tacut, chiar la poarta manastirii, vegheaza, ca un paznic neclintit, ultimul mare parinte al manastirii - blandul si inteleptul duhovnic Inochentie Hatis. Pe crucea lui de piatra simpla, de rau, sta scrisa aceeasi zi de nastere si moarte: 14 septembrie 1901-1997. Alaturi, dalta pietrarului i-a indesat pe un singur rand gradul monahal (protosinghel) si numele, pe care maicile de la Robaia l-au si facut uitat, preschimbandu-l cu multa dragoste intr-un simplu si catifelat alint: parintele nostru, Tata Taicu.
A trait cat tot secolul trecut si s-a mutat la Domnul ducand cu sine o viata plina de incercari si sumedenie de fapte bune, pe care nimeni nu le poate uita vreodata. Daca Robaia arata astazi frumoasa, alba si curata ca o mireasa a lui Cristos, meritul ii apartine parintelui Taicu, care dimpreuna cu stradania Prea Sfintitului Calinic, a rezidit manastirea din temelii.

"Decat castig cu scandal, mai bine paguba cu pace"

In orice moment al zilei, curtea deosebit de frumoasa si plina de flori a manastirii iti pare pustie. Chiar daca vrei si insisti, nu ai cu cine vorbi. Sfioase si tinute parca sub un legamant, maicutele fug din calea pelerinilor si se retrag la chilie, la atelierul de vesminte bisericesti, sau la muncile gospodaresti, din metocul de peste deal. In ascunzisul lor, nu respecta neaparat vreo porunca a duhovnicului sau a maicii starete. Pur si simplu, monahiile de la Robaia iubesc linistea si insingurarea. Iubesc rugaciunea si conversatiile tainice cu Dumnezeu. Nici o insistenta nu-ti este de folos. Maicile vorbesc atat cat trebuie, monosilabic si cu privirea in pamant. Maica Siluana, despre istoricul manastirii si legenda taranilor inrobiti de turci; maica Lavrentia, despre florile pe care nu inceteaza nici o clipa sa le ingrijeasca: begonii, irisi, dalii, tufanele sau craciunite. Energica si fara astampar, ca argintul viu, maica Petronia (stareta manastirii) isi scuza cumva surorile de obste, ne roaga sa iertam graba monahiilor prinse in toiul muncilor de toamna, imbunandu-ne apoi cu mici si dragastoase daruri: o carte, o iconita, un strop de mir sfintit. Ea insasi, coplesita de treburile fara sfarsit ale staretiei, incearca cat mai mult sa scurteze convorbirea, priveste ingrijorata la soarele ce da sa cada spre asfintit, verifica de departe ordinea si curatenia de la trapeza sau ritmul de munca la santierul din deal, iutind pasul sa ne arate noul corp de chilii, atelierul de pictura, dimpreuna cu croitoria - locul in care se fasoneaza in broderii migaloase, haine preotesti, odajdii, epitrahire, culioane sau epitafuri coplesite de culori si desene in relief.

Cartea lui Taicu

Robaia e ca un stup - o manastire curata, ingrijita, mirosind ametitor a flori, a ceara si tamaie. Nimeni, sub nici un motiv, nu poate sta degeaba, pierzandu-se in povestiri sau explicatii, si deja maica Petronia se pregateste sa se desparta de noi, dupa obiceiul monahal (cu iertare si o metanie scurta), cand, cu totul intamplator, cineva pomeneste de Tata Taicu, de parintele Inochentie Hatis.Brusc, ca la o comanda, maicile din jur amutesc. Ceva misterios si aparte incepe sa se intample. Odata rostit, numele parintelui parca prinde viata, capata chip si miscare, acopera intreaga incapere, pluteste alene, din inaltul tavanului, se dilata si reverbereaza in sonoritati de ecou. Maica Petronia e coplesita. A uitat deja de treburi, de graba ce nu-i dadea pana atunci pace. Lucirea de lacrimi din coltul ochilor o tradeaza. Ramane nemiscata, abia indraznind sa mai respire. Cu adevarat, simte ca parintele e de fata cu noi. Bland si rabdator, cum ii era felul, parintele Taicu nu cere si nu impune nimic. Un om al lui Dumnezeu. Un om feciorelnic si fara prihana, de la inceputul pana la sfarsitul vietii lui.
Cu ochii adumbriti de amintiri, maica stareta priveste si ofteaza. Parca il vede, parca il aude rostind cugetarile lui de om vesel si intelept: "Decat castig cu scandal, mai bine pace cu paguba... Decat sa mananc de pomana, mai bine muncesc degeaba". Parea vulnerabil si neimportant - o mana de om, un trup mic si firav. Inauntru, era insa numai valvataie si ardere; era numai suflet. Pentru toata lumea avea o vorba buna, un zambet, o incurajare. Pentru sine, nu pastra nimic. Cand s-a stins din viata, maicutele au indraznit pentru prima oara sa-i intre in chilie. Au intrat cu greu, pe usa anume facuta stramta, ca sa te apleci si sa pasesti chinuit, pe-o dunga, pe-o parte - ca in pesterile sihastrilor, ca in biserica Maicii Domnului din Bethleem. In camera nu s-a gasit absolut nimic. Nici masa si nici dulap nu avea parintele. A murit ducand cu sine intregul sau avut - un singur rand de haine, rasa lui calugareasca, cernita si roasa la maneci de atata purtat. Nu a reusit sa lase mostenire maicutelor decat povetele lui parintesti si Sfanta Evanghelie scrisa cu litere mari, ambliopice, din care citea neintrerupt, zi si noapte. Maica Petronia a luat cartea si a pus-o la loc de cinste, in strana bisericii. Surorile o privesc acum la fiecare slujba, dar nimeni nu indrazneste sa se atinga de ea. E cartea lui Taicu, cartea rugaciunii si a rabdarii. Foile vechi si ingalbenite mai poarta inca urma degetelor sale obosite si delicate. Foile acestea imagineaza o mica parte din ravna si prezenta lui de duhovnic fara egal.

"Sus inima! Nu te lasa!"

Ascultandu-le pe maicute cum vorbesc despre parintele Inochentie, te gandesti ca nimeni nu poate lasa in urma lui atata regret si dragoste, daca nu va fi fost intru totul un om bun si sfintit.In lumea aspra si plina de ispitiri a monahilor, admiratia si pretuirea se castiga teribil de greu. E asemenea crucii de pe Caraiman. Pare aproape, la o aruncatura de bat, dar dureaza o vesnicie pana sa ajungi la ea. Unii, cei mai multi, fie ratacesc calea, fie renunta si se intorc rusinati din drum. Tata Taicu a mers pana la capat, lasand in urma tot uratul vietii - boli si umilinte, lipsuri si vrajmasii nemeritate. Nu s-a plans niciodata si nici nu a cartit impotriva cuiva. Ascunzandu-si durerea a opt operatii si a unor ochi aproape nevazatori, batranul parinte suradea tot timpul, gasind pentru fiecare o vorba de alin si de incurajare. Cand cineva i se marturisea cu sufletul intunecat, cazut in disperare, Tata Taicu lua cumva pacatul asupra lui, intarindu-l pe credincios cu pedagogia lui inteleapta: "Sus inima. Nu te lasa. Si eu am trecut prin ispitirea asta". Apoi se inchidea in chilia lui si cadea la rugaciune toata noaptea. Asa era parintele - lua canonul si toata greutatea oricui asupra sa. Cerea iertare lui Dumnezeu, cu post si sfasiere sufleteasca, de parca el insusi ar fi savarsit pacatul auzit la spovedanie.

Parintele Taicu cel sfintit

Maica Petronia ne duce la mormantul parintelui, sapat singuratic in adancul livezii, inconjurat de verdele crud al otavei, printre flori multicolore si fructe parguite.Paseste cu teama si sfiala, se reculege o clipa, rosteste o rugaciune in gand si, mangaindu-i cu privirea poza de pe cruce, constata nostalgic, ca de pe alta lume: "In saracia lui monahala, a adunat comori. Nu a strans pentru sine nimic, dar noua ne-a lasat totul". Robaia e de fapt a lui. Prin 1956, cand a fost alungat de comunisti din lavra Bistritei valcene, Robaia era o paragina, o adunatura de bordeie si o bisericuta veche, fara acoperis. Cu mana lui, a rezidit chiliile, a refacut biserica si a sadit fiecare pom din livada. Si-a alipit numele de fiecare coltisor si lucru din manastire: "Biblia lui Taicu", "Gradina lui Taicu", "Strana si izvorul parintelui". Desi om simplu si fara multa carte, parintele Inochentie mesterea la visul sau de a vedea manastirea progresand, si adesea il vedeai muncind in atelierul sau, la mici instalatii hidraulice pentru curent electric, la o moara de grane sau o vartelnita pentru spalat rufe. Nu statea o clipa macar. Si la 96 de ani, il vedeai imbracat in salopeta de salahor si cu tesla in mana. Zidea, spargea lemne sau mesterea la acareturi, repetand mereu: "La oameni noi, case noi". Avea umor parintele, fara a fi niciodata glumet, ca orice calugar adevarat. Un apropiat al sau, preotul Nicolae Eftimie din Gales, povestea cum parintele i-a marturisit cu bucurie ca si-a implinit visul de a avea un frigider. Cand i l-a aratat, preotul a izbucnit in ras. Frigiderul lui Taicu era de fapt o scobitura in pamant, in care pusese spre pastrare cativa cartofi si doua mere. Altcumva, parintele Inochentie era un delicat si un sentimental fara pereche. Daca isi pregatea o felie de paine cu magiun si vedea o furnica prin preajma, nu se mai atingea de mancare; o lasa micilor fapturi, cu toata dragostea si mila crestineasca, indemnandu-le cu blandete sa aiba pofta, caci "vrednic este lucratorul, fie el si necuvantator". Daca vreo maica i se arata trista si abatuta, parintele intorcea imediat capul. Nu voia sa i se vada lacrimile care ii umezeau pe data albul ochilor.
Preotul Nicolae din Gales e convins ca Tata Taicu a fost un sfant, un ales al lui Dumnezeu. Avea rugaciunea inimii si darul celui vazator cu duhul, iar la inmormantare a ingaduit chiar sa se arate si un semn: miraculos si contrar firii, trupul batranului Inochentie Hatis s-a facut usor, ca adierea unui vant de vara. Despovarat de balastul pacatelor, parintele parea sa pluteasca, grabindu-se la marea intalnire cu Cristos.
Maica Petronia sta neclintita la mormant. De multe ori i se intampla, la necaz sau incercare mai grea, sa vina la Taicu, sa-i povesteasca, sa-i ceara sfatul. De acolo de unde e, parintele vegheaza si ajuta. Savarseste in felul sau, cu modestie si fara mult zgomot, minuni si rezolvari uimitoare. Odata, pe cand lucra la refacerea bisericii Sf. Mucenic Gheorghe, maica stareta a ramas chiar in pragul iernii fara bani de acoperis si atunci a cerut sprijin lui Taicu. A doua zi, la manastire a venit un crestin cu numele de Gheorghe, care a facut o danie de bani (atat cat sa se plateasca lucrarea), spunand ca asa a primit porunca in vis, sa vina la Robaia si sa faca milostenie. Minunile nu sunt nici mici, nici mari. Ele te bucura si-ti dau nadejde, doar cu o conditie: sa fii mai atent si sa le observi. Pentru cei care cred in puterea lui Dumnezeu si nu se indoiesc, nimic nu este intamplator. Singuri nu suntem niciodata. Mereu avem ajutorul cuiva: al Maicii Domnului, al sfintilor din icoane, al unui parinte sau duhovnic imbunatatit, asa cum a fost si parintele vrednic de pomenire, Inochentie Hatis.
La Robaia, numele si blandetea lui neostenita nu se vor sterge niciodata. Prin el si prin ravna pustnicilor de altadata, manastirea intruchipeaza astazi Sinaiul nostru romanesc - o manastire lucratoare si fara egal, pe care ochiul nostru launtric nu o poate da uitarii, pastrand-o curata, ca pe o icoana. Odata ajuns la Robaia, cu siguranta vei reveni, intarind astfel spusele minunat tocmite ale Prea Sfintitului Calinic: "Cine merge prima oara la Robaia, dupa o vreme i se face dor". E dorul nostru secret de liniste, de impacare, de pustnicie.

O marturie despre parintele Inochentie Hatis
"Nu am sa uit in viata mea niciodata cand parintele te spovedea. Statea usor aplecat in scaunul de spovada si vedea imediat ca nu ai spus tot, ca nu te-ai marturisit corect. Odata l-am rugat pe parintele sa vina la Pitesti sa-mi faca o slujba si a venit. Clarvazator, parintele a intrat in casa si mi-a zis, doar privind jur imprejur, ca am un lucru care nu era al meu si ca acel lucru trebuia aruncat, fiind oferit cu ganduri rele, aducatoare de necazuri. Eu nu intelegeam la ce se refera parintele, dar el insista si, aratand spre vitrina din sufragerie, mi-am amintit ca o colega imi daruise un bibelou. A avut dreptate parintele. L-am ascultat, am aruncat bibeloul, si chiar de a doua zi, in casa mea au pogorat linistea si impacarea. Apoi, intr-o alta zi, parca fara nici o legatura cu ce discutam, parintele a zis: "La anul, pe vremea asta, ma veti urca cu macaraua la voi".N-am inteles prea bine ce vrea sa spuna, decat atunci cand am aflat ca parintele s-a mutat la Domnul. Si de asta data avusese dreptate. Trecuse fix un an de la convorbirea noastra. Apoi, mi-am amintit ca i-am spus parintelui: "Ce ma fac eu, parinte, cand nu veti mai fi cu noi?", iar el a zambit, spunand: "Nu te innegura de griji straine. La greu si la necaz sa vii la mormantul meu si sa-mi spui ce incercari ai si te voi ajuta. Nu te lasa Taicu!". Intr-adevar, asa a fost, ba chiar intr-o noapte m-a chemat in vis, punandu-ma sa ingenunchez pentru spovedanie. La sfarsit, a coborat in sufragerie si, spre surprinderea mea, a luat pantofii sotului meu. "Doamne, parinte", am zis. "Acum cu ce o sa se incalte Nelu, sotul meu?". Tata Taicu s-a posomorat si mi-a spus ca nu e treaba mea, ca pantofii sotului trebuie sa stea la el. Nu a trecut mult timp si Dumnezeu m-a lasat fara sot. L-a luat fulgerator, intr-o noapte... Sunt sigura ca parintele ne vegheaza din ceruri si ne ajuta, ne intareste sau ne da semn. Cand parintele s-a mutat la Domnul, am impartit sase saptamani cele cuvenite pentru raposati. Si ce credeti? In noaptea in care s-au implinit cele sase saptamani, l-am visat intr-o corabie pe cer, cu vasla in mana. Am intrebat un preot si acesta mi-a deslusit visul, spunandu-mi ca am vazut corabia parintelui si ca nu oricine ajunge acolo, decat cei curati intru totul. Parintele a fost fecior si fecior s-a dus la Domnul... Auzind acestea, am plans de bucurie si mi-am amintit cuvant cu cuvant rugaciunea pe care parintele o repeta mereu: "Dumnezeule, Doamne, cauta din cer si trimite Duhul Tau cel sfant, din cele patru vanturi ale pamantului, peste oasele mele pacatoase si alunga toate gandurile si toti vrajmasii vazuti si nevazuti. Amin"."

Aurelia Langa Pitesti

Fotografii de Andrei Cheran (4)