Trenuletul albastru
- Sunteti un mare artist, un actor de teatru aplaudat la scena deschisa si, de la o vreme incoace, un foarte "la moda" actor de cinema. Dar cu toata stralucirea care va inconjoara, pareti un om foarte modest. Sa fie numai o aparenta?
- Desi foarte magulitoare, afirmatia asta cu "un mare artist" este exagerata si am rezerve fata de ea. Pentru mine, un mare artist este Chaplin, este Michelangelo, este Mozart. Si inca multi altii. Daca ar fi sa-mi dau eu o definitie, atunci as zice ca sunt un actor care incearca sa faca bine ceea ce are de facut. Uneori imi reuseste, alteori nu. Cat priveste modestia de care aminteati, ei bine, de curand m-am apucat sa recitesc Cehov... si va marturisesc ca ma copleseste modestia lui, simplitatea cu care se apropia el de oameni, modul in care scria el despre oameni. O simplitate si o modestie care-l copleseau si pe Maxim Gorki, de cate ori se afla in preajma lui Cehov. Modestia cu care-si judeca talentul, resemnarea cu care accepta faptul ca "piesele lui se vor juca doar timp de 10-12 ani". Si, in nici un caz, dupa moartea lui!
- Pastrand proportiile, la fel de resemnat in fata relelor lumii pare a fi si eroul piesei in care v-am vazut recent, un spectacol in care, timp de o ora si 20 de minute, stati in fata publicului, cu un monolog coplesitor. O lunga confesiune a unui profesor dintr-un liceu parizian, ingrozit de violenta din lume, de cinismul fata de marile valori ale culturii.
- Mi-a placut mult textul scris de Jean Pierre Dopagne si poate ca tocmai de aceea m-am si incumetat sa fac tot eu si regia la acest spectacol. Intr-adevar, textul e de o mare profunzime si, in acelasi timp, de o mare simplitate. Simplitatea despre care am vorbit si atunci cand l-am amintit pe Cehov. Simplitatea cu care m-au cucerit, atunci cand eram foarte tanar, un copil chiar, mari actori, precum Jean Gabin. Ori marii actori americani. Simplitatea care s-ar putea traduce si prin: "Forta de a fi tu insuti"... "Curajul de a fi tu insuti". Asta, in meseria noastra de actori inseamna si un risc. Riscul de a putea spune: "Eu nu ma stramb intr-un anumit fel pentru a intra in pielea personajului. Eu vreau sa raman eu, chiar si atunci cand trec - pe scena sau pe ecran - de la o personalitate la alta. Foarte diferite intre ele..." Jean Gabin reusea asa ceva, si o facea in mod magistral. Cum stiti, cu fiecare rol era altul si, in acelasi timp, ramanea el insusi. Cam asa ceva am incercat sa fac si eu in spectacolul "Profu`".
- Sa inteleg ca Jean Gabin este un idol pe care l-ati descoperit inca din anii copilariei? Erati obsedat de film inca de pe-atunci?
- Nu eram chiar obsedat... Numai ca acolo, la Ploiesti, unde am copilarit, vrand-nevrand stateam multa vreme in fata televizorului si vedeam filme. Recunosc ca asta se intampla chiar si cand trecusem de granita copilariei. Aveam vreo 17-18 ani si, uite, marturisesc ca nu prea citeam. In schimb, imi placea la nebunie sa ma joc cu un trenulet. M-am tot jucat cu el pana spre clasa a noua! Era albastru si il primisem cadou, fratele meu Sorin si cu mine, de la niste francezi pe care ii cunoscusem pe plaja, la mare. In vremea aceea, litoralul era invadat de turisti straini. Fusese jucaria copiilor lor, era inca destul de noua. Avea o mica locomotiva si vreo patru vagoane. Veneam de la scoala, puneam pe covor manualele. Si ne jucam asa, de-a trenul, ore in sir...
- Un fel de premonitie la rolul pe care l-ati jucat in filmul California Dreamin` al regretatului Nemescu, acel "fioros" si razbunator sef de gara...
- Cine stie? S-ar putea... Oricum, fratele meu, Nini - asa il alintam in familie - era de-a dreptul alarmat din cauza ca nu ma vedea niciodata citind. Noroc ca, intre timp, aceasta "lipsa" a mea s-a razbunat. Lectura a devenit pentru mine o adevarata pasiune. Cea mai mare bucurie a mea!
In "California Dreamin'", impreuna cu Armand Assante
- La mine a fost simplu: aveam vreo 7-8 ani, priveam la televizor si l-am vazut pe Jean Gabin. Si-atunci mi-am zis (sau am zis tare): "Vreau sa ma fac ca asta! Artist de cinema!". La drept vorbind, nu aveam nici cea mai vaga idee de ceea ce vrea sa insemne asa ceva. Dorinta asta venea, cred eu, si din placerea mea de "a ma prosti". O fac si azi, acasa, cu prietenii, cu animalele... Din fericire, parintii mei au inteles aceasta "aplecare" a mea catre "prosteala". Am avut o copilarie foarte fericita. Am avut niste parinti nemaipomeniti. I-am iubit si ii iubesc foarte mult, desi tata nu mai e... A fost profesor de matematica emerit. Constantin Vasilescu, dascal la liceul "Caragiale" din Ploiesti. Acolo am invatat si eu. Pentru o scurta perioada, tata mi-a fost si mie profesor, desi eu unul n-am avut nici cea mai vaga legatura cu matematica si cu fizica. Dar nici pe mama n-am mostenit-o. Mama a fost si este casnica. A avut intotdeauna grija de noi. Nu a avut nici o legatura cu teatrul. Tata era foarte pasionat de meseria lui, "defect" pe care se pare ca l-am mostenit si eu. Ii spun "Noapte buna" in fiecare seara, desi nu mai este printre noi de zece ani. La fiecare spectacol ii aprind cate o lumanare, inainte de a pleca de-acasa. Tata iesise de mult la pensie, dar pana in ultima clipa a tinut creionul in mana. Rezolva probleme. L-am admirat si l-am iubit nespus. In tacere. La drept vorbind, nu i-am spus niciodata ca-l iubesc. Din pacate.
- Dar el a simtit asta?
- Nu. Nu cred. Doar tarziu, pe cand era pe patul de moarte si noi, fratele meu si cu mine, reusisem, printr-un prieten din America, sa-i facem rost de niste tuburi de oxigen, ne-a spus: "N-am stiut ca am copii atat de buni!". La noi in familie, nu s-au prea purtat declaratiile de iubire. De aceea, profit de prilejul acesta, ca sa-i spun mamei ca o iubesc. Dar sa stiti, desi declaratiile de iubire lipseau, la noi in casa nu era deloc o atmosfera austera. Dimpotriva, mama a fost si este foarte inzestrata pentru joaca, pentru acea "prosteala" cu care ne amuzam cu totii.
"Puiule draga, tu nu esti Piersic"
- Sa ne intoarcem la Jean Gabin si la teatru.
- La primul examen de admitere la teatru am picat... Am picat in anul in care au fost admisi tineri actori frumosi, atletici, stilul Johnny Weissmuller, Sylvester Stallone. Tata era destul de ingrijorat de viitorul baiatului sau. Fratele meu, Sorin, intrase deja la Ase, cu el nu erau probleme. Asa ca tata i-a scris o scrisoare lui Octavian Cotescu, scrisoare ca de la profesor la profesor. Nu, Doamne fereste, nu era o scrisoare prin care-mi punea "pile". Inarmat cu ea, m-am dus la "nea Tavi", iar el m-a ascultat acolo, in foaierul Teatrului Bulandra de la Izvor. M-a intampinat cu Kent-ul in gura si mi-a spus: "Hai, puiule, da-i drumul!". I-am zis: "Rica, fante de Obor", poezia lui Miron Radu Paraschivescu, si un fragmentel din capodopera lui MoliEre: "Vicleniile lui Scapin". Mi-amintesc ca minunatul Cotescu s-a uitat lung la mine si mi-a spus: "Puiule draga, sa stii ca tu nu esti Piersic, ai niste ochi asa si asa, ai un fizic special. Tu nu trebuie sa spui "Rica, fante de Obor"! Lasa-l pe Piersic sa spuna asta. Tu trebuie sa-ti gasesti altceva! Un repertoriu care sa-ti mearga tie". Cotescu nu a vrut sau nu a putut sa ma pregateasca, in schimb, m-a trimis la Miketa Djuvara. Ea mi-a fost o profesoara exceptionala. M-a pregatit atat de bine, incat acum 34 de ani, pe 8 iulie, intram la examenul de admitere la Institut. In comisie erau: Bibanul, acel unic Dem Radulescu, Octavian Cotescu, Marinus Moraru, Amza Pellea, Sanda Manu... Am spus un monolog din piesa "Baia", de Maiakovsky. Si, cam pe la jumatatea monologului, am auzit ca mi se spune din sala: "Gata! Multumim!". La inceput, am crezut ca am picat. Si, cand colo, intrasem dintr-un foc. Am avut o studentie frumoasa-frumoasa! Timp de doi ani i-am avut profesori pe Poldi Balanuta si pe Alexa Visarion. Apoi, desi eram student inca, Laurentiu Azimioara a facut cu mine un "Conu Leonida" exceptional! Iata, o
Scena din filmul "Ticalosii", impreuna cu Dorel Visan
- Si cu filmul cum a fost? Tot de la Jean Gabin a pornit?
- Da, de la Jean Gabin, combinat cu norocul de a fi dat peste Alexa Visarion, care m-a distribuit in filmul "Inainte de tacere". Mai tarziu, a urmat Mircea Veroiu. Am facut cateva filme importante cu el. Cel mai tare m-a marcat colaborarea la "Craii de Curtea Veche", unde am jucat rolul lui Gore Pirgu. Veroiu era foarte bun prieten cu aparatul de filmat... Iar cu noi, actorii, lucra cu o mare lejeritate. Ne lasa mai intai pe noi, ca sa vada "cum dam" in rol. Si-apoi corecta el usor jocul nostru, ca sa iasa totul cat mai bine. Nu inhiba actorul. Scotea ce-i mai bun din tine, fara ca tu sa-ti dai seama de asta. E o meserie tare labila, asta a noastra. Te poti bloca foarte usor in fata unui regizor cu care nu te intelegi. Am patit acest blocaj cu Iuriy Kordonskiy la spectacolul cu "Casatoria" pus de el la Bulandra. Un mare regizor rusul asta, pentru care nu am decat admiratie. Si totusi, timp de vreo luna de zile, ceva nu se lega intre noi. Unele scene de la inceput nu-mi ieseau. Si-apoi, deodata, in mod misterios, ceva s-a produs, si-apoi totul a mers de minune. Amandoi am fost multumiti.
- Dar la "Balanta", la filmul lui Pintilie care a facut, oarecum, inconjurul lumii, cum ati ajuns?
- Printr-un alt mare regizor caruia ii datorez enorm. Prin Ciulei. Era in 1991 si repetam cu Ciulei "Visul unei nopti de vara". Pintilie se pregatea sa faca "Balanta", lucru despre care habar n-aveam. Se zvonise ca trebuie sa apara si Pintilie la repetitii, in cautarea unor actori pentru viitoarea distributie. Eram in sala, asteptand sa-mi vina randul sa urc pe scena. Ma stiam cu el de la "D`ale carnavalului". Asa ca ne-am salutat simplu: "Hello, hello!" - apoi, eu am urcat pe scena, mi-am repetat partea de rol, am coborat in sala si, fara alte introduceri, Pintilie m-a luat deoparte si mi-a spus: "Uite, tu o sa faci rolul asta!". De la Ciulei am invatat rigoarea. Lucra cu noi extrem de riguros, cu o rabdare si cu o bunavointa infinite. Rigurozitatea lui inseamna "matematica si muzica". De altfel, eu cred ca asta ar putea fi definitia teatrului: "Matematica - prin rigurozitatea gesturilor, si muzica - prin starea pe care ti-o induce textul". Ciulei venea punctual la repetitii si, mai inainte de orice, ne ura "Coraggio!". Doi tipi formidabili: Ciulei si Pintilie! Altminteri, sunt fericit sa va spun ca pregatesc un spectacol "one-man-show" pe texte din Shakespeare, sub indrumarea lui Ciulei. Ce mi-as putea dori mai mult?
- Nu putem incheia aceasta convorbire fara a pomeni despre prezenta dvs., foarte "apasata" as zice, cu o creatie de exceptie, in filmul "California Dreamin`", al lui Cristian Nemescu.
- S-a vorbit si s-a scris foarte mult despre tragica moarte a lui Nemescu, cat si despre filmul lui. Nu as vrea sa tot repet ceea ce am mai spus. Atata doar, ca mi-ati trezit un gand pios. Si ca as dori sa-i aprind acum, macar in gand, o lumanare.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
