Damian Draghici

Lautarii romani cuceresc lumea.

"La orice interviu, la orice spectacol, spun cu mandrie ca sunt tigan din Romania"

Descendent din opt generatii de lautari, virtuoz al naiului cu studii superioare absolvite in America, la Colegiul Berklee, s-a intors acasa, in Romania, manat de dor. Intremat ca Fat-Frumos din poveste, si-a redescoperit radacinile muzicale, punand pe roate o formatie napraznica de tigani lautari, cu care vrea sa rupa gura pamantului. Prapadul a si inceput. Primele turnee au ridicat salile in picioare, producatorii filmului "Piratii din Caraibe" i-au propus un contract muzical, iar la Bruxelles, parlamentarii europeni l-au aplaudat ca pe un ambasador de elita al Romaniei. Seducator si fierbinte, mandru de originea lui tiganeasca, Damian Draghici aprinde lumea, pe unde trece, cu focul lui

O mare regasire: "Damian&Brothers"

- Te intorci acasa, dupa aproape doua decenii americane, cu o veste trasnet: producatorii filmului Piratii din Caraibe ti-au propus sa le faci muzica. Cum ai ajuns la o astfel de colaborare? Te-a sustinut Johnny Depp, interpretul rolului principal, mare amator de muzica tiganeasca?
- Hanz Zimmer, marele compozitor care a facut muzica pentru primele doua parti ale filmului, m-a contactat pentru a lucra la coloana sonora a partii a treia. Am imprimat cateva variante si asteptam acum "Ok-ul" producatorului. Cum de s-a gandit chiar la mine? Raspunsul e simplu: mi-a ascultat muzica, i-a placut, m-a sunat. Solicitarea n-a plecat de la mine, dar eu sunt cunoscut in America. Ma aflu de multa vreme in lumea artistilor de peste Ocean. Cat despre Johnny Depp, nu l-am cunoscut inca personal, dar stiu ca este innebunit dupa muzica tiganeasca, asa ca probabil prima noastra intalnire va fi foarte interesanta. Intr-adevar, este o mare realizare sa fac muzica unui film de mare succes la Hollywood. Dar nu Piratii sunt cel mai important proiect al meu in momentul de fata. Sufletul imi este dedicat altuia, care se numeste "Damian& Brothers" sau "Filarmonika Rromanes", o trupa de optsprezece lautari, unul si unul, care se afla de cateva luni, zi de zi, langa mine. E o intreaga poveste la mijloc. Eu am venit in Romania in octombrie, anul trecut, in vacanta, dupa ani de turnee. Vacanta, dar si un proiect nou, diferit de tot ceea ce am facut pana acum, si anume: un film documentar despre tigani. Asta era telul meu. Planul era urmatorul: sa-mi petrec cateva zile cu cate un lautar din noua tari - Romania, Bulgaria, Ungaria, Rusia, Grecia, Franta, Spania, Italia si India. Ar fi fost, intr-un fel, o refacere a migratiei tiganilor prin lume, transpusa intr-un documentar. In primul rand, ma interesa ca personajul sa fie un virtuoz, un interpret senzational la instrumentul sau muzical, si apoi sa-mi petrec aceste cateva zile la el acasa, in stilul lui de viata, cu familia lui, sa-i cunosc povestea. Am inceput lucrul in Romania, si de fiecare data cand mai cautam cate un personaj, descopeream ceva cu totul nou. Dintr-o data, cel mai important criteriu nu mai era virtuozitatea lor, ci expresia, energia pe care o emanau prin instrumentul lor, felul in care ma faceau sa ma simt in momentul acela: fericire, dar si agitatie, un tremur interior aparte. Fiecare mi-a spus povestea lui, despre neveste, despre scandaluri, despre iubiri si clipe frumoase... Experientele acestea ale lor, atat de pasionale si tumultuoase, ii fac sa fie geniali in muzica, iar eu consider ca ceea ce exprima artistii, in general, fie ei scriitori, pictori sau muzicanti, se datoreaza exclusiv evenimentelor senzationale din viata lor. Ei, si uite asa, personaj dupa personaj, ajunsesem deja pe la al saselea, cand mi-am dat seama ca cei pe care ii gasisem erau doar romani si ca nu mai vorbeam despre film, ci despre o experienta inedita si nebanuita. Am ajuns la optsprezece lautari, am facut cateva clipuri si le-am trimis unor prieteni din America, care au fost, si ei, mai mult decat incantati de ceea ce vedeau. Le ziceam: acestia sunt fratii mei, "my brothers", si apoi mi-am spus: ce nume bun de trupa - "Damian&Brothers". Si asa a aparut o formatie de lautari romani, fara sa o anticipez, fara sa mi-o propun, dar de care sunt incantat de nu se poate. Evident ca proiectul initial, adica filmul, a suferit modificari si intarzieri, pentru ca trupa a inceput sa aibanotorietate. Damian&Brothers a fost aleasa deja sa promoveze imaginea Romaniei in Europa, asa ca, desi functionam abia din octombrie, am avut deja concerte la Viena, Londra, Dublin, Roma, si acum doua saptamani am fost la Bruxelles, unde am cantat in fata parlamentarilor europeni. Am avut mare succes peste tot. Nici nu-mi vine sa cred cat de bine reactioneaza lumea la muzica noastra!... Oamenilor le place, presei ii place, nu am auzit nici o vorba rea de cand am aparut, ceea ce ma bucura enorm. Cred ca prin ceea ce facem noi pe scena ii transportam pe oameni intr-o alta dimensiune, una plina de fericire. Pur si simplu, ii facem sa se simta bine, pentru ca noi ne simtim extraordinar, si atunci transmitem acest sentiment. Filmul? Abia in martie-aprilie, imi voi continua cercetarile pentru el, in celelalte tari. Nu ma asteptam la asa ceva, sincer, nici nu am reusit sa documentez tot ce am facut pana acum, ca un adevarat producator de film, in schimb, am documentat totul sentimental, si acum imi dau seama ca am facut-o pentru mine, ca aveam eu nevoie de asa ceva, dupa saptesprezece ani departe de Romania. A fost o mare regasire. Mi-am dat seama la un moment dat ca uitasem anumite aspecte legate de tara mea, uitasem felul nostru de a fi. Acum te injura cineva pe strada si peste doua minute iti cere un foc, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Este un spirit anume, unul care nu are atata falsitate ca in alte locuri. Iata un exemplu, ceva ce mi s-a intamplat, imediat dupa ce m-am intors. Eram la mama in bloc, iar in fata usii, m-am intalnit cu o vecina care ma cunostea de mic, dar nu ma mai vazuse de aproape douazeci de ani. Femeia avea niste plase in mana si, fara nici o introducere, mi-a intins cheia ei si mi-a zis asa, pe un ton autoritar, dar si familiar in acelasi timp: "Hai, baga cheia in broasca!". Am avut un soc, nu mi se mai spusese ceva pe asemenea ton de cand eram copil, era o fraza lipsita de toate politeturile introductive ale vestului, "Please, would you be so kind to..." ("Va rog frumos, daca sunteti dragut sa.."). Dupa doua saptamani, eram deja readaptat. Imi dau seama acum ca asta mi-a lipsit: focul acesta autentic romanesc, foarte adevarat, nedisimulat. Iar pe mine tocmai lucrurile acestea adevarate ma fac sa traiesc artistic, numai pentru emotie.

"Eu cred ca noi vom influenta Occidentul.
Temperamental si artistic suntem mai tari ca ei"

- Crezi ca vom fi capabili sa ne pastram neatinsa identitatea, felul nostru de a fi? Nu ne va asimila si pe noi cotropitoarea cultura pop occidentala?
- Nu vad vreun pericol in cultura pop occidentala. Nu cred ca o muzica asa de ancorata in traditie, precum este a noastra, va disparea. Marele muzicolog Bela Bartok spunea, in Romanian Folk Book, ca nu exista o muzica cu o substanta si o esenta mai puternica decat muzica folclorica romaneasca. Iar acest Bela Bartok este unul dintre cei mai mari iubitori si cunoscatori de folclor din lume, a scris si despre cel din Turcia si India. Ei bine, daca si un astfel de om afirma asemenea lucruri despre muzica noastra traditionala, inseamna ca, oricat am vrea noi sa fim de "pop", substanta aceea va iesi mereu la suprafata. Pentru ca asta suntem, si nu poti fugi de ceea ce esti, nu te poti ascunde. Eu cred ca mai degraba noi ii vom influenta pe occidentali. Temperamental si artistic suntem mai tari ca ei. Acum suntem ca o samanta, ca un ghiocel, dar incet, incet, ne vom dezvolta si va veni ziua, nu foarte indepartata, in care foarte multa lume isi va da seama de bogatia extraordinara pe care o avem noi, in arta si cultura. Isi vor da seama ca ei au de invatat de la noi, si nu invers. Poate daca nu as fi venit in Romania acum, nu as fi putut afirma asemenea lucruri cu atata convingere. Eu uitasem spiritul acesta, asa ca nu m-am intors sperand ca il regasesc. Pur si simplu, am avut o revelatie, o traiesc si imi place la nebunie.

"Talent innascut, daruit de Dumnezeu"

- Cu siguranta ca entuziasmul care te anima se datoreaza si radacinilor tale, familiei, mamei, locurilor in care ai copilarit. Care este povestea succesului tau? Cum a ajuns Damian, fiul unui lautar tigan, artist de renume international?
- Sunt nascut in Bucuresti, intr-o familie in care inca de la stra-strabunicul meu toata lumea a fost lautar: unchii, matusile mele. De cand se stie neamul meu, a fost unul de muzicanti, si eu cred ca a fost inca dinainte de primele informatii care s-au pastrat despre ei, adica de mai bine de opt generatii. La trei ani, m-amapucat, la randul meu, de muzica, luam instrumentele la rand, pentru ca ma plictiseam foarte repede cand incepeam sa fiu bun la cate unul. La zece ani, am trecut la nai, dupa ce cantasem la contrabas, pian, tambal, acordeon si altele. Am inceput sa studiez cu unchiul meu, dar el a plecat din tara, si pe la 11 ani, mi s-a intamplat ceva ce avea sa-mi schimbe intr-un fel viata: cantam intr-o orchestra populara, nu prea studiam si, la un moment dat, toata lumea s-a oprit, pentru ca eu luam notele gresite. Mi s-a facut rusine, m-am ambitionat, si din acel moment, am inceput sa studiez cate douasprezece ore pe zi. M-a luat maestrul Radu Simion (care traieste si azi) sub aripa lui si am inceput sa castig toate concursurile Cantarea Romaniei. La cincisprezece ani, cantam deja cu Orchestra Radio. La optsprezece ani si jumatate, am inceput sa simt ca ma sufoc in propria mea tara si m-am decis sa plec. Am facut-o pe jos, cu pasul, prin Iugoslavia, cinci zile si cinci nopti, si am ajuns in Grecia. Ei bine, acolo nu era capitalismul la care ma asteptam, era foarte greu, si in primele noua luni, am cantat pe strada, la mese, practic, cerseam bani cantand, ca sa pot supravietui. Apoi m-a gasit un tip, mi-a zis ca naiul nu ma va hrani niciodata, si daca stiam sa cant la pian, ma lua cu el. Mi-a dat casete audio cu doua sute de piese, trebuia sa le invat intr-o saptamana, si castigam cu el, in restaurante, 50 de dolari pe noapte. Asa s-a si intamplat, iar dupa doi ani, devenisem unul dintre cei mai buni organisti din Grecia, castigam bani frumosi. O duceam bine, dar sufletul meu era gol, simteam ca nu creez, ca sunt doar un executant bun, iar asta ma facea foarte nefericit. Cantam pentru niste oameni care beau la mese, iar mesajul artistic era inexistent. Asa ca am inregistrat o caseta promotionala cu naiul, am trimis-o la Casa de discuri "Sony", iar ei mi-au propus sa fac un Cd. A avut succes, am mai facut doua, au avut si ele succes si am renuntat la pian, in favoarea exclusiva a naiului. Am studiat jazz la Conservator inGrecia, iar jazz la nai era un lucru foarte nou si neobisnuit. La Conservator au venit la un moment dat reprezentantii Colegiului de muzica Berklee, din Boston, care, ca in fiecare an, alegeau trei, patru studenti pentru burse in America. Am fost sfatuit sa incerc si eu, desi nu prea vedeam cum sa ma aleaga pe mine cu naiul, odata ce ei nu aveau clasa de nai in America. Totusi, am incercat, le-am cantat la nai jazz american - Coltrane, Miles Davis si Charley Parker - iar ei au ascultat si mi-au zis: "Ne vedem in septembrie". Am crezut ca era o gluma, la fel am crezut cand mi-au trimis invitatia. Abia cand mi-au zis grecii de la Conservator ca trebuia sa plec, mi-am dat seama ce realizasem. Am plecat, iar la Berklee a insistat chiar directorul scolii sa ma vada. M-a mirat, l-am intrebat de ce. Mi-a zis ca in dreptul fiecarui bursier, cei care ne-au ales au notat cateva aprecieri tehnice: ca e rapid, ca citeste bine notele. La mine scria asa, ceva ce el nu mai vazuse niciodata: "Natural God given talent" (har innascut, daruit de Dumnezeu), si de aceea a vrut sa ma cunoasca. Am intrat la Berklee in 1996 si am terminat in 1997, dupa un an. Colegiul e de patru ani, insa eu am fost singurul care a terminat intr-un an si doua luni, cu "Magna Cum Laudae". M-am mutat la Los Angeles, am mai scos doua Cd-uri. Apoi m-au contactat cei de la Pbs (televiziunea publica americana) si mi-au propus un show de proportii. M-au intrebat unde mi-ar placea sa-l filmez, Egipt, Brazilia, iar eu le-am raspuns ca in Romania. Au venit in Romania, le-a placut, am lucrat aici patru luni si a iesit show-ul acela mare din 2001, "Damians Fire". M-am intors cu Dvd-ul in America, l-am editat acolo si a fost prezentat pe 348 de canale Tv si in foarte multe concerte. Au urmat apoi alte concerte, alaturi de London Filarmonic Orchestra, iar in 2004, m-a contactat promotorul celui mai mare eveniment muzical din Europa, "Night of the Proms", un super-show de 120 de concerte. In fiecare an ei aleg 4-5 artisti cap de afis, iar in 2004, acestia au fost James Brown, Joe Cocker, Damian Draghici, Cindy Lauper si Shaggy. Lor li s-au adaugat, in diferite tari: Supertramp, Zucchero, Gipsy Kings. A fost o mare experienta sa canti alaturi de asemenea artisti, in fiecare seara, in fata a 35.000 de oameni, pe fiecare spectacol. In 2005, am terminat turul, multumit, cu un vis implinit, dar foarte obosit, asa ca am hotarat sa iau o pauza de spectacole si sa ma axez un timp pe muzica de film. Am lucrat la niste filme independente, am mai avut si cateva concerte prin Japonia, Canada, eram prea obosit pentru mari turnee. Apoi planul meu a luat alta directie, dupa cum ti-am povestit deja. Cam asta este viata mea artistica, recapitulata in pasi foarte mari, pe episoade importante. Bineinteles ca intre aceste episoade a fost enorm de multa munca, enorm de mult freamat, incercari, reusite, esecuri, multa perseverenta. De altfel, perseverenta este una dintre cele mai importante calitati pe care trebuie sa le aiba orice artist care crede in arta sa.
- Americanii te-au adoptat imediat. Cum se vede Romania de peste Ocean?
- Pentru americani, Romania este ceva foarte romantic. Eu le spun mereu, "Da, sunt tigan, sunt tigan din Romania", iar ei imi raspund cu un "Oaaaau!" admirativ. Gasesc ceva romantic in viata de tigan, sau in Dracula, sau in Nadia, sau in orice lucru pe care-l stiu ei despre Romania. N-am gasit niciodata vreun american get-beget care sa aiba ceva rau de spus despre noi. Acum, nu stiu cat de disimulata e reactia lor, poate ca o fac stiindu-ma artist, stiind ca la orice interviu, la orice spectacol, spun cu mandrie ca sunt tigan din Romania. Poate o fac din respect, desi americanii sunt foarte directi, spun ce gandesc, mai ales in chestiuni ideologice...

"Visez muzica, ma spal
in muzica, mananc muzica"

- Damian, vorbim de mai bine de o ora si nu ti-ai pierdut o clipa patosul. De unde fierberea asta interioara nemaipomenita, cum reusesti sa arzi numai la intensitate maxima?
- Nu stiu, asa vorbesc, asa stiu eu sa fac lucrurile. As sunt eu, e ceva natural, dau intotdeauna suta la suta, nu stiu sa dau mai putin decat tot. Cand sunt implicat in ceva, nu mai stiu ce este in jurul meu, sunt trup si suflet dedicat. Iar eu am fost mereu implicat in ceva. Chiar si acum, sunt asa de furat, de fascinat de ceea ce fac, incat nu stiu daca sunt in clipa asta in Romania, in Germania sau in Franta. Cam asa am devenit un artist al lumii. Lucrez douazeci de ore pe zi, ma imbrac cu ce-o fi, nu aud nimic, uit sa mananc. Si acum, la interviu, am venit cu varul meu, Radu; el canta la clarinet in orchestra, suntem impreuna douazeci si ceva de ore pe zi, pentru ca acum nu mai fac nimic altceva decat Damian&Brothers. Daca am o zi libera, in care se presupune ca nu ar trebui sa fac nimic, nu stiu, pur si simplu, cum sa mi-o petrec. Stii de ce? Pentru ca meseria mea este cea de muzician, iar hobby-ul meu este tot muzica. Visez in muzica, ma spal cu muzica, mananc muzica. Eu nu am nevoie de liniste sa compun, nu ma inspira singuratatea. Dimpotriva, in jurul meu trebuie sa fie viata. Uite, doamnele care vorbesc acum in spatele nostru, sunetul linguritei in cana de cafea, claxonul de afara, toate astea suna muzical in capul meu, toate se leaga in acorduri. Vuietul vietii ma inspira pe mine, provocarile ei. Iar o astfel de sursa de inspiratie nu are granite, nu conteaza unde ma aflu, aici, in Bucuresti, in cafeneaua asta, sau la Los Angeles, pe strada. Singurul lucru diferit va fi produsul final, pentru ca fiecare om, fiecare loc are notele sale muzicale.
- Ai si vreo teama, ti-e frica de ceva?
- Da. Mi-e frica de Dumnezeu.
- Ce urmeaza sa faca in continuare neobositul Damian Draghici?
- Muzical, voi continua cu Damian&Brothers. Vreau ca la sfarsitul primaverii sa am gata un Cd si un concert mare, numai pentru Romania. Voi continua negresit filmul. In afara muzicii, dar tot legat de ea, voi infiinta un Centru de Excelenta, in care vreau sa ajut tinerii talentati de etnie rroma sa studieze; degeaba sunt talentati, daca nu sunt educati. Eu cred ca dupa iubire si religie, educatia este cea mai importanta sau, oricum, e in primele cinci mari valori universale.