"Parasesc corabiile care stau pe mari nemiscate"
Un Geaman tanar si nelinistit
- Ai inceput 2007 cu dreptul: proaspat si debordand de energie. Se vede de departe ca alegerile pe care le-ai facut au fost bune. Un rol "pe mana" in teatru, un nou album aproape finalizat, impreuna cu noua ta trupa "Vama", caldura unei relatii de dragoste, lipsita de furtuni si uragane... Se pare ca strabati o perioada benefica, nu-i asa?
- Desi pare absurd, nu sunt deloc impacat cu mine. Mi se pare ca nu am facut mare lucru si ca marile proiecte, abia de acum incolo trebuie sa le realizez. Asa sunt Gemenii, tot timpul nemultumiti, mereu dorindu-si altceva si mai mult. Poate ca altii s-ar simti bine in pielea mea. Multi tineri ar fi vrut, probabil, sa faca cate am facut eu pana la varsta asta. Si in teatru, si in muzica, am "ars" intens. Continuu sa ma exprim paralel in aceste doua domenii, n-as putea altfel, desi uneori ma simt epuizat. In clipa asta, sunt foarte incantat de ultimul cantec pe care l-am scris pentru noul album, "Scrisoare catre Fat-Frumos", si in care spun cam asa: "Fat-Frumos, ai plecat si ne-ai lasat printre faruri de masini!". E vorba de momentul cand te trezesti adult, si regreti disparitia lui Fat-Frumos in care credeai odata, si care simboliza mai multe valori stabile ale vietii, de negasit astazi, in existenta tumultuoasa pe care o ducem intr-un oras asa de tentacular si de sufocant precum Bucurestiul. Exista o rasturnare dramatica de valori in societatea romaneasca. Cele traditionale sunt uitate in cufar, iar idolii la care ne inchinam astazi mai mult ca oricand sunt banii si mecanismele perverse ale sistemului. Noua premiera, "Biloxi Blues", piesa de la Teatrul de Comedie, in care joc rolul sergentului Toomey, vorbeste tot despre aceste valori - onoare, curaj, prietenie, datorie, dreptate, adevar, binele care invinge raul - pe care tinerii americani ai generatiei anului 1943, inrolati in armata, nu le mai regasesc. Si cu noi se intampla la fel: valorile care ne-au fost predate in copilarie, le-am dat uitarii intre timp, pervertindu-ne la randul nostru, odata cu mersul societatii in care traim si cu compromisurile pe care le facem in profesie si in viata personala. Temele acestea ma framanta si lucrul acesta transpare si in versurile cantecelor pe care le scriu pentru trupa Vama, dar si in poeziile pe care le scriu, deocamdata pentru sertar.
- Rebelul care erai a devenit om matur?
- Da, dar maturizare imi pare putin spus. Sunt pe o alta treapta a urcusului meu spiritual, simt ca aprofundez un nou nivel al cunoasterii. Acum scriu cu mai mult curaj poezie, si ma bucura ca reusesc sa ma aplec si asupra hartiei de scris, in tot tumultul acesta in care traiesc. Sper sa-mi public versurile intr-o buna zi. Visez sa fiu un cronicar al timpului meu, al cetatii, al societatii in care traiesc. Ma preocupa foarte mult cultura urbana. Am scris mult despre mare, dar acum vreau sa scriu despre zona citadina. Pentru noul album, am scris un alt cantec dedicat orasului, "Cartita": "Deasupra mea viata tropaia,/ Dar eu sapam mereu, paralel cu ea/(...) Coridoare lungi si fierbinti./Am incercat sa-mi fac drum catre oras,/ Sa ma intalnesc cu viata, dar/ De fiecare data asfaltul ma oprea/ Si-n intuneric ma-ntorceam plangand".
- Crezi ca Bucurestiul este un oras bolnav? Regizorul Mihai Manutiu spunea ca orasul sufera din pricina ca e neiubit de locuitorii lui.
- E o remarca foarte exacta. Cum sa iubeasca acest oras oamenii care vin doar sa faca bani in el? Spiritul "cetatii" il au foarte putini. Bucurestenii get-beget sunt din ce in ce mai rari. In primul rand, Ceausescu a adus aici dezradacinati de la sate ca sa munceasca in fabricile si uzinele Capitalei. Toti acestia, inghesuiti in "cutiile de chibrituri" din cartierele muncitoresti, nu s-au regasit niciodata in acest oras. Au trait frustrati, au facut copii pe care i-au crescut si educat "cu cheia de gat". Spiritul cetatii a fost luat de instinctul supravietuirii intre blocuri.
- Ce amintiri are un copil crescut cu cheia de gat?
- Eu sunt foarte fericit ca exista Mircea Cartarescu si nuvela sa "Mendebilul". Mi se pare ca el este aparatorul nostru, al copiilor de la oras. Pentru mine, Cartarescu este Ion Creanga al Bucurestiului. Nu m-am regasit niciodata in "caprele Irinucai" sau in "Ozana cea frumos curgatoare". Bunicii dinspre mama au fost prosperi oameni de afaceri in Bucurestiul interbelic, cei din partea tatei erau mosieri, latifundiari basarabeni, care faceau politica liberala. Dar eu nu am invatat dragostea de mosie, de pamant, eu am crescut in orasul descris de Cartarescu in "Mendebilul", cu blocuri in constructie, cu gasca din scara blocului, cu jocurile din curtea interioara, cu filmele vizionate la cinema "Melodia", cu plimbarile pe Aleea Circului, si altele asemenea. Iar blocurile in constructie, ce sa mai spun, erau un univers intreg: gropi cu fundatii neterminate, in care intram pe o parte si trebuia sa iesim prin alta, o lume fascinanta. La fel, tevile prin care suflam cornete de hartie, cracanele, prastiile, cartonasele si tarsele si tot arsenalul nostru de copii de cartier. Pana si cosmarul meu din copilarie era din universul citadin: visam ca am ramas blocat in lift, iar cabina se expanda pana ajungea un mare univers labirintic cu cabluri si trolere din care, oricat ma straduiam sa ies, nu reuseam. Un alt cosmar era ca nu mai gasesc usa de la apartamentul nostru.
- Regreti copilaria ta dintre blocuri?
- Intr-un fel, da, desi constat cu uimire ca am inceput sa si iubesc, de curand, Bucurestiul. Am primit de la Mos Craciun un aparat de fotografiat semiprofesional, pe care mi-l doream de mult. Si cutreierand cu el orasul, am descoperit Bucurestiul altfel decat il stiam sau credeam ca este, privindu-l prin obiectivul aparatului. Sper ca o sa ma tina mai mult entuziasmul pentru fotografie, decat pentru alte pasiuni trecatoare de-ale mele. Nu aveam pana acum nici un hobby, dar acum, fotografia ma ajuta sa caut si sa vad, in felul meu, partea frumoasa a oamenilor si a lucrurilor care ne inconjoara. E un exercitiu de estetica, daca vreti, aplicat Bucurestiului. Sunt multe locuri care-mi plac, de exemplu, zona prezervata in Dealul Mitropoliei. Asa cum a fost "macelarit" acest oras, supus la tot felul de planuri de sistematizare, care de care mai aberante, inca mai are de aratat parti atragatoare. Si asa cum e el, plin de mizerie si de mitocanie, are si cartierele cu strazi si case vechi din centrul istoric al orasului, Calea Victoriei, Parcul Kiseleff - in care mi-am consumat niste iubiri adolescentine, bibliotecile, libraria "Carturesti", cafenelele sic, usorul aer de bunastare si stabilitate care pluteste, uneori, seara, in locurile acestea. Cred ca inchiderea circulatiei in centrul istoric va fi un lucru foarte bun, pentru ca orasul are nevoie de o "pedestrian area", o zona pietonala in care sa poti merge pe jos nestingherit de masini si de gazul de esapament. Mai raman doua probleme de rezolvat: traficul infernal si locuitorii needucati. Dar cu toate neplacerile astea, in Bucuresti ma simt mai in largul meu ca oriunde in Romania. E orasul in care m-am nascut si fata de care imi descopar, acum, o iubire duioasa, putin natanga, desi uneori simt ca ma sufoca si pe mine, pentru ca n-are spatii - ma refer la perspective, la spatii intelectuale. Unii zic ca Bucurestiul devine un oras din ce in ce mai efervescent. Mie nu mi se pare, cred ca lucrurile se misca destul de greu in directia asta.
"Am descoperit in mama un alt om,
despre care nici nu stiam ca exista!"
- Sa lasam orasul si dilemele sale si sa ne intoarcem la tine. Ai norocul unor parinti de exceptie. Ce crezi ca le datorezi?
- Totul. Bine sau rau, fiecare din noi datoram totul parintilor nostri. L-am pierdut pe tata, si cu cat trec anii, cu atat simt mai sfasietor lipsa lui de langa noi, de langa mine, barbatul de-acum.
- Spuneai candva ca ai pierdut-o si pe Iarina Demian ca mama, dar ai castigat-o ca regizor.
- A fost o afirmatie prea avantata. N-am pierdut-o ca mama, am inca mare nevoie de ea, de sfaturile, de grija, de caldura ei, dar cateodata, calitatea de mama e o piedica in comunicarea noastra artistica. Ea a regizat "Biloxi Blues" si mi-a castigat inca o data admiratia, cand am descoperit, lucrand la acest spectacol, ca mama mea este un om de o tenacitate, curaj, rabdare si abnegatie incredibile. Pentru ca a dus un proiect pana la capat, desi a avut de depasit niste piedici uriase (productia apartine unui teatru independent, Fundatia "artEst", si se stie cu ce dificultati se confrunta companiile de teatru independente din Romania). Dar ea le-a surmontat pe toate cu calm si cu multa, multa, disponibilitate afectiva si de timp. Iarina Demian a fost si sofer, si asistentul propriei regii, si asistent scenograf, si sef de productie, si achizitor. Si psiholog. Si mama! Am descoperit in mama un alt om, despre care nici nu stiam ca exista, si chiar am scris despre asta, in caietul-program al spectacolului: si despre cat o admir si o iubesc si-i multumesc.
- Crezi ca regizoarea Iarina Demian pretinde mai mult de la tine tocmai pentru ca esti fiul sau?
- Noi suntem o familie cu simtul ridicolului si cred ca Iarina Demian nu si-ar fi distribuit fiul in roluri pe care nu crede ca le-ar putea face. Cunoscandu-ma foarte bine ca actor, cere de la mine cat stie ca pot sa dau eu, chiar daca uneori, la inceput, mie mi se pare ca-mi cere prea mult. Iar eu ma prezint in fata ei ca la o intalnire cu un regizor de mare profesionalism, pentru ca mama mea, actrita Iarina Demian, dramaturg de exceptie, premiat de Uniter, este la al saselea spectacol pe care-l regizeaza si a primit pentru asta numai laude din partea criticilor si a cunoscatorilor. Iar cine ma analizeaza pe mine ca actor nu se poate sa nu observe
- Ai avut vreodata, in adancul sufletului tau, teama ca, la un moment dat, energia asta se va sfarsi? Ca iti va fi luat harul, ca nu vei mai fi in stare sa scrii, sa joci?
- Nu e obositor sa schimbi intruna directiile? Sa zbori ca fluturii, in zig-zag?
- Eu sunt un consumator de oameni. Asa ca ma urc pe alta corabie, cunosc oameni noi, intru in alte relatii, chiar tumultuoase si riscante.
- Asta s-a intamplat si in cazul despartirii de Vama Veche, trupa cu care ti-ai cucerit celebritatea, inca dinainte de a deveni actor?
- Eu nu am nimic cu fostii mei colegi. Fara nici un fel de ipocrizie, le-am urat succes si, drept dovada, chiar am si promovat proiectul lor de acum. Discutiile dintre noi au pornit de la diferentele de conceptie asupra proiectelor noastre. Si de la orgolii, recunosc. Dar cine s-ar mai intoarce la tabara de baza numarul unu? Acela e un loc pe care l-ai cucerit deja!... In ce ma priveste, am consumat totul - argumente, experimente - impreuna cu fostii mei colegi de trupa, si cand mi-am dat seama ca nu mai suntem deloc pe aceeasi lungime de unda, am luat-o pe drumul meu. E un fenomen natural, ca-n documentarele de pe "National Geographic". Asa sunt oamenii de fapt: ne consumam unii pe altii. Energetic, vreau sa spun.
"In dragoste, rutina si blazarea sunt ceva infiorator.
Am preferat sa sufar ca un caine, decat sa ma intorc
intr-o relatie in care ruleaza acelasi film, la nesfarsit"
- Asta ai simtit si cu iubirile tale de pana acum, cand ai luat-o din loc?
- Cred ca toata lumea simte asta, dar cei mai multi practica compromisuri, raman intr-o relatie care nu le mai spune si nu le aduce, de mult, nimic nou. Nici o ardere, nici un zvacnet. Rutina si blazarea sunt ceva infiorator. Nimic nu e mai rau decat obisnuinta, decat a te complace in astfel de stari. Am preferat sa sufar ca un caine, decat sa ma intorc intr-o relatie in care "ruleaza acelasi film", de ani de zile, la nesfarsit. Nu! No way! Mai bine singur, sa urli in singuratatea ta, intre patru pereti, pana te vindeci. L-am intrebat pe Fat-Frumos, in cantecul meu, cum a reusit sa iubeasca o singura femeie, toata viata sa: pe Ileana Cosanzeana. Dar Fat-Frumos nu mai e cu noi ca sa ne raspunda. Il urasc pe Fat-Frumos asta! A disparut exact cand aveam mai multe intrebari sa-i pun.
- Tu ce-ai raspunde daca ai fi in locul lui?
- E o tehnica si asta: a relatiilor indestructibile. Pentru asta e nevoie ca cei doi parteneri sa fie vrajiti unul de altul, absorbiti de lucrul minunat care se intampla intre ei, incat sa nu mai vada lumea din exterior, sa nu mai dea voie influentelor sa-i distraga de la dragostea lor. Deocamdata, tehnica asta n-o stapanesc!
- Totusi, in ciuda pronosticurilor pesimiste, relatia ta cu Andreea Raicu functioneaza, incepe sa aiba durata...
- Nu caut explicatii, pur si simplu imi traiesc la maximum sentimentele. Important este ca relatia noastra merge, ca-s toate bune intre noi. Nu stiu daca e altfel decat celelalte femei din viata mea de pana acum, stiu doar ca Andreea este omul cel mai bun la suflet si mai rabdator pe care-l cunosc. Sunt mai linistit acum, cu ea alaturi, graficul zbuciumului meu sufletesc si-a atenuat mult amplitudinea. Asta pentru ca incercam sa ne oferim unul celuilalt atentie si suport in tot ceea ce facem dincolo de dormitor. Si, in acelasi timp, cred ca unul din atuurile relatiei noastre este discretia.
- Care sunt calitatile pe care ar trebui sa le aiba o femeie ca sa ramana langa tine?
- Exista lucruri care nu-ti plac, sau de care ti-e teama, Tudor?
- Tara asta e groaznica. Ba nu, tara e frumoasa, contemporanii mei romani sunt groaznici.
- Atunci, de ce nu pleci aiurea? Sunt sigura ca te-ai descurca. Nu sunt putini actorii romani care s-au facut remarcati in Europa si chiar peste Ocean.
- Daca as avea o ocazie concreta - sa prind un film, sa intru in atentia impresarilor straini, sa prind un "cheag" undeva, cred ca as pleca din Romania. Dar n-as pleca renuntand la profesia mea. Si cred ca m-as descurca binisor si cu muzica. As veni doar in vizita in Romania. Daca nu ar fi atat de greu de trait aici, ce spun eu de trait - de supravietuit! - nu as avea asemenea ganduri. Dispretul fata de oamenii de cultura care se practica aici te poate goni din tara asta. Cum i-a gonit si pe Brancusi, si pe Enescu. Nu ma compar cu ei, dar ce respect acorda statul roman artistilor, cand un actor castiga 1000-1200 de lei pe luna? Orice tara se prezinta in fata lumii prin propria cultura. Eu nu cred ca fotbalistii castiga nemeritat de mult, ci ca artistii castiga nemeritat de putin la noi.
"Marea mea iubire, marea..."
- Ce te face fericit, in afara poeziei, a muzicii, a teatrului si a dragostei impartasite?
- Marea. Ma gandesc sa stau mai mult in vara aceasta la mare. Si mi-ar placea sa pot calatori mai mult. Mi-as dori sa vad Cuba, Caraibe, Columbia. Si sa stau mai mult de trei zile. Imi plac sud-americanii, ei au o suferinta solara. Complet diferita de cea a sufletului rus, de exemplu. Foarte bine se vede in literatura legatura dintre clima si felul de a fi al unei natii. Calatoriile si marea - mai vechea mea iubire - cred ca astea m-ar implini pe de-a-ntregul.
- Crezi ca singuratatea are si partile ei bune? Pentru un artist, cel putin?
- Pentru un om, nu. Pentru un artist, poate ca da! Depinde ce vrei in viata: sa traiesti, sau sa lasi opera in spatele tau.
- Iar tu?
- Eu? Vreau sa le fac pe amandoua: sa traiesc viata la maximum, dar sa si ramana un semn, o marca dupa mine.
- Spuneai odata ca una din marile tale frane e orgoliul. Ai mai renuntat la el?
- Dar, chiar daca am un dram de orgoliu in plus, totusi am ceva care ma salveaza: nu pot sa port ranchiuna, pentru ca uit mereu de ce ma cert cu oamenii. Asta e incredibil! Dar cum bine mi-a spus cineva, trebuie sa am grija, pentru ca oamenii nu uita de ce m-am certat cu ei. Incep acum sa invat rabdarea, generozitatea, ingaduinta... Am multe de invatat in plan uman. Am ramas in urma la lectiile astea.
- Si inveti singur, dandu-te cu capul de pragul de sus, sau...
- Da, in general, invatam din greseli, mai putin din carti sau din sfaturile binevoitorilor. Invatam singuri, iar lectia singuratatii eu mi-am cam luat-o. Din cauza felului in care eu insumi i-am indepartat pe oameni de mine. Pana la urma, noi construim in jurul nostru ziduri, pe care cei din afara nu sunt obligati sa le darame. Daca inveti lectia asta la timp, poti apoi sa te ajuti sa darami chiar tu zidurile, sa fii deschis si prietenos cu cei din jurul tau.
- Ai spus ca faci cu aceeasi pasiune si teatru, si muzica si, desi amandoua te extenueaza, nu poti renunta la nici una din ele. Cum iti regenerezi resursele creatoare?
- Numai succesele la scena deschisa si implinirile marcate pe lista cu proiecte, mereu tot mai lunga, ma tin cu motoarele turate. Cand publicul ma aplauda si-mi declara dragostea sa, cand imi arata ca-mi iubeste rolurile pe care le fac sau cantecele pe care le scriu, atunci imi dau seama ca sunt pe drumul cel bun. Fac totul cu o mare dragoste, cu o mare ardere si n-as putea altfel sa ma exprim pe de-a-ntregul, decat facandu-le pe amandoua. Si scriind versuri, in timpul liber dintre doua spectacole, dintre doua concerte, dintre doua intamplari din viata mea. Iata, acum ard de nerabdare sa merg la studio si sa vad cum a iesit o noua varianta de inregistrare pentru piesa pe care am scris-o pentru Eurovision, "Bed for Love". Desi a fost respinsa la preselectie, eu cred foarte tare in ea si stiu ca are potential. Publicul va decide daca e buna sau nu, si nu juriul acestui concurs. Eu cred foarte tare in tot ceea ce fac. "I dont care", nu-mi pasa, merg pana la capat, indiferent ce zice lumea, pentru ca, in prima faza, nu scriu pentru lume, ci pentru mine, pentru a ma exprima, pentru a ma defula de toate indoielile si tensiunile vietii. Si asta iti da putere: sa crezi cu toata taria in ceea ce faci!
Foto: Teatrul de Comedie
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
