Diana Lupescu

"Bogatia se afla in suflet. Sa luptam sa nu moara".


Croita dupa tipar de zana, a fost o mare speranta a filmului romanesc din anii 70-`80. A jucat si mai joaca teatru, televiziunea a transformat-o in vedeta. Dar castigatorul lozului mare a fost un... barbat. Mircea Diaconu, el insusi actor naprasnic de teatru si cinema, care a convins-o pe Diana sa joace cel mai mare rol din viata ei: sotie si mama. Ca frumusetea inseamna cu mult mai putin decat fericirea, veti afla din interviul pe care ni l-a acordat

Cenusareasa la bal

- Prin anii 70, lumea teatrului si a filmului romanesc si-a deschis cu entuziasm portile, in fata unei tinere actrite de-o frumusete ce taia respiratia. Venea din Bacau si se numea Diana Lupescu. Ii mai tineti minte povestea?
- Am optat pentru teatru din intamplare. In liceu, ma axasem pe matematica si pe sport. Iar pentru viitor, ma gandeam sa urmez traditia familiei tatalui meu si sa devin medic. Dar voiam sa fiu medic sportiv, adica sa lucrez cu oameni sanatosi si frumosi, nu intr-un spital. Cu toate astea, intamplarea a facut ca in clasa a Xii-a sa ma imbolnavesc si sa stau in spital aproape un an de zile. Timp in care mi-am dat seama ca, oricat de bun ai fi ca medic, corpul omenesc are in el o doza de imprevizibil care te obliga sa recunosti ca, pe langa tot ceea ce stii, mai sunt si multe pe care nu le stii si care se pot intoarce impotriva ta. Ei, si cum la varsta pe care o aveam atunci - nici optsprezece ani - ti se pare ca viata inseamna ori tot, ori nimic, am zis ca mai bine nu ma fac medic si incerc altceva. Dar ce? Cu ce puteam inlocui medicina, in rastimpul atat de scurt care ma despartea de examenele de admitere in facultate? Catre ce sa ma indrept ca sa-mi placa cu adevarat, fiindca de ales, puteam alege orice, invatam foarte bine, iar liceele si profesorii din Bacau erau de exceptie. Am avut atunci o perioada foarte derutanta, plina de framantari, careia, ciudat poate, i-a pus capat mama. In tinerete, mama isi dorise sa devina actrita, numai ca tatal meu ii explicase, fara drept de apel, ca ori cariera, ori familia. Mama a devenit in felul asta profesoara, dar a ramas c-o nostalgie fata de teatru, asa ca in perioada mea de mari intrebari mi-a zis: "Tu trebuie sa incerci la Teatru". Si am incercat. Ba, si mai mult, am intrat din prima la facultate, desi pe vremea aia se intra foarte greu. Dar asta era un avantaj. Erau studenti putini, iar profesorii aveau timp sa se ocupe de ei. Asa se face ca foarte repede, am inceput sa ma indragostesc, cu-adevarat, de ceea ce inseamna sa fii actor. Si-apoi, in anul Ii de facultate, domnul Gopo cauta o tanara printesa. Am fost aleasa eu, si asa am capatat primul rol intr-un film: Povestea dragostei, dupa Povestea Porcului, a lui Creanga.
- La 18 ani, cat aveati pe atunci, erati constienta de capitalul pe care il reprezenta felul in care aratati? V-a fost de folos frumusetea?
- In mintea mea era o contradictie. Asa cum se intampla in cazul multor tinere, idealul meu de frumusete era cu totul diferit de felul in care aratam. Mi se parea ca am buzele prea groase sau fata prea rotunda. Pe de alta parte, tot timpul simteam ca nu trec neobservata. Atrageam priviri pe strada, primeam o gramada de biletele de amor, mi se facea curte in permanenta. La un moment dat, tot ceea ce mi se intampla devenise chiar putin agasant. Iar de la un punct incolo, profesorii, dar mai ales profesoarele, incepusera sa aiba un cui impotriva mea. Aveam chiar o profesoara de engleza care nu lasa sa treaca nici o ora fara sa ma inspecteze: ca de ce mi-am pensat sprancenele, desi eu nu mi le pensam, ca de ce mi-am facut parul nu stiu cum, desi nu mi-l facusem... Incet-incet, am inceput sa ma uit la mine ca la o persoana straina, o persoana care nu-mi aducea neaparat beneficii. Ba din contra. Era o persoana care ma plasa in centrul atentiei unor oameni care nu mi-as fi dorit sa ma observe asa de atent. Or, eu mereu mi-am dorit sa-mi pastrez intimitatea.
- Cum v-a primit Bucurestiul? Migratia provincie-centru era la fel de grea ca acum?
- Am venit singura in orasul asta mare. Eram o provinciala singura cuc. Provinciala am si ramas. In sensul valorilor morale si al idealurilor de viata. De altfel, eu venisem sa incerc, nu credeam c-o sa intru la Teatru. Ii ascultam cumva mirata pe cei care-mi povesteau cum dadusera admitere de nu stiu cate ori. Era o lume cu totul si cu totul straina mie, care mi se parea fascinanta, dar si putin ridicola. Si-asa, singura, am trecut cu nota maxima de toate probele de admitere, iar intr-un final, spre surprinderea mea, am intrat prima. O izbanda care mi-a dat siguranta si incredere ca voi reusi sa ma adaptez. Conteaza foarte mult cum intri in cetate, pe usa din fata sau pe usa din dos. Apoi, odata intrata, mi-am spus ca locul asta in facultate ma obliga. Daca n-as fi intrat la Teatru, mi-ar fi placut sa fac psihologie sau o forma de pedagogie. Cred ca am un simt pedagogic foarte dezvoltat. Dar m-a prins actoria si asta a fost. Si am si avut noroc sa joc de timpuriu si sa joc mult. Am facut si cinema, dar am lucrat foarte mult si-n televiziune. De-aici au venit bucuriile mele profesionale cele mai mari. Pentru ca m-am intalnit cu roluri foarte frumoase si-am lucrat cu cei mai buni regizori. Si peste toate astea, faptul ca lumea m-a placut, iar partenerii m-au apreciat mi-a dat senzatia ca mi-am gasit rostul in viata.

Graul si neghina

- Debutul dumneavoastra s-a petrecut in plin comunism. N-a fost greu? Anii aceia sunt astazi interpretati ca un soi de "casa a mortilor"...
- A existat si lumina... Sub raport cultural, anii aceia au fost foarte fecunzi. In primul rand, fiind numai doua ore de televizor pe zi, din care cea mai mare parte erau stiri de partid, oamenii citeau, mergeau la teatru, la expozitii si la concerte. Erau regizori fabulosi, care ulterior au facut scoala in Europa: Esrig, Penciulescu, Andrei Serban, Pintilie! Literatura stralucea si ea prin poeti ca Nichita, Sorescu, Dimov... E adevarat ca inca din anul Ii, studentii cei mai buni erau facuti membri de partid. Se stia ca asta insemna repartitii mai bune la absolvire. Dar nu ne-a obligat nimeni, de pilda, sa spunem poezii patriotice. Veneau si intrebau: cine vrea sa mearga? Eu n-am spus niciodata poezii de partid, dar altii au spus. Nu era o chestiune de constrangere, era o chestiune de oportunism. Si poate de caracter. Dar tabloul n-a fost asa de negru pe cat se spune. Si atunci existau persoane de o calitate umana deosebita, comunismul crease solidaritati exemplare, un mod eroic de-a rezista presiunilor, de a te apara prin valori. Asta e drama acestor timpuri: scara valorilor s-a rasturnat, pana laanihilare. Ce insemna odata valoare acum nu mai reprezinta nimic. O miscare de trup suplineste vocea unei cantarete. Azi, o "vedeta" e creata de un bun impresar, nu neaparat pe baza unor calitati, ci pe baza unei strategii de promovare, care mizeaza, de cele mai multe ori, exclusiv pe impactul vizual. Azi imaginea e cea care vinde. Chiar daca ea e falsa sau goala. Ca sa nu mai pomenesc de moda asta a barbatului cu bani care te sustine material.
- Oare publicul romanesc, bombardat cu atata vulgaritate, mai poate sa desparta neghina de grau? Mai poate el sa recunoasca valoarea de fals?
- Eu cred ca publicul romanesc e un public de calitate. Ca majoritatea oamenilor se uita imprejur si se intreaba: "Oare pana unde se mai poate merge cu vulgaritatea, cu prostul gust?". Sigur ca si acesti oameni pot fi indusi in eroare, publicitatea agresiva pentru produse mizere face usor victime. Dar apetit pentru calitate exista. Iar cand ne referim la publicul de teatru, mai intervine o nuanta. Oamenii vin la teatru pentru ceva ce nu gasesc in alta parte. La un moment dat, in sala, se creeaza acea comuniune dintre spectatori si actori. Oricat ar fi de bun filmul sau televizorul, inefabilul asta creat in sala de teatru te prinde in mrejele lui. E o stare care da dependenta. Si-apoi, e si un protocol care-ti da sentimentul ca traiesti la un nivel mai inalt, vii de la serviciu, te schimbi, te gatesti, mergi la teatru si stai in sala doua-trei ore, evadand din cotidian. De asta spun ca apetit pentru teatru exista. Totul e ca omul sa primeasca acel ceva dupa care tanjeste. Sa aiba acces la "paradis".

Casa din vis

- Va numarati printre actorii care isi protejeaza intimitatea. In cazul dvs., ea seamana, insa, mai degraba cu o retragere. Nu vreau sa va jignesc, dar numele dumneavoastra e pomenit, mai degraba, prin asociere cu cel al sotului dvs., Mircea Diaconu. Asa v-ati dorit?
- Retragerea mea se explica tocmai prin criza valorica despre care vorbeam. Nu pot sa fac lucruri cu care nu sunt de acord. Nu-mi gasesc locul in nimic din ceea ce vad pe micul ecran, nici macar in serialele produse la noi. In cinema, am primit oferte. Insa rolurile respective nu erau pentru mine. Sincer, n-as mai avea rabdare sa pierd ore si zile intregi, ca sa trag o-njuratura si sa ies din cadru. Pe mine nu ma mai macina dorinta de afirmare din tinerete, cand esti dispus sa apari aproape in orice. Apoi, in zona familiei, am trecut printr-o perioada in care cei doi copii ai mei, intre care e o diferenta de zece ani, au traversat niste puncte nodale din existentele lor, iar eu am simtit nevoia sa le fiu aproape. Si-apoi, noi n-am avut niciodata foarte multi bani. Faptul ca ne-am facut casa de la Saftica a insemnat ca ne-am suflecat manecile la modul propriu, ca ne-am implicat fizic foarte mult. Asa ca, pana cand am vazut-o ridicata, gandurile mele au fost cat se poate de focalizate pe ea. Iar din punct de vedere afectiv, am avut doua lovituri puternice. Prima a fost legata de Fundatia "D`Ale Bucurestilor", pe care aproape cinci ani de zile ne-am luptat s-osustinem, dar care in final a fost trecuta in custodia primariei capitalei, fiind transformata in cu totul altceva decat intentionaseram noi. Experienta asta m-a dezamagit crunt. Am simtit ca, realmente, mi-au fost furati ani din viata. Iar cea de-a doua lovitura mi-a fost data de fratele mai mic al tatalui meu care, fara sa intru in amanunte, s-a dovedit a fi altfel decat imi inchipuisem. O imprejurare care m-a marcat teribil. Din toate motivele astea, adunate la un loc, am ajuns sa trec printr-o noua criza, similara cu cea de la optsprezece ani. Din nou m-am intrebat: ce fac eu pe lumea asta? Merita sa traiesti? Si ce sa le spun copiilor mei: fiti puternici sau fiti oportunisti? In perioada asta tulbure, n-am simtit nevoia sa vad oameni. Totul imi era indiferent.
- Si dupa ce v-ati pus toate aceste intrebari, la ce concluzie ati ajuns?
- La aceea ca trebuie sa traiesti frumos, indiferent de ce e in jurul tau. Dintotdeauna, in lume, au fost si bune, si rele, dar tu trebuie sa faci ce crezi ca e bine, sa faci tot ce este posibil, pentru ca atunci cand te privesti in oglinda sa-ti poti zambi. Asa am iesit din criza si-am luat-o de la inceput: m-am apucat de facultatea de regie.
- Si cum se traieste frumos, doamna Diana Lupescu? Dupa ce principii?
- Se traieste frumos, alegandu-ti un ideal. Chiar daca n-ai sa-l atingi niciodata, e bine sa tinzi mereu catre el. Se traieste frumos facand lucrurile cat poti tu de bine. Straduindu-te sa nu le faci rau celorlalti. Respectand, pe cat posibil, legile crestine, care sunt foarte corecte. Eu cred ca orice om ar putea sa se impace cu societatea, daca ar respecta aceste legi. Si, in general, se traieste frumos, respectand o limita in tot ceea ce faci. Pentru un om e important sa poata trai clipa, sa se bucure de viata cea simpla: de flori, de copaci, de natura... Sigur ca ai nevoie de un minimum de bani ca sa poti trai decent, dar cand ti se pare ca a trai decent inseamna sa ai un Mercedes si trei vile... Eu cred ca bogatia se afla in alta parte. In suflet. Sa luptam sa nu moara.
- Aveti vreo reteta?
- In primul rand, descopar regia de teatru cu pasiunea cu care, candva, am descoperit actoria. Creez mereu cate un nou univers. O lume. Apoi traiesc frumos privindu-mi si crescandu-mi gradina de la Saftica. E minunata. Ma bucur enorm cand imi vad florile rasarind primavara. Ieri, de pilda, mi-am inspectat gradina dintr-un cap in celalalt si-am vazut ca mi-au inflorit trei ghiocei, lalelele si narcisele si m-am bucurat fantastic. Cand esti tanar si-ti doresti sa parvii in plan social, lucrurile astea ti se par lipsite de importanta. Dar tocmai lucrurile astea te ajuta sa ramai om. Si sa nu-ti moara sufletul. Pe urma, traiesc frumos incercand sa fiu aproape de copiii mei. Asta e cea mai mare dorinta a mea. Vreau sa stie ca e cineva acolo care se gandeste la ei zi si noapte, ca au pe cineva la care pot sa vina oricand, chiar si numai pentru un sfat.

Reteta fericirii

- Mi-ati spus secretul unei vieti frumoase, dar secretul unei casnicii reusite care e? Impreuna cu Mircea Diaconu aveti un mariaj de poveste...
- Eu si Mircea nu ne-am aflat niciodata intr-o competitie. M-am maritat cu el cand deja facusem cateva filme si prinsesem un oarecare contur ca actrita. Ceea ce-mi doream era sa gasesc un om cu care sa pot sa vorbesc. Ba, mai mult, cu care sa simt ca pot comunica dincolo de cuvinte. Si exact asta am gasit in Mircea. Un om care sa echilibreze balanta, nu s-o destabilizeze. Lui i-a placut mai mult filmul, mie mai mult teatrul, dar amandurora actoria. Nici unul dintre noi insa nu si-a dorit profesie cu orice chip. Am stiut sa alegem. Am refuzat oferte, pentru ca stiam ca unul sau celalalt trebuie sa fie acasa, ca era nevoie de el. Visul meu n-a fost niciodata sa fiu o mare actrita, sa fiu in centrul atentiei. Pentru mine, actoria a fost un mod de viata. Nu mi-a pasat de ce se vedea din afara. Dar, repet, cel mai important lucru a fost si este, in continuare, sa fiu aproape de copiii mei. Iar pentru Mircea, tot familia a fost pe primul loc. De-a lungul timpului, am cunoscut multe actrite care si-au sacrificat viata personala, in sensul ca n-au vrut sa faca un copil, ca sa nu se deformeze sau ca sa fie mereu gata pentru un nou proiect profesional. Dar le-am vazut si mai tarziu, ajunse la o varsta cand s-au trezit singure si cumva incremenite intr-o epoca trecuta. Un copil te face sa intelegi mersul vremii, te fereste de pericolul desuetudinii.
- Se spune ca orice om are macar un regret. Diana Lupescu are regrete?
- Normal. Eu nu-i cred pe cei care spun ca n-au nici un regret si ca tot ce-au facut nu se putea face altfel. Privind in urma, si eu ma intreb cum ar fi decurs lucrurile daca, intr-un moment sau altul al vietii, as fi luat o alta decizie. Dar, pana la urma, eu sunt o fatalista. Cred in soarta. Cred ca daca e ceva ce trebuie sa ti se intample, atunci ti se intampla. Uite: eu nu voiam sa ma marit si m-am maritat, nu voiam sa ma fac actrita si m-am facut. Da, probabil as fi putut sa fac mai mult in profesie, daca mi-as fi pus profesia pe primul plan. Cred ca aveam datele necesare pentru un succes mai mare. Si nu pot sa spun ca n-am avut sansa. Am avut. Dar mereu am ales altceva. Nu regret alegerile acelea. Dar cateodata ma gandesc: ce buna as fi fost daca acceptam!
- Dar cu varsta cum va impacati? Ce va spune oglinda?
-Daca traiesti cu dorinta ca trebuie sa fii vesnic tanara si frumoasa, ca toti barbatii trebuie sa te iubeasca la infinit, ca trebuie sa joci cele mai importante roluri, atunci probabil ca e greu. Ca si daca faci sapte mii de operatii estetice, pana la urma intervine, totusi, imbatranirea interioara. Dar daca-ti accepti varsta si aspectul si joci rolurile potrivite, atunci reusesti sa-ti dai seama ca, intr-adevar, fiecare varsta are frumusetea ei.