In Dictionarul general al literaturii romane figureaza toti fratii Acterian: Haig (n. 1904) - poet, eseist si om de teatru, Arsavir (n. 1907) - publicist, memorialist si Jeni (n. 1916) - de la care ne-a ramas doar acest jurnal, publicat postum de singurul longeviv din familie, Arsavir, care a trait pana in 1997. Ceilalti doi au sfarsit prematur, Haig pe frontul din Crimeea, la 39 de ani, si Jeni, de leucemie, la 42 de ani. Daca baietii s-au manifestat public de foarte tineri si au facut parte din grupul Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, Petre Tutea, Constantin Noica, mezina a scris numai pentru sine toata viata si intentiona sa arda cele 40 de caiete in care se marturisise din 1932 si pana in 1949. Salvate si dactilografiate de Arsavir (care a fost detinut politic intre 1949-1953 si 1959-1964), manuscrisele au stat ascunse intr-un cufar metalic in pamant si au putut fi publicate abia in 1991. Si nici atunci exhaustiv. Fratele supravietuitor a operat o selectie, lasand de o parte marturisirile foarte intime, referirile la perioada legionara si a detentiei lui Haig, precum si notatiile din anii 1948-1949. Chiar si asa, avea remuscari si a tinut sa si le exprime pe prima pagina a volumului: "Jurnalul era destinat focului, autoarea - dupa cum si scrie undeva - neinchipuindu-si, neacceptand sa fie citit de ochi straini. Dupa moartea autoarei (...) am socotit ca acest document, in multe privinte evocator si elocvent, ar merita sa fie publicat. Vina darii in vileag imi apartine intru totul, eu nestiind daca fac bine sau rau". A facut, cu siguranta, bine. Caci sora cea mica a Acterienilor a devenit, la 33 de ani dupa moarte, o personalitate apreciata si mult discutata, iar Jurnalul ei s-a reeditat acum a treia oara, completat cu scrisori si alte documente, sub ingrijirea profesionista a Doinei Uricariu. Rapiditatea cu care s-au epuizat editiile precedente e explicabila si prin importanta lui ca document de istorie culturala, dar si prin uimitorul autoportret al unei fete si tinere femei pe care inteligenta si luciditatea o impiedica sa atinga satisfactiile feminitatii comune. Si care se marturiseste in deplina sinceritate, fara urma de mistificare sau de literaturizare. Fara s-o intereseze - ca pe autorii de jurnale destinate publicarii - imaginea favorabila in posteritate, ea observa si se autoobserva numai pentru limpezire de sine, pentru eliberare de tensiuni si pentru a da expresie adevaratelor ei ganduri, stari, sentimente pe care conventiile sociale le reprima. Partenera egala de discutii cu prietenii fratilor ei mai mari (azi, celebritati mondiale - ramasi ca prin minune vii in paginile Jurnalului, la varste tinere si in ipostaze omenesti insolite), Jeni era o mare cititoare de filosofie (in care si-a luat licenta cu o teza de logica matematica!), nesatioasa de literatura si pasionata de teatru (a facut si o a doua facultate, regia, la Conservatorul de arta dramatica, a tradus piese si, spre sfarsitul scurtei vieti chiar a montat spectacole). Nefericirea ei vine chiar din superioritatea intelectuala, din lipsa de frivolitate, din exigenta in relatiile umane si din obsesia neantului si a mortii ce o insoteste prin ani. Toate acestea coexistand cu un temperament pasional, cenzurat mereu de ratiune (spunea ca e "intoxicata cu luciditate"). Luciditatea a fost cea care a tinut-o departe de exaltarile legionare ce-i sedusesera fratii si unii prieteni, dar tot luciditatea a fost cea care i-a transformat viata de cuplu intr-un chin permanent. Sa nu se creada insa ca "fata greu de multumit" era o fiinta posaca si aroganta. Dimpotriva. Avea vocatia prieteniei exuberante (cei mai buni prieteni ai ei sunt tot din lumea artistica - actorii Clody Berthola si Emil Botta, scriitorii Eugen Ionescu, Emil Cioran, Alice Botez, pictorita Nuni Dona s.a.), ii placea boema, avea umor si simt ludic, era simpatica. A avut insa parte de nenoroc: instabilitatea afectiva a barbatului de care era indragostita, filosoful Alexandru Dragomir, a sfarsit prin a o exaspera; cei sapte ani cand a fost nevoita sa-si castige existenta ca marunta functionara, intr-un mediu cu care nu avea nimic in comun, au fost ca o pedeapsa; casatoria cu un tanar actor a fost scurta si dezamagitoare. Toate aceste experiente deprimante sunt consemnate si comentate insa cu egala nemultumire de sine si de ceilalti, relativizate dintr-o perspectiva inalta si intrerupte de momente de gratie ce le absolva. La 19 ani, scria in jurnal ca va muri tanara si ca nu se poate imagina batrana. Nici noi nu ne-o putem imagina pe Jeni Acterian batrana. Fiindca viata ei postuma, asa cum si-o traieste in paginile jurnalului, e a unei vesnic tinere femei de care te simti fascinat si la care continui sa te gandesti si dupa incheierea lecturii.
Selectia "Formula AS"
Jeni Acterian, "Jurnalul unei fete greu de multumit, 1932-1947", text ales si note biografice de Arsavir Acterian, editie noua, revazuta si prefata de Doina Uricariu, Editura "Humanitas" (tel. 021/311.23.30), 568 pag.
In Dictionarul general al literaturii romane figureaza toti fratii Acterian: Haig (n. 1904) - poet, eseist si om de teatru, Arsavir (n. 1907) - publicist, memorialist si Jeni (n. 1916) - de la care ne-a ramas doar acest jurnal, publicat postum de singurul longeviv din familie, Arsavir, care a trait pana in 1997. Ceilalti doi au sfarsit prematur, Haig pe frontul din Crimeea, la 39 de ani, si Jeni, de leucemie, la 42 de ani. Daca baietii s-au manifestat public de foarte tineri si au facut parte din grupul Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, Petre Tutea, Constantin Noica, mezina a scris numai pentru sine toata viata si intentiona sa arda cele 40 de caiete in care se marturisise din 1932 si pana in 1949. Salvate si dactilografiate de Arsavir (care a fost detinut politic intre 1949-1953 si 1959-1964), manuscrisele au stat ascunse intr-un cufar metalic in pamant si au putut fi publicate abia in 1991. Si nici atunci exhaustiv. Fratele supravietuitor a operat o selectie, lasand de o parte marturisirile foarte intime, referirile la perioada legionara si a detentiei lui Haig, precum si notatiile din anii 1948-1949. Chiar si asa, avea remuscari si a tinut sa si le exprime pe prima pagina a volumului: "Jurnalul era destinat focului, autoarea - dupa cum si scrie undeva - neinchipuindu-si, neacceptand sa fie citit de ochi straini. Dupa moartea autoarei (...) am socotit ca acest document, in multe privinte evocator si elocvent, ar merita sa fie publicat. Vina darii in vileag imi apartine intru totul, eu nestiind daca fac bine sau rau". A facut, cu siguranta, bine. Caci sora cea mica a Acterienilor a devenit, la 33 de ani dupa moarte, o personalitate apreciata si mult discutata, iar Jurnalul ei s-a reeditat acum a treia oara, completat cu scrisori si alte documente, sub ingrijirea profesionista a Doinei Uricariu. Rapiditatea cu care s-au epuizat editiile precedente e explicabila si prin importanta lui ca document de istorie culturala, dar si prin uimitorul autoportret al unei fete si tinere femei pe care inteligenta si luciditatea o impiedica sa atinga satisfactiile feminitatii comune. Si care se marturiseste in deplina sinceritate, fara urma de mistificare sau de literaturizare. Fara s-o intereseze - ca pe autorii de jurnale destinate publicarii - imaginea favorabila in posteritate, ea observa si se autoobserva numai pentru limpezire de sine, pentru eliberare de tensiuni si pentru a da expresie adevaratelor ei ganduri, stari, sentimente pe care conventiile sociale le reprima. Partenera egala de discutii cu prietenii fratilor ei mai mari (azi, celebritati mondiale - ramasi ca prin minune vii in paginile Jurnalului, la varste tinere si in ipostaze omenesti insolite), Jeni era o mare cititoare de filosofie (in care si-a luat licenta cu o teza de logica matematica!), nesatioasa de literatura si pasionata de teatru (a facut si o a doua facultate, regia, la Conservatorul de arta dramatica, a tradus piese si, spre sfarsitul scurtei vieti chiar a montat spectacole). Nefericirea ei vine chiar din superioritatea intelectuala, din lipsa de frivolitate, din exigenta in relatiile umane si din obsesia neantului si a mortii ce o insoteste prin ani. Toate acestea coexistand cu un temperament pasional, cenzurat mereu de ratiune (spunea ca e "intoxicata cu luciditate"). Luciditatea a fost cea care a tinut-o departe de exaltarile legionare ce-i sedusesera fratii si unii prieteni, dar tot luciditatea a fost cea care i-a transformat viata de cuplu intr-un chin permanent. Sa nu se creada insa ca "fata greu de multumit" era o fiinta posaca si aroganta. Dimpotriva. Avea vocatia prieteniei exuberante (cei mai buni prieteni ai ei sunt tot din lumea artistica - actorii Clody Berthola si Emil Botta, scriitorii Eugen Ionescu, Emil Cioran, Alice Botez, pictorita Nuni Dona s.a.), ii placea boema, avea umor si simt ludic, era simpatica. A avut insa parte de nenoroc: instabilitatea afectiva a barbatului de care era indragostita, filosoful Alexandru Dragomir, a sfarsit prin a o exaspera; cei sapte ani cand a fost nevoita sa-si castige existenta ca marunta functionara, intr-un mediu cu care nu avea nimic in comun, au fost ca o pedeapsa; casatoria cu un tanar actor a fost scurta si dezamagitoare. Toate aceste experiente deprimante sunt consemnate si comentate insa cu egala nemultumire de sine si de ceilalti, relativizate dintr-o perspectiva inalta si intrerupte de momente de gratie ce le absolva. La 19 ani, scria in jurnal ca va muri tanara si ca nu se poate imagina batrana. Nici noi nu ne-o putem imagina pe Jeni Acterian batrana. Fiindca viata ei postuma, asa cum si-o traieste in paginile jurnalului, e a unei vesnic tinere femei de care te simti fascinat si la care continui sa te gandesti si dupa incheierea lecturii.
In Dictionarul general al literaturii romane figureaza toti fratii Acterian: Haig (n. 1904) - poet, eseist si om de teatru, Arsavir (n. 1907) - publicist, memorialist si Jeni (n. 1916) - de la care ne-a ramas doar acest jurnal, publicat postum de singurul longeviv din familie, Arsavir, care a trait pana in 1997. Ceilalti doi au sfarsit prematur, Haig pe frontul din Crimeea, la 39 de ani, si Jeni, de leucemie, la 42 de ani. Daca baietii s-au manifestat public de foarte tineri si au facut parte din grupul Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, Petre Tutea, Constantin Noica, mezina a scris numai pentru sine toata viata si intentiona sa arda cele 40 de caiete in care se marturisise din 1932 si pana in 1949. Salvate si dactilografiate de Arsavir (care a fost detinut politic intre 1949-1953 si 1959-1964), manuscrisele au stat ascunse intr-un cufar metalic in pamant si au putut fi publicate abia in 1991. Si nici atunci exhaustiv. Fratele supravietuitor a operat o selectie, lasand de o parte marturisirile foarte intime, referirile la perioada legionara si a detentiei lui Haig, precum si notatiile din anii 1948-1949. Chiar si asa, avea remuscari si a tinut sa si le exprime pe prima pagina a volumului: "Jurnalul era destinat focului, autoarea - dupa cum si scrie undeva - neinchipuindu-si, neacceptand sa fie citit de ochi straini. Dupa moartea autoarei (...) am socotit ca acest document, in multe privinte evocator si elocvent, ar merita sa fie publicat. Vina darii in vileag imi apartine intru totul, eu nestiind daca fac bine sau rau". A facut, cu siguranta, bine. Caci sora cea mica a Acterienilor a devenit, la 33 de ani dupa moarte, o personalitate apreciata si mult discutata, iar Jurnalul ei s-a reeditat acum a treia oara, completat cu scrisori si alte documente, sub ingrijirea profesionista a Doinei Uricariu. Rapiditatea cu care s-au epuizat editiile precedente e explicabila si prin importanta lui ca document de istorie culturala, dar si prin uimitorul autoportret al unei fete si tinere femei pe care inteligenta si luciditatea o impiedica sa atinga satisfactiile feminitatii comune. Si care se marturiseste in deplina sinceritate, fara urma de mistificare sau de literaturizare. Fara s-o intereseze - ca pe autorii de jurnale destinate publicarii - imaginea favorabila in posteritate, ea observa si se autoobserva numai pentru limpezire de sine, pentru eliberare de tensiuni si pentru a da expresie adevaratelor ei ganduri, stari, sentimente pe care conventiile sociale le reprima. Partenera egala de discutii cu prietenii fratilor ei mai mari (azi, celebritati mondiale - ramasi ca prin minune vii in paginile Jurnalului, la varste tinere si in ipostaze omenesti insolite), Jeni era o mare cititoare de filosofie (in care si-a luat licenta cu o teza de logica matematica!), nesatioasa de literatura si pasionata de teatru (a facut si o a doua facultate, regia, la Conservatorul de arta dramatica, a tradus piese si, spre sfarsitul scurtei vieti chiar a montat spectacole). Nefericirea ei vine chiar din superioritatea intelectuala, din lipsa de frivolitate, din exigenta in relatiile umane si din obsesia neantului si a mortii ce o insoteste prin ani. Toate acestea coexistand cu un temperament pasional, cenzurat mereu de ratiune (spunea ca e "intoxicata cu luciditate"). Luciditatea a fost cea care a tinut-o departe de exaltarile legionare ce-i sedusesera fratii si unii prieteni, dar tot luciditatea a fost cea care i-a transformat viata de cuplu intr-un chin permanent. Sa nu se creada insa ca "fata greu de multumit" era o fiinta posaca si aroganta. Dimpotriva. Avea vocatia prieteniei exuberante (cei mai buni prieteni ai ei sunt tot din lumea artistica - actorii Clody Berthola si Emil Botta, scriitorii Eugen Ionescu, Emil Cioran, Alice Botez, pictorita Nuni Dona s.a.), ii placea boema, avea umor si simt ludic, era simpatica. A avut insa parte de nenoroc: instabilitatea afectiva a barbatului de care era indragostita, filosoful Alexandru Dragomir, a sfarsit prin a o exaspera; cei sapte ani cand a fost nevoita sa-si castige existenta ca marunta functionara, intr-un mediu cu care nu avea nimic in comun, au fost ca o pedeapsa; casatoria cu un tanar actor a fost scurta si dezamagitoare. Toate aceste experiente deprimante sunt consemnate si comentate insa cu egala nemultumire de sine si de ceilalti, relativizate dintr-o perspectiva inalta si intrerupte de momente de gratie ce le absolva. La 19 ani, scria in jurnal ca va muri tanara si ca nu se poate imagina batrana. Nici noi nu ne-o putem imagina pe Jeni Acterian batrana. Fiindca viata ei postuma, asa cum si-o traieste in paginile jurnalului, e a unei vesnic tinere femei de care te simti fascinat si la care continui sa te gandesti si dupa incheierea lecturii.
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
