Asa m-am vindecat...
"Doresc sa ofer speranta persoanelor
diagnosticate cu cancer, asemeni mie"
Draga "Formula As",
Sunt medic si am 42 de ani. Citesc revista dvs. si va felicit pentru continutul ei. Va scriu cu rugamintea de a publica scrisoarea mea, pentru ca doresc sa ofer speranta persoanelor diagnosticate cu cancer, asemeni mie, bucuria de a constata ca exista si tratamente alternative eficiente, care nu costa o avere. In prezent, urmez (de circa 8 luni) tratament chimioterapic si iradiatii la I.O. Bucuresti. In paralel, fac si un tratament alternativ recomandat de farmacia "Secom", unde-si desfasoara activitatea un personal extraordinar (d-na farmacista Costea si d-nul Dr. Ionescu), carora le multumesc pe aceasta cale.
Dansii mi-au recomandat un regim alimentar si o serie de tratamente pe baza de plante, toate omologate si foarte eficiente. Va pot da cateva exemple de medicamente: Tiang-Xiang (preparat dintr-o ciuperca japoneza, folosita la chinezi si japonezi in lupta cu cancerul); Isorel (similar cu Iscadorul folosit in Occident); Carctol, Anticancerlin, Reisley si Maitake (ultimele doua fiind extracte foarte concentrate de ciuperci, exceptionale in lupta impotriva cancerului); Sistem Well (cel mai puternic imunostimulator actual, care actioneaza pe toate aparatele si sistemele organismului, facandu-l invulnerabil); Extracte de tiroida, Timus (Thyroid, Timus); Colostru (medicament cu o compozitie asemanatoare laptelui de mama, care prin complexele de imunoglobuline continute stimuleaza la inalt nivel imunitatea, puterea de aparare a organismului. Indole Carbinole (extract de broccoli, conopida, varza etc.) serveste la persoanele cu cancere de san hormonodependente. Senzational a fost pentru mine unul din efectele subliniate la majoritatea acestor medicamente: 1. stimuleaza distrugerea programata a celulelor canceroase; 2. stimuleaza celulele ucigase Nk sa distruga celulele bolnave (canceroase); 3. distrug reteaua de vase sanguine care exista in jurul celulelor canceroase si care le alimenteaza sa supravietuiasca. Mentionez ca tratamentul trebuie efectuat minimum trei luni. Acum sa va spun rezultatele mele:
• dupa o luna cu acest tratament, toate analizele care erau crescute s-au redus la jumatate;
• dupa doua luni de tratament, analizele toate au ajuns la normal. Mentionez ca mai am inca o luna de tratamente naturiste. Am ramas stupefiata, cand am vazut luna aceasta buletinul de analize, crezand ca poate au gresit numele. Analizele sunt perfecte! In plus, ca stare generala, ma simt extraordinar de bine, mananc bine, dorm bine, merg la serviciu, am putere de munca, nu obosesc absolut deloc.
Puteti suna cu incredere la tel. 021/316.43.92, farmacia "Secom" (str. Mircea Vulcanescu, fosta Stefan Furtuna) nr. 92 - langa Spitalul Militar Central.
Dr. Cristina C. - Sibiu
(Pentru persoanele care doresc informatii in plus, adresa doamnei doctor se afla la sediul redactiei.)
"Va scriu povestea mea, pentru ca nici mie
nu imi vine sa cred cat de norocoasa sunt"
Anul trecut in luna septembrie umblam prin spitale sa fac analize. Aveam lactatie falsa de 3 luni si nu se mai oprea. Dupa vreo doua luni, in care am facut analize de sange pentru valori hormonale, investigatii ale ochiului, radiografii de sa turceasca si Rmn, am aflat diagnosticul: adenom hipofizar. Adica aveam o tumora benigna pe hipofiza, glanda localizata in centrul creierului, ce coordoneaza activitatea sistemului endocrin. Am inceput o documentare serioasa pe subiect si am vazut care sunt optiunile de tratament. Pe forumuri din strainatate am aflat ca nu exista un tratament sigur, ca e cu "ghici": boala ori raspunde la tratament, ori stagneaza, ori evolueaza si apare orbirea, ca efect al presiunii exercitate pe nervul optic. Si asta, in cazul in care indesi hormoni in tine, tot la "ghici", pentru ca o cantitate optima nu poate fi stabilita concret.
Aveam 21 de ani si nu stiam daca voi putea sa am vreodata copii, pentru ca ovarele nu mai functionau cum trebuie, din cauza tumorii. Nu ma mai puteam concentra, aveam dureri de cap ingrozitoare, stresul bolii a sporit starile de nervozitate si nesiguranta. Lucram (sunt si studenta), iar programul zilnic ma obosea si mai mult. Cand am inceput sa iau medicamente, povestea a devenit si mai interesanta: simteam cum imi vajaie capul, cum durerile de cap se accentueaza tot mai mult. Aveam probleme mari de memorie, lipsa puterii de concentrare s-a accentuat etc.Pe scurt, deveneam o leguma, si a trebuit sa renunt si la serviciu, pentru ca nu mai faceam fata.
Asa ca m-am decis sa incerc altceva. Am gasit pe Internet articolul din "Formula As" despre doctorul Codrut Tutu, specialist in acupunctura si api-fitoterapie. Am trecut si peste frica de ace, cand mi-a confirmat ca a mai avut cazuri tratate de adenom hipofizar. Am inceput sedintele de acupunctura si tratament fitoterapeutic, iar in cateva saptamani, eram ca noua. Am reusit sa ies din sesiunea de iarna cu o singura restanta, din 8 examene, si in primavara am inceput sa lucrez din nou. Analizele au iesit foarte bune, iar tumora s-a resorbit complet, dupa 5 luni de tratament intensiv.
Vreau sa va multumesc si sa va felicit pentru articolul despre doctorul Codrut Tutu. Va rog sa publicati aceasta scrisoare, pentru ca sunt convinsa ca si alti cititori au nevoie de ajutorul dansului. Daca nu ajungeam la el, ma chinuiam si acum cu pastile, fara nici o speranta de a ma vindeca vreodata complet.
Simona Verestiuc - tel. 0729/01.02.65
Dr. Codrut Tutu, specialist in acupunctura
si api-fitoterapie - Sos. Stefan cel Mare nr. 240,
bl. 59A, sc. 1, et. 4, interfon 004, Bucuresti,
tel. 021/619.11.17, 0745/43.03.51
de hipoacuzie sa afle ca exista o speranta"
Iubita doamna Sanziana Pop,
Suntem un grup de paciente si foste paciente ale spitalului Orl Iface "Prof. dr. Dorin Hociota" Bucuresti. Am ales revista dvs., care de multi ani se face ecoul strigatelor de ajutor ale celor aflati in suferinta, pentru a semnala tuturor celor interesati rezultatele extraordinare ale unui medic de exceptie. Am ales revista dvs., iubita si citita de oameni din cele mai indepartate colturi ale lumii, pentru ca toti cei suferinzi de hipoacuzie, boala care macina suflete, in primul rand, sa afle ca exista o speranta: prof. dr. Ataman Traian, om cu suflet si maini de aur, seful sectiei de cofochirurgie din cadrul clinicii mai sus amintite. Au sosit aici cazuri disperate, carora nici un medic din tara nu le-a acordat vreo sansa. Am intalnit aici multi oameni tineri, in floarea varstei si mai putin tineri. Ne-am numarat printre ei, am devenit solidari in suferinta noastra comuna, traumatizanta. Ne-am spus si ne-am ascultat povestile, simtindu-ne mai putin singuri. Dar speranta moare ultima, nu-i asa?
Am vazut si am trait bucuriile vindecarii, aproape miraculoase, imposibil de imaginat pana aici, pana astazi. Am vazut lacrimi de fericire. Da, mai exista speranta, oameni buni! Pentru fiecare. Si compasiune. Si daruire. Din dragoste pentru oameni... Exista un Om printre oameni, caruia ii transmitem, si pe aceasta cale, multumirile noastre si nemarginita noastra recunostinta! Sa ne traiti multi ani sanatos, domnule profesor!
Multumim, de asemenea, harnicei echipe de asistente, precum si personalului sanitar auxiliar, pentru blandetea cu care ne-au inconjurat si ne-au ajutat sa depasim etape dificile ale tratamentului medicamentos sau ale interventiilor chirurgicale.
Cu multa dragoste,
Pacientii de ieri, de azi, de maine
(P.S. Ne-am bucura nespus daca intr-unul din viitoarele numere ale revistei si-ar gasi loc si un interviu cu acest om minunat!)
Opinii
"Suntem bolnavi, nu nebuni!"
(Text publicat in F. As nr. 736)
"Sunt mama unui baiat frumos si inteligent,
care in urma cu 4 ani a fost lovit de o boala psihica"
Nenumarate au fost momentele in care am avut impulsul de a scrie redactiei minunatei reviste "Formula As", dar articolul "Suntem bolnavi, nu nebuni!", de la rubrica "Sanatate", m-a impresionat intr-atat, incat simt nevoia sa fac publice cateva dintre gandurile care ma apasa. Intrebarile din articolul mentionat mi le-am pus de multe ori si eu: de ce bolile psihice trebuie tinute sub tacere? De ce bolnavul psihic se loveste de respingerea unanima a celor din jur? Ce vina au acesti oameni, care sufera de boli, de cele mai multe ori, incurabile?
Sunt mama unui baiat de 26 de ani, frumos si inteligent, cu multe calitati si de o bunatate sufleteasca rar intalnita, care in urma cu patru ani a fost "lovit" de o boala psihica: tulburare schizotipala. Era student atunci. Internat in spital si sub tratament, a reusit sa termine facultatea (Industrializarea produselor agricole); are atestat de cunoastere a limbii engleze, are absolvita si o scoala postliceala de tehnician cadastru. Si, cu toate acestea, pentru a putea trai, are un certificat de handicapat, cu un ajutor social de 150 lei pe luna. Vazandu-l, nu este zi sa nu ma intreb ce va face cand noi, parintii lui, nu vom mai fi? Chiar nu se gaseste un loc de munca si pentru el? Chiar nu exista pe lume o fiinta care sa-l inteleaga si careia sa-i daruiasca toata bogatia de sentimente, si cu care sa poata trece prin viata mai usor? Un diabetic dependent de insulina este privit cu compasiune, iar el, dependent de cele 5 mg de olanzapina este respins de societate, de parca ar fi "ciumat". Insasi doctorita de familie a refuzat categoric sa-i dea aviz medical, atunci cand gasise ceva de lucru. E mai usor, mai simplu asa, decat sa fie ajutati sa se integreze in societate? Nu ne pasa ca "vegeteaza" zi de zi, ca odata ajunsi intre semeni, nici nu mai stiu cum sa se comporte, ca "se inchid" intr-o lume tainica, numai de ei cunoscuta? Doamne, cati dintre noi ii inteleg, cati dintre noi traiesc, asemeni mie, cu durerea in suflet, ca nu ii putem sprijini mai mult?
Am scris aceste randuri cu speranta ca cineva ma va ajuta sa-i schimb in bine viata acestei fiinte atat de dragi mie! Cu multumiri anticipate,
B.D. - str. Oborul Nou nr. 13, bl. P10, sc. 1, ap. 23, sector 2, Bucuresti, e-mail: danny79@mymail.ro
"Oamenii vin pe furis la consultatii
ca sa nu fie priviti cu respingere"
Simt nevoia sa raspund acestui articol din foarte multe motive. In primul rand, pentru ca oamenii despre care se vorbeste in el au dreptate: sunt priviti cu destul de multa neintelegere de catre cei din jur si, de multe ori, si mai trist, chiar de catre membrii propriei familii. Nu putine sunt cazurile in care sotul sau sotia sunt enervati de atacurile de panica ale partenerului care, desigur, nu sunt justificate si sunt de neinteles pentru cel ce nu le traieste. Dar fereasca Dumnezeu sa le traiesti! Nici profesia, nici banii si, in general, nimic nu ne ofera garantia ca nu putem ajunge in aceasta situatie. Pe de alta parte, trebuie sa admitem si ca acest comportament pune la incercare rabdarea celor sanatosi. Reteta? Iubire! Trebuie sa avem iubire pentru acesti oameni, caci in mod sigur, asa ii putem ajuta in procesul lor de vindecare. Cautarea drumului nu este deloc simpla si nu le poti spune celor in cauza: "Ai vointa, o sa treaca". Fiindca nu stim niciodata ce exista sau ce a existat in viata fiecaruia dintre cei care acum se manifesta in acest mod neasteptat. Un eveniment de o anumita intensitate poate genera o gama intreaga de emotii, de retrairi in plan inconstient, ale multor spaime care ne-au insotit de-a lungul timpului. Nu avem dreptul de a rade de acesti oameni, ci avem datoria de a-i intelege si de a-i respecta. Pentru ca ei sufera de doua ori: pentru ca sunt bolnavi si pentru ca sunt tratati cu neintelegere. Societatea romaneasca nu cunoaste suficient aceste situatii si eticheteaza orice manifestare de genul acesta ca fiind nebunie. Noi, ca psihologi, ne lovim de foarte multe ori de aceste aspecte. Oamenii vin pe furis la consultatii, de cele mai multe ori nici familia - prietenul sau sotul/sotia nu stiu, pentru ca ar fi priviti cu suspiciune si respingere. Adica primii care ne resping sunt exact cei care ar trebui sa ne iubeasca si sa ne sprijine! Trist. De aceea, consider ca societatea trebuie educata, pentru ca nu fugind de existenta acestor boli vom fi o societate fara probleme. Ele exista, fie ca vrem sa acceptam sau nu asta. De asemenea, trebuie inteles si de catre cei suferinzi, ca situatia lor de boala este de fapt un semnal de atentionare ca ceva in felul lor de a fi, de a gandi, de a face, trebuie schimbat. Si ca acest lucru se face cu putin efort. Va mai spun ceva: acesti oameni simt foarte bine atitudinea noastra. Nu pot uita cuvintele pe care mi le-a adresat o doamna aflata intr-o situatie asemanatoare: "Cata rabdare si dragoste trebuie sa aveti!", mi-a spus. A fost una din cele mai frumoase aprecieri pe care le-am primit de cand practic meseria de psiholog. Si atunci am inteles o data in plus ca asta este lucrul cel mai important: iubire, intelegere, acceptare. Nici macar nu este nevoie de medicamente. Uneori, simpla prezenta a cuiva care ne iubeste ne ajuta sa trecem obstacolul. Oricare dintre noi poate fi cel de langa. Si ar trebui sa ne gandim la asta, ori de cate ori cineva sufera si are nevoie de ajutor. Poate nu stim ce sa facem; e suficient sa iubim, restul il face Dumnezeu.
Cu consideratie,
psiholog Vera Vizitiu - e-mail: vera_vizitiu@yahoo.com
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
