La fel se intampla la hramurile manastiresti, de Boboteaza sau de Izvorul Tamaduirii, cand se aduna multimi ca la miting, iar sute de mii de oameni isi petrec noaptea sub cerul liber, pentru a se inchina la moastele unui sfant. In incercarea de a intelege aceasta nevoie de Biserica si de Dumnezeu, ne-am adresat parintelui profesor Constantin Coman, de la Facultatea de teologie din Bucuresti.
"Cea mai importanta zestre a
romanilor este credinta crestina"
- Parinte, cum se explica amploarea acestei reveniri a romanilor la credinta?
- Inainte de orice, trebuie spus un lucru peste care trecem uneori prea usor. Si anume ca, in perioada despre care vorbiti, in Romania, flacara credintei nu s-a stins. Bunul Dumnezeu a luminat pe Patriarhii Bisericii noastre, pe ierarhi si pe preoti, dar si pe credinciosi, sa gaseasca modalitati de a tine vie credinta si viata crestineasca, in ciuda conditiilor istorice, intr-adevar deosebit de ostile. Este suficient de amintit faptul ca in toti acei ani grei pentru romani, in toate bisericile din Romania nu a incetat nici o clipa savarsirea Sfintei Liturghii in duminici si sarbatori - iar in manastiri, in fiecare zi - si a celorlalte Sfinte Taine ale Bisericii: Botezul, Cununia, Spovedania etc. In ciuda vicisitudinilor, viata Bisericii a mers inainte. Fara doar si poate, eliberarea de sub presiunea pe care am trait-o cu totii in perioada comunista a produs un reviriment in planul credintei, nu numai la noi in Romania, ci si in celelalte tari rasaritene ortodoxe - si el dureaza, iata, de saptesprezece ani. Aceasta este o explicatie evidenta, dar nu singura. Pe langa redobandirea libertatii, e vorba aici de inca un lucru, mult mai profund, si anume, de suferintele celor aruncati in temnite ori tarati in deportari, torturati, infometati sau ucisi. Asa cum citim acum in literatura foarte bogata, aparuta intre timp, cei mai multi dintre ei au intampinat chinurile cu gandul si cu nadejdea la Dumnezeu. Poate milioane de oameni, la noi si in alte tari, au murit pentru ca erau crestini, au murit crestineste, si in pofida exterminatorilor. Jertfa lor este comparabila cu aceea a martirilor din primele veacuri ale Bisericii crestine si ea rodeste in renasterea actuala a credintei. Iar noi, cei ce am parcurs acea epoca mai comod, mai superficial, sustragandu-ne presiunilor ei, ne bucuram astazi de rodirea jertfei semenilor nostri. Apoi, as mai adauga un al treilea element: zestrea credintei crestine, pastrata adanc in fiinta neamului nostru. Noi am beneficiat de stramosi care, veacuri de-a randul, au fost puternic ancorati in relatia cu Dumnezeu. Aceasta este o mostenire pretioasa, ea se transmite din generatie in generatie in sufletul omului si, in momentul cand conditiile devin mai prielnice, infloreste. Exista un dat spiritual si duhovnicesc al fiintei umane, care cumuleaza aceasta mostenire: credinta mamei, a bunicii, a strabunicilor, ravna lor pentru Dumnezeu, mostenirea duhovniceasca. Cea mai importanta mostenire pe care o poate lasa cineva urmasilor nu este agoniseala materiala, nici macar educatia, nici cultura, ci este un depozit de dar dumnezeiesc, tezaurizat de sirul generatiilor anterioare care s-au impartasit de Dumnezeu. Inaintasii nostri au agonisit darul acesta si noi ne hranim din el. Exista o solidaritate fantastica intre generatii, care presupune insa si o responsabilitate foarte mare. Daca noi ducem o viata confortabila, mai neglijenta, mai desfranata, mai risipitoare, felul cum traim va avea un impact negativ asupra descendentilor nostri. Pentru ca mostenirea duhovniceasca lasata de noi in urma va fi extrem de firava, si atunci ei vor lupta mult mai greu cu provocarile vietii.
"In 16 ani s-au construit aproape 2000
de biserici si manastiri. Nu s-a mai
intamplat asa ceva in istoria de doua
milenii a crestinismului"
- Auzim mereu spunandu-se ca Romania ar fi "gradina Maicii Domnului". Se justifica o asemenea caracterizare?
- Muntele Athos este supranumit "gradina Maicii Domnului". Sintagma poate fi insa aplicata si Romaniei, ca si oricarei alte tari sau regiuni unde se dezvolta in mod special monahismul. Daca ne uitam la anumite zone ale Romaniei, de exemplu Neamt, Bucovina, Valcea, vedem ca sunt pline de manastiri presarate la trei kilometri, la cinci kilometri, la zece kilometri una de alta, la fel ca in Sfantul Munte. In ultimii 16 ani, s-au ridicat la noi aproape doua mii de asezaminte de cult, intre care sute de manastiri. Nu cred ca s-a mai intalnit asa ceva in istoria de doua milenii a crestinismului. De unde izvorul asta? De unde acest elan ctitoricesc al romanilor? Pentru ca nu cei carora le prisosesc banii sunt primii care au inaltat biserici... Sigur, sunt si dintre aceia, unii care si-au cladit case si palate, iar apoi au construit biserici. Mai multi sunt insa cei care au construit intai biserica si abia pe urma s-au gandit si la o casa pentru ei, daca a mai fost posibil. Nu vom adopta un mod de gandire trufas si exclusivist, nu vom afirma ca suntem cei mai grozavi din lume. Nu, dar ne bucuram. Si putem spune ca acolo unde infloreste credinta, unde infloresc manastirile si bisericile, unde infloreste viata in Hristos, este o gradina a Maicii Domnului.
"Darurile lui Dumnezeu sunt altceva
decat bunatatile acestei lumi"
- In ziua de azi, ne ducem viata in conditii nespus de dure. Din acest motiv, oamenii alearga la Dumnezeu, cautand ajutor imediat si concret: un loc de munca, un acoperis deasupra capului, vindecarea unei boli incurabile. Nu credeti ca, de multe ori, ei cer si asteapta miracole?
- Biserica Rasaritului are constiinta ca minunea cea mai mare care s-a savarsit si se savarseste necontenit este Dumnezeiasca Euharistie, faptul ca in Sfantul Altar, pe Sfanta Masa, in timpul Sfintei Liturghii, o bucatica de paine si un paharut de vin se transforma, prin rugaciunea preotului si a celor prezenti acolo, in Trupul si Sangele Domnului, si ca noi ne impartasim cu Dumnezeul nostru, nu simbolic, ci real. Ce minune mai mare ne trebuie decat aceasta? Asadar, masa mare a credinciosilor nu cauta miracole, iar atunci cand le traieste, totusi, le invaluie intr-o anumita discretie. Credinciosii nostri simpli, cei ce n-au o credinta prea luminata, prea informata si elaborata, sunt in general corect asezati in relatia lor cu Dumnezeu. Se duc la El sa-i ceara ajutorul, dar se duc cu umilinta, nu falindu-se cu merite care i-ar indreptati sa fie coplesiti cu daruri, ci intelegand ca sunt pacatosi, ca gresesc, ca se afla sub apasarea rautatilor zilei de astazi si ale tuturor zilelor. Cer cu smerenie si de aceea si primesc. Ei au simtul sfinteniei, care nu poate fi confundata cu nimic. Darurile lui Dumnezeu sunt altceva decat bunatatile acestei lumi. Sfintenia lui Dumnezeu, slava lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, intelepciunea lui Dumnezeu sunt de necomparat cu ceva din aceasta lume. Pentru a ni se sublinia diferentele, se consacra un anumit spatiu, care este biserica, un anumit timp, care este acela al slujbelor, o anumita persoana, care este preotul, tocmai ca prin ele sa se reflecte si sa se daruiasca cele dumnezeiesti. Noi, preotii, purtam zi de zi reverenda neagra, aceasta este imbracamintea noastra, cu care ne plangem pacatele si neputintele. Insa cand intram in slujba, asezam pe noi vesmantul stralucitor, chipul imparatiei lui Dumnezeu, cel ce ne trimite la lumea dumnezeiasca, "vesmantul mantuirii", cum spunem in rugaciune. Daca ar disparea la un moment dat biserica, preotul, icoana, lumanarea, Evanghelia, intregul complex de lucruri si gesturi care ni-L fac noua prezent pe Dumnezeu, ne-am speria ca de absenta Lui totala. Poporul binecredincios are aceasta intuitie, el umple bisericile in zilele de duminica sau de praznic, se inghesuie la
Interiorul bisericii
"Nu apropierea fizica te face sa fii impreuna
cu ceilalti, ci apropierea sufleteasca"
- Chiar asta am citit intr-o prefata semnata de dvs. la cartea "Casa crestinului". Am intalnit acolo o propozitie foarte frumoasa: "Biserica este spatiul libertatii, al darului si al chemarii". V-as ruga sa ne explicati sensul acestor cuvinte.
- In nici o institutie nu exista atata libertate ca in Biserica. Dangatul de clopot si toaca vestesc inceputul slujbei, asa sunt chemati credinciosii, insa nimeni nu e silit sa vina si nimeni nu e sanctionat pentru ca nu vine, eu nu stiu sa se strige pe undeva catalogul. Chemarea este un concept fundamental pentru relatia noastra cu Dumnezeu. El te cheama, dar in acelasi timp iti respecta libertatea ca tu sa raspunzi chemarii sau nu. Oriunde te-ai afla, in Romania, faci zece pasi si vezi o biserica. Aceea e o chemare. Daca te intrebi: "Ce rost are aceasta biserica?", gandul ultim te va conduce la Dumnezeu. Iesind din Bucuresti sau din oricare alta localitate, dai peste padurea de cimitire cu cruci frumoase. Iarasi te intrebi: "Ce-i cu asta?". Se termina saptamana, vine duminica si din nou auzi clopotul. Deci, este o permanenta si nesfarsita chemare. Trec ani si zeci de ani din viata noastra, raspundem sau nu raspundem. Asta e libertatea. Cat priveste darul, uitati-va la gesturile care se fac in biserica. Oamenii au obiceiul de a aduce prinoase: o paine, doua mere, cateva prajiturele. Din ele daruiesc o parte, iar o parte o iau inapoi acasa. In acest gest concret se recapituleaza toata relatia noastra cu Dumnezeu si cu semenii. Insa cel mai mare dar este sa fii impreuna cu ceilalti si cu Dumnezeu. Omul, desi inghesuit in orase, in blocuri si in autobuze, este totusi insingurat. De ce? Pentru ca nu apropierea fizica te face sa fii impreuna cu altii, ci apropierea sufleteasca. Sa stii ca celalalt e intr-un gand cu tine, spera la fel ca tine, crede in aceleasi lucruri ca tine, se roaga impreuna cu tine. Iata, cativa sau mai multi suntem duminica in biserica. Numai Dumnezeu ne poate aduce si tine laolalta, caci El este Creatorul, sustinatorul existentei noastre si sensul ei final. Din pacate, ne simtim mai linistiti cand suntem singuri in biserica. Aceasta, fiindca pentru noi, semenii reprezinta provocari si ne obliga la sacrificii. Trebuie sa-l rabzi pe celalalt cu deprinderile lui, cu relele lui, cu slabiciunile lui, cu cicaleala lui si asa mai departe. Insa nu merita sa faci acest sacrificiu, ca sa fii impreuna cu el? Cine s-ar lepada de propriii lui copii sau parinti, din pricina micilor lor indiscipline ori neputinte? Parintii nostri mor bolnavi, paralitici, neputinciosi. Ne lepadam de ei? Nu, tocmai atunci le suntem alaturi. "Purtati-va unii altora sarcinile", spune Sfantul Apostol Pavel. Asta este o chemare extraordinara.
"Credinta este inceputul dragostei"
- Iar cu Dumnezeu, sursa noastra de viata, comunicam prin credinta. Ce ar mai fi de spus despre ea?
- E importanta o precizare: credinta nu poate fi inteleasa decat ca o miscare sufleteasca intre doua persoane si nicidecum ca raportarea cuiva la ceva, asa cum reiese cateodata din discursurile unora. Daca am zis de pilda "cred ca exista", in momentul acela L-am transformat pe Dumnezeu intr-o realitate suprema, o idee absoluta, in loc sa ne raportam personal la El, spunandu-I ca Il credem. Eu am aflat asta din proprie experienta, ca adolescent si tanar, intr-o perioada tulbure, in care seminaristii si teologii erau marginalizati. Am suferit enorm, pentru ca eram un om viu si doream sa fiu prezent in social. A fost o lupta mare in mine, cu problemele raportarii mele la Dumnezeu. Cautam argumente, ca sa-mi intaresc credinta. M-am linistit, in clipa cand am inteles ca a crede inseamna sa-L crezi pe Mantuitorul Hristos, care ne-a fagaduit viata vesnica si ne-a aratat calea si ne-a invatat atatea. Si eu Il cred pe El, cum il cred pe tata - pastrand proportiile - Ii acord credit, cred in spusele Lui. Zice foarte frumos Sfantul Evagrie Ponticul: "Credinta este inceputul dragostei". Dragostea fiind plenitudinea relatiei, dar ea nu poate incepe fara un minimum de incredere intre doua persoane. "Iar capatul dragostei", zice acelasi sfant, "este cunoasterea lui Dumnezeu". Credinta noastra se intemeiaza pe marturiile celor care L-au vazut si L-au trait pe Hristos. E o explozie de literatura marturisitoare acum, la sfarsitul veacului Xx si inceputul veacului Xxi. Parintele Paisie, parintele Porfirie, parintele Cleopa de la noi, parintele Petroniu de la Prodromu, parintele Arsenie de la noi, Sfantul Siluan, parintele Sofronie si multi altii au umplut piata de carte din Romania si ne stau la dispozitie. Sunt marturii zguduitoare despre intalnirea omului cu Dumnezeu. Cand face cineva aceasta experienta, stiti in ce termeni vorbeste despre Dumnezeu? Asa cum vorbeste un indragostit. Deci, iata inca o explicatie a revigorarii credintei: voia lui Dumnezeu a facut ca, in ultimii treizeci-cincizeci de ani, sa iasa la suprafata aceste marturii nenumarate, ca sa intareasca in noi credinta.
Adriana Rotaru
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
