Doamna doctor de pe micul ecran: Oana Cuzino

"Am visat totdeauna sa descopar formula magica a tineretii vesnice".

Desi televiziunea a facut-o celebra, nu renunta la meseria pentru care s-a pregatit: medicina. Lumea halatelor albe are in ea o mesagera pe cat de frumoasa, pe atat de convingatoare.

Si papusile se imbolnavesc uneori...

- Prezenta ta pe micul ecran este asa de convingatoare, incat s-ar spune ca asta ti-a fost ursit: sa mananci televiziune pe paine. Cand colo, esti doctorita de meserie si traiesti in lumea halatelor albe. N-a fost o greseala de optiune?
- In copilarie, de dragul papusilor adorate care se mai si imbolnavesc uneori, majoritatea fetitelor trec prin faza in care isi doresc sa devina doctorite. La mine, jocul asta s-a perpetuat pana in adolescenta, datorita fratelui meu, care a dat examen si a intrat la Facultatea de medicina, exact cand eu intram la liceu. Exemplul lui m-a marcat decisiv. Prin intermediul lui, am cunoscut in mod direct aceasta lume a doctorilor care mi s-a parut fascinanta. Dar a mai existat ceva special ce m-a atras catre ea. Am inteles ca doctorii nu sunt limitati la meseria pe care o fac. Profesia de medic e foarte solicitanta. Nu numai datorita procedurilor strict medicale, ci si datorita contactului cu pacientii. Te incarci automat cu toate problemele oamenilor care vin sa te consulte. Asa ca, vrei nu vrei, ajungi sa cauti un refugiu in alta parte, un "ceva" care sa-ti permita sa te resetezi, sa te relaxezi complet. De aceea, majoritatea doctorilor sunt atrasi de arta si cultura, devin niste consumatori intensivi de frumos. Or, asta mi s-a parut minunat. Asa ca, inca din clasa a X-a, am inceput sa ma pregatesc pentru medicina. Ce-a urmat a fost o simpla formalitate: am dat examen si-am reusit.
- Si presa? Cum ai cazut in mrejele ei? E o meserie la fel de exclusiva ca medicina...
- In ce priveste alunecarea mea catre presa, ea a tinut de context, de faptul ca ce visasem nu se prea potrivea cu realitatea. Atmosfera din medicina romaneasca de acum aproximativ opt ani nu era prea grozava. Pe atunci, functiona un sistem destul de dictatorial si de incorsetat, greu de suportat de o purtatoare de aripi, ca mine. Ca tanar rezident, eram obligata sa ajung la sapte la spital, sa asist la un raport de garda din care nu se intelegea mare lucru, dupa care asteptam ore intregi, pana ma baga si pe mine cineva in seama, apoi completam fise sau bilete de externare si... atat. Or, eu imi doream sa fac Medicina. As fi preferat sa fac garzi de noapte, sa stau ore intregi langa un pacient si-n felul asta sa invat lucruri noi... M-am simtit dezamagita si din dezamagire mi s-au deschis ochii. Jurnalismul ma atragea din principiu, cochetam deja cu el prin diverse articole pe care le scriam pentru mai multe ziare si suplimente si-apoi, la un moment dat, am primit oferta de colaborare din partea Televiziunii Romane. Asa mi-am facut debutul pe micul ecran. Dar n-am renuntat nici la medicina. Pana anul trecut, am fost medic practician in sistemul de stat. Mi-am dat examenul de specialitate, primariatul, mi-am luat doctoratul, deci pe parafa mea scrie acum "medic primar geriatru". Insa simt nevoia sa accentuez faptul ca presa a reprezentat salvarea mea. Oricat de bombastic ar suna. E o forma de activitate care mi-a oferit exact libertatea si doza decreativitate de care aveam nevoie."Ce se-ntampla, doctore?", emisiunea mea de la Pro Tv, e rezultatul ambitiei mele de a dezvolta aceasta interfata dintre jurnalism si medicina, e rezultatul ambitiei mele de a da oamenilor informatii medicale, intr-o forma care sa fie pe intelesul tuturor.
- Iar din toate zonele medicinei, tu ti-ai ales-o pe cea dedicata batranilor: geriatria. De ce?
- Studiind medicina, m-am indragostit de acea parte a gerontologiei care se ocupa de pastrarea tineretii. Am visat dintotdeauna sa descopar formula magica a tineretii vesnice, acel izvor cu apa vie din basme. Si sunt convinsa ca exista realmente solutii. Realitatea medicala ne ofera deja destule dovezi in acest sens, iar viitorul e si mai promitator.

In valea plangerii

- Si-asa ai ajuns sa lucrezi la celebrul Institut "Ana Aslan"...
- Da, am facut parte din prima generatie de medici geriatri. Pana in acel moment, geriatria nu a existat ca specialitate. Cu toate ca Institutul "Ana Aslan" functiona de zeci de ani, cu toate ca Ana Aslan a facut pionierat mondial in acest domeniu, geriatria nu avea decat statut de competenta. Deci, eu am facut parte din prima generatie de rezidenti care a avut acces la specializarea geriatrie, o specializare care e mai mult decat necesara. Fiindca pacientul in varsta reactioneaza cu totul altfel decat un adult tanar. In sensul ca pacientul batran are mai multe boli asociate, ia cel putin doua tipuri diferite de medicamente, in multe cazuri sufera de diabet si de obezitate, deci, medicul trebuie sa fie in stare sa prevada si sa monitorizeze interactiunea medicatiei, evolutia bolilor coexistente si asa mai departe. Plus ca foarte multi batrani sufera de depresie. Ceea ce le agraveaza toate bolile cronice. Din pacate, batranii nostri sunt o clasa defavorizata, nu numai din punct de vedere financiar, dar si emotional, psihologic. Inutilitatea in societate, lipsa familiilor sau a caldurii din sanul familiei, lipsa generala a afectiunii ii marcheaza fantastic. E pacat ca noi, cei inca tineri, uitam ca oamenii acestia au un nivel intelectual si profesional adeseori remarcabil. Cu toate astea, ne bucuram cand reusim sa le luam posturile si ne debarasam de ei ca de niste obiecte vechi, fara sa mai aruncam nici o privire in urma. E trist si e rusinos! Eu cred ca modalitatea prin care o natiune se ocupa de batranii ei e unul dintre cele mai importante semne de civilizatie.
- Un om tanar, care vorbeste cu atata pasiune si cu atat atasament despre batrani...
- Daca stam sa ne gandim cat de repede trece timpul, atunciacest lucru n-o sa mai para deloc straniu. Si-apoi, un om, nu doar un medic bun, un om cu ochii, cu urechile si cu sufletul deschis, vede mai departe de tusea si junghiul cu care sunt asociati batranii. Vede valoarea lasata in paragina. Si-i pare rau. Si nu poti sa nu te emotionezi cand iti dai seama cati batrani abandonati emotional exista. Fiindca sufletele lor ti se pun pe masa la cinci minute dupa ce au intrat in cabinet. Afli, astfel, ca au un copil in America sau plecat cine stie pe unde si care n-a mai dat nici o veste de ani si ani, ca unica fiica s-a dus la munca in Italia, de unde a uitat sa se-ntoarca, in sfarsit, ca proaspata sotie a fiului nu-i suporta prin preajma si i-a plasat, fara sa le ceara consimtamantul, intr-un azil... Incet-incet, iti dai seama ca bolile lor sunt de fapt dureri sufletesti si ca unicul medicament care poate sa-i vindece este afectiunea.

Cel mai bun medicament: sufletul

- Din pacate, ea nu se gaseste in farmacii...
- Da, si asta complica problema. Batranii trebuie sa aiba un loc unde cineva sa-i asculte, sa-i bage in seama, sa le dea senzatia ca inca sunt utili. Ar trebui sa se construiasca si la noi niste centre de zi unde sociologi, psihologi, echipe multidisciplinare sa se ocupe de acesti oameni, sa le ofere un rost, care sa-i scoata din izolare. De exemplu, in Olanda exista centre de zi unde tineri parinti, care nu au resursele financiare sa plateasca bone sau gradinite particulare, isi duc copiii si-i lasa pana dupa-amiaza in grija unor batrani afiliati acestor centre. Parintii sunt linistiti, copiii sunt ingrijiti, iar batranii redevin activi si utili. Pentru realizarea unui astfel de centru nu sunt necesare niste sume uriase, ca in cazul infiintarii unui spital. Banii pot fi obtinuti prin diverse finantari oferite de tot felul de organisme internationale. Ca sa ajuti, tot ceea ce trebuie cu-adevarat sa ai e suflet. Trebuie sa vrei sa faci bine. Pana la urma, trebuie sa se inteleaga ca, in afara afectiunilor de natura strict fizica, problema cea mai mare o reprezinta solitudinea, care duce la alienare si dezintegrare fizica. Eu as fi gata oricand sa sprijin realizarea unui astfel de centru. Momentan, din lipsa de timp, nu m-as inhama singura la punerea pe picioare a unui proiect de acest gen. O sa incep cu un pas mai mic: un cabinet pentru prieteni si colegi, un cabinet discret, unde sa pot sa dau sfaturi celor preocupati de ideea de a fi tineri, celor preocupati de felul in care traiesc.
- Institutul "Ana Aslan" s-a bucurat ani de-a randul de oreputatie "extraterestra": locul de taina in care batranetea se transforma, iarasi, in tinerete...
- In mare masura, era chiar adevarat. Te internai doua saptamani la "Ana Aslan" si ieseai un alt om. Formula magica era, insa, concreta. De pilda, proceduri de ultima ora, care acum se realizeaza in toate cabinetele estetice: masaje, terapii corporale, terapii faciale pentru reintinerire - pe vremea aceea, adica inainte de 89, nu se faceau decat la "Ana Aslan". Ca sa nu mai pomenim de celebrul Gerovital - si nu ma refer doar la creme (imbatabile pana azi), ci si la medicament, la fiolele si comprimatele Gerovital, care aveau rezultate fantastice. Mezoterapia se practica la "Ana Aslan" de acum treizeci de ani! La "Ana Aslan" si doar la "Ana Aslan"! Nu degeaba, la acest institut au venit sa se trateze sumedenie de personalitati internationale, din lumea artistica, politica etc. Deci, substratul medical al legendei "Ana Aslan" exista si e indubitabil. Plus ca mai erau si povestile legate de viata Anei Aslan. Mare parte dintre ele adevarate: Ana Aslan era dedicata trup si suflet acestui institut. Ea locuia efectiv acolo. Pentru ea, munca de cercetare era totul. Rezultatele cercetarilor ei si ale echipei conduse de ea sunt valabile si in ziua de azi si se constituie in repere in domeniul gerontologiei, la nivel mondial. Pasiunea asta devoratoare a impiedicat-o sa-si intemeieze o familie. Ana Aslan n-a fost niciodata casatorita si nici n-a avut copii. Se pare c-a avut un prieten, pe profesorul Danielopol, care era un celebru endocrinolog. El a fost cel care a ajutat-o sa inteleaga substratul endocrinologic al imbatranirii. Care e teribil de important, mai ales in cazul femeilor, care, la un moment dat, raman, practic, fara hormoni. Combinatia de estrogen si progesteron asigura femeilor nu numai fertilitatea, dar si feminitatea si tineretea. Acum, mitul Anei Aslan, al institutului creat de ea s-a mai risipit datorita exploziei pietei de profil. Plus ca "Ana Aslan" e o institutie de stat si, asa cum s-a intamplat deseori in astfel de cazuri, nu s-a investit in publicitate, in promovarea institutului. Toti banii au fost folositi pentru aparatura si imbunatatirea serviciilor. Ceea ce e foarte bine, dar, din pacate, imaginea e cea care vinde. Si e pacat sa nu utilizam, in continuare, puterea brandului Ana Aslan.

O terapie infailibila:
familia

- Sa ramanem putin in zona misterelor. Care e secretul de viata al unei femei care practica medicina, realizeaza doua emisiuni saptamanale la Pro Tv ("Ce se intampla, doctore?" si "Stilul Oana Cuzino" ), conduce o revista ("Ce se intampla, doctore?"), scrie carti si mai are si o familie reusita - un sot si o fetita superba, in varsta de patru ani?
- Stii ce e frumos? Ca Naomi, fiica mea, e cam de-o varsta cu emisiunea "Ce se intampla, doctore?". Eram gravida cand am venit la Pro Tv. Familia e teribil de importanta pentru mine. E principalul meu punct de sprijin. Sotul meu e primul critic si cel mai infocat fan. Iar secretul succesului, din perspectiva mea, e "timpul de calitate" - cum l-au numit psihologii - petrecut cu familia. Chiar daca te vezi cu copilul o ora pe zi - sigur, exagerez acum - acea ora trebuie sa nu fie irosita. Sa ti-o petreci realmente in compania copilului. Normal, asta inseamna ca abia dupa ce s-a culcat el, raspunzi si tu la e-mail-uri, iti faci documentarea pentru serviciu sau iti scrii articolele. Esential e sa stii sa-ti gestionezi eficient timpul, sa nu te lasi purtata de val. Si sa mai si lasi de la tine. De pilda, nu te mai duci in fiecare zi la sala de sport, ci te trezesti c-o jumatate de ora mai devreme si-ti faci exercitiile in propria-ti casa.
- O intrebare de incheiere: ce se-ntampla... doctore, cu astenia de primavara care pune stapanire pe noi? Ce sfat ne dai?
- Astenia de primavara e efectul unei perioade delicate, in care am stat incuiati in case sau birouri si n-am mai scos capul in natura. Aceasta stare de dezechilibru se reflecta intr-un tonus scazut, ba chiar intr-o senzatie de deprimare. Solutia e simpla: sa ne facem vreme, ca macar o jumatate de ora pe zi, sa ne-o petrecem in aer liber. De exemplu, putem sa ne dam jos din metrou cu o statie inainte de cea la care ne oprim de obicei si sa parcurgem restul de drum pe jos. De asemenea, trebuie sa ne supraveghem alimentatia. Sa incercam sa mancam cat mai multe fructe si legume, cat mai multe salate. Sa bem doi litri de apa pe zi, pentru restabilirea echilibrului hidric. Un sfert de ora de exercitii fizice usoare ar fi un plus. Si inca un sfat, care nu tine neaparat de anotimp, dar care ne va ajuta cu siguranta: sa nu uitam sa ne manifestam afectiunea, sa ne exteriorizam sentimentele. O mangaiere, o vorba buna, un "te iubesc" fac minuni pentru oricine si la orice varsta.

Foto: Adrian Stoicoviciu, Dragos Cristescu, Gabriel Henessey