O zi de duminica printre friulani

Urme "romanesti" in Alpii Italieni:. O zi de duminica printre friulani.

Ascunsi in satele lor dintre munti, friulii il iau pe Dumnezeu cu ei pretutindeni. Pasunile si padurile sunt pline de icoane asezate in iarba si in copaci
"Ce faci tu?"

La Ravascletto, in inima Friuliei, clopotele incep sa bata dis-de-dimineata, intr-o succesiune anume, marcand pe rand sveglia (desteptarea), ufficio di lettura (pregatirea) si, intr-un sfarsit, messa sau Sfanta Liturghie. Fara voie, tresari. O clipa, te simti ca acasa. Dangatul apasat, potopul de padure din fata, turla sub forma de bulb de ceapa si multimea icoanelor agatate de copaci (obicei friulan) sporesc impresia casnica de loc nestrain, familiar.
De la primele ore ale diminetii, strazile cochete si impecabil de curate din Ravascletto incep sa se anime. Ca orice mocan obosit de munca, friulanul paseste apasat si fara graba, priveste mai mult in pamant si, din cand in cand, isi saluta vecinii intalniti in cale cu o formula care te nauceste prin dictia pur romaneasca: "Ce faci tu?". Pare greu de crezut, dar orice friulan isi incepe ziua romaneste si cam tot asa o continua. Urmeaza mulsul vacilor (mungitura) si masa consistenta, din care nu lipsesc aproape niciodata polenta (mamaliga), prosciutto (felii subtiri si afumate de carne de porc) sau forma dal cit - o combinatie perpelita la foc mic, din malai si branza de burduf, asemenea bulzului nostru ciobanesc.
Chiar daca nu avem aceeasi istorie, chiar daca muntii lor par de zece ori mai spectaculosi decat ai nostri, iar casele nu cunosc nimic din noroaiele si saracia noastra rurala, in Friulia regasesti ceva din tihna satelor noastre din Maramures si Apuseni. Dincolo de imaginea prosperitatii europene, de autostrazi nesfarsite si hoteluri de lux, friulanii din zona de munte sunt totuna cu motii, morosenii si momarlanii nostri - oameni liberi si cu frica de Dumnezeu, indaratnici in a-si pastra fibra lor ciobaneasca, traditiile si marea evlavie ce o au pentru Maica Domnului, pe care o iau peste tot cu ei - in icoana de la piept, in troitele si "cappellettele" manufacturate din lemn, simplu si fierbinte, asa cum in adanc este si sufletul lor.
La Ravascletto, chemarea clopotelor se inteteste. De jur imprejur, cocotate pe coline singuratice sau piscuri ascutite de bazalt, bisericile satelor din zona tresar, raspund ca un ecou, grabindu-se parca sa-si dea una alteia binete. E duminica, si Don Guido, parohul din Ravascletto, se pregateste pentru slujba. Din toate zilele saptamanii, duminica este pentru el ziua cea mai grea si cea mai lunga. Are de slujit la trei biserici si incearca sa nu-i dezamageasca niciodata pe credinciosi, programand Liturghia la ore diferite. Uneori, se intampla sa nu ajunga la una din ele si atunci locul lui e luat de o "coordonatoare", o diaconita (sora Eva), care urmeaza tipicul cantarilor duminicale, dimpreuna cu numerosii credinciosi din biserica, asa cum se obisnuia la friulani in vremurile de demult, cand, in lipsa preotului, mamele tineau slujba pentru copii, ca acestia sa nu uite si sa se lumeasca, indepartandu-se de Dumnezeu.
Batran, dar inca in putere, cu figura lui ostenita, dar plina de blandete, Don Guido e o prezenta discreta. Se grabeste incet si cu luare aminte la intalnirea cu Cristos, in timp ce oamenii il saluta, se dau usor deoparte, il privesc de departe, cu adanc respect. Unii chiar il considera sfant. Pentru ei, Don Guido e cu adevarat omul lui Dumnezeu. E singurul sacerdot din toata regiunea Carnia care tine slujbele in cele doua dialecte friulane, pentru ca limba locului sa nu se piarda niciodata. E preotul care si-a luat asupra lui toate catunele si parohiile risipite in munte, cale de 80 de kilometri, cat masoara intreaga Vale Calda. E omul care vindeca de patima betiei, cu sfaturi si rugaciuni, care ingrijeste de batranii singuri si tine la scoala, din banii lui, pe copiii nevoiasi, pentru sine nepastrand aproape nimic, decat un rand de haine, o masina veche de cand lumea si o camaruta simpla, cat o chilie de calugar.

Don Guido, omul lui Dumnezeu

Duminica, inainte de slujba, batranul paroh se refugiaza in contemplatie si tacere. Renunta la acest discret canon matinal doar cand afla ca suntem din Romania, marturisindu-ne ca si el e putin roman, ca bunicul sau a ajuns in Ravascletto, venind, prin 1920, tocmai din Dobrogea, din satul Greci, unde traieste si acum cea mai mare comunitate friulana din rasaritul Europei. Oferindu-ne tot ce avea el mai de pret (cateva minute din putinul sau timp liber), Don Guido ne priveste cu dragoste si repeta de mai multe ori: "Noi suntem frati". Nu e un simplu gest de politete sau de efuziune crestina. Batranul sacerdot insista si aduce argumente, vorbind despre originea noastra comuna si despre blestemul salvator de a fi inconjurati de alte neamuri, fara a ne pierde vreodata identitatea (romanii - o insula de latinitate intr-o mare de slavi, friulanii - un nod gordian intre slavi, venetieni si nemti). "Miracolul rezistentei noastre vine din credinta", zice Don Guido. "Daca voi ati fost crestinati fara sabie de Apostolul Andrei, tot asa noi l-am descoperit pe Dumnezeu prin Apostolul Marcu, cel care va pune prima piatra de temelie a bisericii din Aquileia - inima Friuliei si al doilea oras ca importanta din intregul Imperiu Roman. Aici, in bazilica aquileiana s-a nascut catolicismul si tot aici s-a dezvoltat un rit religios aparte (ritul aquilezan), recunoscut si oficializat mult mai tarziu, dupa 1596. Asta spune multe despre primatul si independenta Friuliei - singurul loc in care radacinile credintei au fost pastrate cat de cat neatinse. Suntem, metaforic vorbind, lada de zestre a catolicismului. Noi am pastrat ceea ce altii au risipit de mult... Intr-adevar, am fost departe de Roma, dar mult mai aproape de Cristos."

"Cadunea" si "Ciudulina"

Bine informat si cu drag de istorie, Don Guido ne face ample note storiche, amintind de cele trei componente si cele trei feluri de spiritualitate pe care le regasim in biserica aquilezana (slava, latina, germana), pentru a zabovi apoi indelung asupra puternicelor influente celtice - multe din ele asimilate sau pastrateca atare de riturile religioase ale locului. Daca Dio Belano (zeul soarelui la celti) se mai intalneste doar in legende si basme populare, Biserica a preluat cocosul (simbol celtic), punandu-l pe imensele crucifixuri friule, ca amintire a lepadarii Apostolului Petru, in noaptea arestarii lui Iisus; a preluat uneori crucile cu semicerc deasupra, dar si Ciudulina - un obicei popular care, la inceputul primaverii, indemna flacaii din sat sa strige din turla bisericii sau de pe varful unui deal: In onor... In favor... (urmat apoi de numele fetei ce trebuia sa se casatoreasca si, alaturi, o vorba de lauda sau o binemeritata ironie, de la caz la caz).
In vorbele preotului, amanuntele se suprapun si se invecineaza ca o ectenie, ca o pomenire de sfinti si ctitori. Unele te uimesc prin ineditul si dramatismul lor (casa celtica, special construita pentru morti, sau congelarea celui decedat in timpul iernii, pentru ca primavara rudele sa poata cobori cu el din munte, pana la cel mai apropiat cimitir). Altele par extrem de familiare, cunoscute, desprinse parca dintr-o carte de folclor romanesc. La Epifanie, tinerii fac pe camp Peniarul - un foc imens, care trebuie sa se ridice pana la inaltimea unui copac. Toamna se sarbatoreste Panusea (despanusatul), iar primavara - Cadunea (masura laptelui). La nastere, se fac meniri proaspatului fiu de catre o levatrice (primul spalat), iar in Saptamana Mare, tinerii necasatoriti taie butuci in felii potrivite, pe care le gauresc la mijloc, le dau foc si apoi le lanseaza cu strigate si incantatii, din varful celui mai inalt deal. Butucilor li se spune las cidelas - aceiasi butuci celtici, care, prin aprindere, simbolizau trecerea de la iarna la primavara, victoria luminii asupra intunericului, valvataia dragostei arzand ura si dusmania.
Sunt multe de spus despre obiceiurile si chiar superstitiile mostenite de la stramosi (de pilda, spaima de cifra 17, de fulger sau de lup), dar Don Guido se opreste si zambeste usor: "Si voi, romanii, si noi, friulanii, purtam acelasi caracter celtic. Suntem mai mistici decat alte popoare si suntem mereu dezbinati. Nu ne aduna la un loc decat biserica si teama de a nu fi cotropiti de altii".

Maica Domnului din copac

Un soare bland si portocaliu ne invaluie, rasarind printre crestele muntelui Zulcalan, considerat a fi un loc sfant, ca si muntii Mamingo sau Raut, si ale carui culmi, ca niste palme adunate in rugaciune, ocrotesc intreaga vale Del Colvera. In linistea si impacarea diminetii, vocea batranului preot capata inflexiunile uneiconfesiuni adanci, esentiale. Friulan din mosi stramosi, isi iubeste cu patima micul sau popor - mereu prins ca intr-o menghina intre sloveni si nemti, intre navaliri si imperii. Italian se simte cumva prin adoptie, fara a avea nimic din nostalgia marii, a bogatiei romane sau a somptuoaselor palate venetiene. El este si va fi mereu om de munte, un om liber si incapatanat, obisnuit cu vitele si urcusul colturos spre crestele Alpilor, de unde lumea se vede mica si neimportanta, iar cerul mai aproape cu un pas. Nu ar putea trai decat in Friulia, intr-o casa construita numai din barne batrane si innegrite de pacura, inconjurat de stiubeie si obiecte de lemn, mirosind inca a seva, a flori, a primavara tarzie.
Ascultandu-l pe Don Guido, oierul friulan iti apare in toata nobletea sa taraneasca - insingurat si demn, conservator si tenace, zgarcit la vorba, dar plin de amintiri sau povesti fabuloase cu zani si zane, cu duhuri, cu vrajitori si spiridusi. Neobosit si tot timpul pe drumuri, izolat in cine stie ce hau alpin, friulanul e fundamental religios si contemplativ. Daca asculti cantecele lui de ciobanie, este cu neputinta sa nu te simti tulburat. Toate sunt cantece neauzite in alta parte - lungi, monotone si misterioase. "Asa il recunosti pe omul din Friuli", zice Don Guido. "In timp ce vorbesti cu el, priveste nostalgic piscul muntelui din zare. In timp ce canta, cade brusc in contemplatie. Canta cu ochii inchisi, privind aratari fara forma. E o stare pe care numai rugaciunea fara cuvinte ti-o poate da."
Friulanii sunt oamenii linistii - tacuti si zavorati in ei insisi. Sau cum spune padre Guido: "In liniste uiti de cele rele. In liniste te purifici si-ti pregatesti camera sufletului pentru intalnirea cu Dumnezeu. Niciunde nu ai sa gasesti un loc mai potrivit pentru mantuire." Poate de aceea friulanii cauta numai inaltimile. Cu varfurile lor albicioase si desenate nervos, Alpii par nascociti special pentru ei. Singuratatea este starea primordiala a taranului din Friuli. Cand se porneste la drum, nu-si ia cu el decat straita cu merinde si un rozariu. Barbatii, mai ales, merg mai rar la biserica. In schimb, ridica la tot pasul troite, crucifixuri si icoane cu Madonna Maria, cruci simple, aproape primitive (cruos di mont), fixate in cele mai melodioase denumiri: crucifisso del confine, cros su la mont dal Volaia, croce di Cima Vas, Madonna del Bearzi, Madonnina. Nu exista padure in toata regiunea Carniei in care sa nu vezi pe Maica Domnului veghindu-te printre copaci. Neputand cobori duminica la messa, friulanul isi face altar langa coliba lui de vara - loc de rugaciune si de aparare de toate primejdiile Alpilor.

Drumul credintei

O data pe an insa, fiecare isi abandoneaza singuratatea si se alatura intregii suflari a muntelui. E o procesiune religioasa imensa, pe care orice friulan o respecta cu sfintenie: "SarbatoareaSfintei Maria Luggau", in doua randuri si in doua momente aparent distincte. Primul incepe mergand pe jos, peste munti, in a patra duminica din iunie, inca de la 3 dimineata, si se termina a doua zi, seara. Al doilea (cel mai important) incepe in a treia duminica din septembrie si dureaza aproape o saptamana, miile de credinciosi trecand pe la toate bisericile importante din zona, biserici inchinate Madonnei si imensului ei har protector. Mergand in fata cu un sobor de preoti, cu toaca si crucea celei mai mari biserici din Vale Calda, pelerinii se ostenesc "per pedes" si se roaga pana la caderea intunericului, cand innopteaza in casele taranesti iesite in drum, pentru ca a doua zi sa refaca simbolica jertfa a Golgotei, traversand Alpii, printre ghetari si margini inselatoare de prapastie, pana-n Austria, acolo unde, in secolul Xvi, o taranca a ridicat in curtea propriei sale ograzi o biserica ce a nascut apoi nenumarate faceri de bine si vindecari: Maria Luggau.
E cel mai fierbinte traseu al credintei care poate fi imaginat vreodata - un act profund de pocainta, dar si un moment unic de regasire friulana, in care insinguratii ciobani isi reamintesc parca de aproapele lor, de forta care sta in alaturare si comuniune sfanta. E un act de devotiune, dar si o lectie pentru copii, care sunt luati in pelerinaj, pentru a nu uita niciodata locurile de inchinaciune ale parintilor: Clevos, Culau, Vas, Riu, Ciamp, Sighiet.

Cand speranta vine de la romani

La o prima vedere, friulanii nu sunt saraci. Absolut peste tot, pe orice vale si in orice satuc cocotat pe varf de munte, exista cel putin un hotel, case de vacanta, teleferic si piste de schi. Timpurile vechi, cand friulanii se risipeau in lume pentru a-si gasi de lucru, din America pana in Dobrogea romaneasca, par sa fi trecut ca o parere, ca un vis urat. Bogatia si confortul incep deja sa goleasca bisericile, sa-i instraineze pe oameni de cele dumnezeiesti.Clatinand usor din cap, Don Guido ne da dreptate. Simte si el primejdia. Multe se pot pierde in urmatorii ani - pelerinajele cele sfinte, traditiile, obiectele batranesti, apada (comuniunea religioasa puternica), dar mai ales limba. "Ne aparam in felul nostru identitatea, dar tare ma tem ca e putin", spune padre Guido. "Avem Biblie in friulana, gratie unor intelectuali din Udine, condusi de Bellina Antoniu. Avem un ziar si un post de radio friulane, dar nimic nu inlocuieste limba vie, rostita la munca, la durere si bucurie, la furie sau impacare. Si mai important este pentru mine ca tinerii sa invete a se ruga lui Dumnezeu in friulana. Chiar daca vin mai rar la biserica si se lenevesc la cateheza, vreau sa nu uite ca rugaciunea cea mai bine primita de Dumnezeu este cea rostita in limba parintilor. Nu trebuie sa te rusinezi ca faci parte dintr-un popor minuscul, neinsemnat ca numar. Iisus este acelasi si pentru mari, si pentru mici... Am suferit destul si ne-am pierdut destui copii, care au plecat in lume. Sansa noastra este sa nu ne risipim si sa pretuim cum se cuvine tot ce ne-a mai ramas de la parinti: case, amintiri sau cantece. Pastrand trecutul, vom ramane pe mai departe in credinta. Si daca acest lucru nu va fi posibil, mai am o speranta si o convingere: salvarea noastra si a Europei in intregul ei vine de la Rasarit. Vine si de la voi, romanii. Voi ati suferit, ati trecut prin cazne inimaginabile, dar v-ati pastrat credinta cea adevarata, rugaciunea si nadejdea. Ar fi o pierdere ireparabila (inclusiv pentru noi) ca Europa, cu luxul si confortul ei, sa va cucereasca. Voi trebuie, spiritual vorbind, sa fiti cuceritorii."


P.S. Intamplarea face ca, inainte de a parasi Friulia, sa vizitez manastirea benedictina "Santa Maria" de la Poffabrio. Spre uimirea mea, maicile isi implineau orele de lavoro, pictand icoane ortodoxe. Nu o faceau nici ostentativ, pentru a impresiona pe cineva anume, si nici pentru a le vinde pe bani frumosi. Pur si simplu, maica Maristella Mardesini se indragostise de erminia spiritualizata si plina de intensitati afective a desenelor bizantine, avand acceptul si binecuvantarea maicii superioare. In timp ce admiram in muzeul manastirii chipurile familiare mie ale Maicii Domnului Odrighita, a Sfintilor Petru si Pavel, a lui Iisus Pantocrator, ma gandeam cine anume dintr-o manastire ortodoxa romaneasca ar avea curajul de a picta si de a expune o icoana catolica, fie si din dorinta de a demonstra ca ecumenismul nostru este mai mult decat o simpla si politicoasa afirmatie. M-am mai gandit, in muzeul manastirii "Santa Maria" Poffabrio, la vorbele sacerdotului friulan, Don Guido, ca speranta vine de la rasarit. In fata iubirii de frumos a maicutelor benedictine, am cazut pe ganduri si, in orice caz, nu m-am mai simtit parca atat de mandru ca vin dintr-o tara din Rasaritul Europei.