De la premiera, in 2005, filmul a fost coplesit de premii pentru distributie, scenariu sau regie. In Statele Unite, Franta sau Marea Britanie, filmul este considerat o capodopera, actorii - niste artisti de prima mana, iar regizorul este plasat alaturi de nume rasunatoare ale cinematografiei.
Povestea atat de laureatului film a inceput insa cu un refuz. Consiliul national al cinematografiei, institutia care aproba sumele alocate proiectelor de film, a respins cererea de finantare pentru scenariul lui Cristi Puiu. Artistul a trebuit sa se descurce singur. Ca si alti tineri regizori. Ca un facut, si in acest an, un alt proiect al lui Cristi Puiu a fost respins. Consiliul a acceptat, in schimb, sa dea bani pentru un documentar propus de un fost poet de curte al lui Ceausescu si alta suma consistenta pentru continuarea unui film al carui personaj principal este un comisar ofilit, jucat de un regizor nascut ofilit.
Acest comportament reaminteste, o data in plus, ca nimeni nu e profet in tara lui. Andrei Serban a fost alungat fara scrupule de la conducerea Teatrului National, iar in locul lui a fost adus un scriitor obscur, bine cotat pe vremea comunismului. L-a succedat un dinozaur specializat in literatura cu activisti. Amandoi au resuscitat floarea ofilita a actorimii in voga pe vremea comunismului si au pus in scena un repertoriu prafuit, pentru nostalgici. Greu de gasit un merit celor care au sustinut readucerea celor doua piese de muzeu pe prima scena a tarii.
Cultura oficiala, acolo unde se duc banii nostri, e azi, ca si ieri, reprezentata de insi al caror merit principal este ca nu musca mana care-i hraneste, ca le sunt recunoscatori pana in panzele albe celor care i-au ajutat si ca abia asteapta sa-i ajute la randul lor. Retelele de interese cultivate in perioada comunista sunt si astazi active, poate cu alta distributie, dar cu acelasi mecanism.
Insa ingrijorator este ca filmul lui Cristi Puiu nu a fost respins in 2005 pur si simplu pentru ca era semnat de un tanar. Nu a fost deci o etapa a luptei dintre generatii la care asistam nu doar in arte, ci si in politica. A fost respins pentru ca i-a deranjat pe unii dintre membrii Consiliului. Au votat contra pentru ca i-a deranjat mesajul filmului. Strica imaginea tarii. Pe cine interesa moartea unui batrin inginer, betiv si mizer, prins in capcana unui cartier si a unui moment neprielnic mortii, cand sectiile de urgenta erau ocupate de cazuri, aparent mai importante, pentru ca erau printre primele stiri ale jurnalelor televizate? De fapt, reactia Consiliului Cinematografiei a fost identica celei a medicilor din film. Oamenii ca d-l Lazarescu sunt prea mici pentru a avea parte de o viata sau de o moarte decenta. E o boala care-i paste pe oamenii care stau prea mult intr-un birou. Alesi pe viata in functii de conducere, pierd legatura cu strada si cu viata oamenilor obisnuiti. Sefii s-au naravit sa-i considere pe toti ceilalti niste domni Lazarescu, de care te impiedici pe culoarele unei lumi atat de plina de virusuri si metehne, ca a inceput sa miroasa a spital. Au inceput sa-i trateze pe ceilalti ca pe niste lucruri neinsufletite care-ti stau in cale si trebuie inlaturate.
Consiliul cinematografiei a mai avut, insa, un motiv sa respinga, acum doi ani, scenariul filmului semnat de Cristi Puiu. Ei s-au temut de caracterul de document al filmului. Dincolo de replici, de actori, de procedee cinematografice, filmul avea prea multe elemente de realitate. Era prea autentic. Tocmai de aceea, pentru ca vorbea despre realitatea umilitoare a tuturor salilor de asteptare din spitale sau din viata obisnuita, productia filmului trebuia oprita. La asta vegheaza capetele seci, patrate sau de lemn. Cu aceeasi vigilenta cu care vegheau, cu foarfeca, culturnicii epocii de aur, si Romania era pe cele mai inalte culmi de civilizatie. Si acolo au ramas.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
