Despre vraji

Scrisoare deschisa catre Alina. (Pe marginea textului "Mama si tatal meu vitreg imi fac vraji", publicat in F. As nr. 733).


Draga Alina,
Deduc din scrisoarea ta ca trebuie sa fii foarte tanara. De la distanta varstei mele, eu asa te vad: ca pe un copil speriat, ratacit in padure, strigand dupa ajutor. Stiu exact prin ce treci. Cu niste ani buni in urma, am trait la randu-mi teroarea acelor trosnete ciudate din casa mea, ce se inteteau amenintator, odata cu lasarea serii. Ba chiar, la un moment dat, am primit o lovitura de la un "pumn" nevazut. E greu sa povestesti asemenea lucruri, fara sa pari nebun, ori cel putin exaltat. Iti vorbesc despre ele dintr-un singur motiv - ca sa te incredintez ca intr-adevar am trecut pe acolo unde te afli tu acum si ca exista o cale de iesire. Bineinteles, nu aceea pe care mergi in prezent si care, de fapt, nici nu e o cale, ci mai degraba o goana oarba pe culoarele unui labirint. Alergi de la preoti la ghicitoare si inapoi, nu duci nimic pana la capat, dar accepti orice sugestii, inclusiv pe cele mai absurde (cine te-a putut sfatui sa inghiti tamaie?!), indeplinesti ritualuri deocamdata fara continut pentru tine si astepti o salvare de la cineva sau ceva din exterior. "Punem pomelnice", spui tu si asta imi aduce aminte de prima mea candela. O asezasem pe o masuta in dormitor si o aprinsesem, mi se parea o prezenta calda si protectoare, ma simteam in sfarsit in siguranta - cand un zgomot strident, pornit exact din tablia masutei, mi-a oprit inima in loc. De prisos sa-ti explic cat m-a tulburat intamplarea. M-am vazut nu numai invinsa, parasita in restristea mea, dar si ridiculizata. Cum adica, si nadejdea asta fusese o naivitate? Dupa cateva zile, mi s-a ivit ocazia sa stau de vorba cu un student la Teologie. "Nu candela e importanta, ci ceea ce se petrece in sufletul dvs.", mi-a zis, si fireste ca eu n-am priceput nimic, poate chiar m-am revoltat putin in sinea mea si a trebuit sa fac un efort ca sa-i acord circumstante atenuante, caci, dragul de el, n-avea cum sa le stie pe toate, era doar in anul doi. Mai tarziu, mult mai tarziu, mi-am dat seama ca avusese perfecta dreptate, atata ca se limitase la formularea unei sentinte (ori a unui diagnostic), fara a-mi lamuri si sensul frazei sale. Asa incat eu am continuat o buna bucata de vreme sa fac, la fel ca tine astazi, simple gesturi - un pomelnic, o lumanare, o candela -, asteptand zadarnic un rezultat.
Esti convinsa ca parintii tai, la care locuiesti, iti fac farmece. Poate ca e asa, poate nu. Insa cu vrajile si blestemele, vezi tu, lucrurile stau ca si cu microbii: expusi acelorasi germeni, unii oameni contracteaza boala, pe cand altii ii rezista. Deci, intrucat nu ne putem izola intr-un mediu steril, suntem obligati sa ne intarim imunitatea. Farmecele de care te temi - in cazul cand exista - te ataca numai si numai pentru ca esti vulnerabila, altfel s-ar intoarce ca un bumerang asupra celui ce ti le-a trimis. In realitate, problema e la tine.
Cum ne asiguram "imunitatea spirituala"? Constientizand faptul ca traim intr-un razboi permanent, purtat pe deasupra capetelor noastre, si inrolandu-ne in tabara care ne garanteaza securitatea. Imagineaza-ti ca ai nimerit pe un camp de lupta, proiectilele iti explodeaza la picioare, si pe langa urechi iti suiera gloantele. Ce-i de facut? Presupun ca tu - ca si mine, altadata - incerci sa te strecori cumva pe cont propriu, sa gasesti o carare ferita, ca sa ramai nevatamata, pastrandu-ti totodata independenta. Dar, dupa cum ai constatat deja, nu-i cu putinta. Intr-un asemenea context, neutralitatea e varianta paguboasa. Mai bine te ascunzi in transeele unuia dintre beligeranti. Si atentie: vezi pe care-l alegi!
Probabil ca acum ai vrea sa ma intrebi despre ce razboi vorbesc. Daca ai asistat la o liturghie, iti vei aminti ca l-ai auzit pe preot pronuntand cuvintele: "Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte...". Prin diferite biserici, mi-a fost dat sa vad multe doamne cumsecade, intre doua varste, care, interpretand pesemne intr-un anume fel indemnul "sa stam bine", se considera invitate sa se aseze comod pe scaun. De fapt, abia atunci ar trebui sa ne sculam in picioare. Fiindca adresarea preotului evoca un moment cutremurator, de la inceputul inceputurilor. Lucifer tocmai Il sfidase pe Dumnezeu si o parte din ingeri i se alaturasera, urmand sa fie etern osanditi pentru tradare. Atunci, in amestecul acela de spaima, tentatie si deruta, cand atat de usor se putea gresi ireversibil, a rasunat glasul arhanghelului Mihail, marele comandant al ostilor ingeresti. Candva, am avut prilejul sa admir o icoana a lui, pe care n-am mai putut s-o uit: il reprezinta cu sabia ridicata si cu o pelerina rosie, falfaind ca un stindard. Imi inchipui ca asa trebuie sa fi aratat, in clipa cand a oprit caderea ingerilor cu teribilul avertisment: "Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte..." - adica sa alegem cu mare grija, pentru ca alegem intre viata si moarte.
Dilema de odinioara a ingerilor este actuala pentru noi astazi. In orice zi a existentei noastre, avem de facut zeci de optiuni, si fiecare din ele reprezinta un vot in favoarea uneia dintre partile aflate in conflict. Cand vei reusi sa te alipesti de Dumnezeu cu tot sufletul, sa ai constiinta prezentei Sale vii, permanente, si sa iubesti aceasta prezenta, vei fi ocrotita de o platosa impenetrabila si nu vor mai exista motive sa te temi de ceva. Intr-un interviu cu parintele Arsenie Papacioc, unul din marii nostri duhovnici, am gasit aceasta idee exprimata intr-o metafora splendida: "E adevarat ca problemele sunt multe, dar nu trebuie sa dai drumul la sfoara care te leaga de cer. Daca ii dai drumul, cazi in neant.(...) Trebuie sa te tii de aceasta sfoara, orice ar fi, oricate vijelii s-ar abate asupra ta". Sau iata o frantura din Acatistul de multumire Slava lui Dumnezeu pentru toate: "Prin razele indepartatilor luminatori ma priveste vesnicia. Sunt asa de mic si neinsemnat, dar cu mine este Domnul si pretutindeni sunt pazit de dreapta Lui cea iubitoare". Cum ne apropiem de El? In primul rand, prin rugaciune. Am sa dau iarasi cuvantul unui mare teolog - si anume, parintelui Dumitru Staniloae. Citez din cartea Mica dogmatica vorbita: "L-am cautat pe Dumnezeu in oamenii din satul meu, apoi in carti, in idei si simboluri. Dar asta nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Intr-o zi, am descoperit in scrierile Sfintilor Parinti ai Bisericii ca e cu putinta sa-L intalnesti pe Dumnezeu in mod real, prin rugaciune. Si aici, L-am auzit spunandu-mi: "Indrazneste sa intelegi ca Eu, Dumnezeu, te iubesc". Atunci, cu rabdare, m-am pus pe lucru".
Cand si eu - dupa vorba parintelui Staniloae - "m-am pus pe lucru", am scos dintr-un fund de dulap o carte veche de rugaciuni, ramasa de la bunica, si am inceput sa citesc din ea dimineata si seara. Pentru tine, in mod special, as mai avea o povata, daca imi ingadui. Iti transcriu aici o rugaciune scurta, foarte frumoasa, primita de la parintele Ioan Neagoe Larion, staretul manastirii Sihastria Raraului: "Doamne, Tie Iti predau viata mea. Tie ma incredintez cu sufletul si trupul meu, ai grija de mine, de viata mea si de mantuirea mea". Invat-o pe de rost si repet-o in gand, de cat mai multe ori pe parcursul zilei. Insa n-o recita mecanic, ci straduieste-te sa patrunzi si sa traiesti fiecare cuvant. Ca si cum inima ta ar striga necontenit dupa Cristos. Cu staruinta si nadejde.
Al doilea pas ar trebui sa fie spovedania. In cazul cand ti se pare inutila, eventual penibila (cunosc oameni care simt asa), poate izbutesc sa-ti schimb parerea cu o istorioara "strict autentica". Acum vreo sase ani, am intalnit o doamna a carei fiica (persoana in toata firea, ea insasi mama a unui baiat de 17 ani) era chinuita de cosmaruri. Un monstru intunecat si misterios o urmarea mereu in vis, incat ajunsese sa se teama de momentul cand trebuia sa mearga la culcare. Se afla in pragul unei caderi psihice. In disperare de cauza, s-a hotarat sa incerce, ca ultima solutie, spovedania. Cu totii odata, intreaga familie, s-au dus la biserica si s-au spovedit. Iar doamna imi povestea impresionata ca aceea a fost prima noapte in care fiica ei a avut parte, in fine, de un somn linistit.
Sa nu crezi ca poate fi vorba de o coincidenta sau de autosugestie. O spovedanie bine facuta, pornita din regretul sincer si profund pentru faptele, cuvintele si gandurile cu care L-am intristat pe Tatal nostru iubitor, echivaleaza cu o nastere din nou. Discutand odata cu duhovnicul meu despre niste lucruri din trecut, ce continuau sa-mi impovareze constiinta, desi le marturisisem in alte randuri, el mi-a raspuns: "Dar dvs. nu mai sunteti omul care a facut ceea ce spuneti. Sunteti o alta persoana". Pe un preot din fosta mea parohie l-am auzit, in predica, spunand ca spovedania este al doilea botez. Suna spectaculos, insa alaturarea nu e deloc fortata. La fel cum botezul anuleaza pacatul mostenit de la stramosii Adam si Eva, spovedania ne curata periodic impuritatile adunate in suflet. Ele ne indeparteaza de Dumnezeu, unica noastra sursa de viata si putere, expunandu-ne unor atacuri ca acelea pe care le suporti tu acum. Daca facem zilnic dus si ne spalam parul in fiecare saptamana, de ce ni s-ar parea ciudat sa indepartam si din suflet "gunoiul", cum foarte plastic numeste parintele Staniloae pacatul? El scrie in Ascetica si mistica: "In pocainta ca Taina aruncam din noi efectiv gunoiul de care ne-am desolidarizat, de care ne-am detasat, dar care e inca tot in noi, dupa ce l-am desprins treptat de pe sufletul nostru." Desolidarizare, detasare, desprindere - dupa cum observi, autorul acestor randuri insista mult pe ideea de distantare. Pe drept cuvant, deoarece in momentul comiterii pacatului, noi ne identificam cu el. Ca sa-l putem regreta si spovedi, trebuie sa luam distanta si sa-l recunoastem, sa-l percepem ca fiind o greseala.
Tocmai aceasta este marea dificultate a celor lipsiti de exercitiul spovedaniei. Am prietene care, de ani de zile, ma asigura cu toata convingerea ca ele n-au ce marturisi, caci nu pacatuiesc. Sau intalnim mereu tineri ce trec pragul bisericii pentru prima oara si ne intreaba pe noi, veteranii, ce anume trebuie sa spuna preotului. In ajutorul lor si al tau, as indica o carte extrem de folositoare: Invatatura de credinta, editata de Institutul Biblic. Este un catehism, adica o expunere sistematica a principiilor doctrinei crestine. Gasesti in ea un capitol consistent despre pacate si, ca pandant, unul despre virtuti. Apoi, in ultimii ani, au aparut, pe de-a randul, diverse indreptare de spovedanie, brosurele cu intrebari astfel gandite incat sa te orienteze. Din pacate, unele au un aer cam desuet (de exemplu, cel intocmit de protos. Nicodim Mandita), altele sunt insa mai deschise catre problemele omului modern. Nu te lasa intimidata de ele si ia-le drept ceea ce sunt de fapt: nimic altceva decat niste harti pentru un teritoriu necunocut.
In sfarsit, spovedania presupune dialogul cu un duhovnic. Unde il gasim? Cum il alegem? Si, inainte de toate, este el indispensabil? Unii socot mai firesc sa se adreseze direct lui Cristos, in inima lor, fara intermedierea unui preot. Acestora le raspunde parintele Cleopa, cu o vorba pe care eu nu obosesc s-o repet: "Cei lipsiti de un indrumator cad ca frunzele". Caci, in forul nostru interior, noi tindem cateodata sa ne aducem acuze exagerate, dar de regula ne acordam prea usor iertarea. Duhovnicul face o evaluare mai echilibrata si mai concreta a problemelor noastre, fiindca lepriveste cu obiectivitate, din exterior. Totodata, avand calificarea necesara, poate prescrie si terapia potrivita pentru "boala" noastra. El este doctorul sufletesc, cel ce ne va urmari progresele vindecarii, din etapa in etapa. Este calauza spirituala care isi asuma solidar cu noi raspunderea pentru greselile noastre, si va da seama pentru ele in fata Dreptului Judecator Iisus. Asa stand lucrurile, e imprudent sa ne incredintam primului preot care ne iese in cale. Mai bine il cautam pe cel care ni se potriveste. Dupa cum scrii, tu ai o minte agera si nelinistita. Cineva care ti-ar servi fraze naive si clisee ti-ar pierde increderea si te-ar plictisi foarte repede. Ca si mine, ai nevoie de un duhovnic care sa-ti poata raspunde la intrebari si sa-ti domine mintea. Pe acela cauta-l si roaga-L pe Dumnezeu sa ti-l dea.
Poate crezi ca discutia asta lunga ne-a indepartat de la necazurile tale. Dimpotriva, despre ele a fost vorba tot timpul. Din momentul cand vei avea o calauza, porneste la drum cu ea si, treptat, vei ajunge acolo unde doresti. Desigur, nu peste noapte. La mine a durat doi ani, insa primele schimbari le-am observat dupa cateva luni. Te asigur ca este singura cale de a-ti regasi echilibrul si linistea. Inarmeaza-te cu rabdare si consecventa, mai ales renunta sa pendulezi intre preoti si ghicitoare. Asta inseamna sa incurci taberele si risti sa te alegi cu ponoase in plus.
Daca mai ai intrebari pe care n-am reusit sa le anticipez, imi poti scrie pe adresa revistei.
Iti doresc tot binele din lume si stiu ca doar de tine depinde sa-l ai.