Corabiile Baraganului

Pe Ialomita, la anul 1500, navigau corabii bogate, iar apele ei strabateau unul din cele mai misterioase orase medievale: Targul de Floci.

Noduri si semne

Era primavara sau poate inceputul verii la Slobozia. Caldura marilor campii inconjurase orasul. Muzeul, o cladire cenusie afundata printre copaci, parea invizibil. Inauntru pluteau linistea aceea neclintita a muzeelor din Romania, aerul acela nemiscat si racoros care face obiectele sa para plutitoare in vitrine, in lumina putina si in tacere. Cine mai calca astazi pragul unui muzeu de provincie? Cine sa tulbure linistea obiectelor asezate frumos, in afara de vreun grup de elevi adusi pentru a bifa in agenda o "actiune"? Nimeni, desigur, astfel ca "artefactele" - cum se numesc ele in limbaj de specialitate, raman nevazute, suspendate in timpul acela special, propriu oricarui muzeu, intre real si ireal, murmurandu-si povestile pentru ele insele.
"Nu e deloc asa", zice directorul muzeului de istorie din Slobozia, apasand niste comutatoare, "un muzeu nu e deloc incremenit, ba dimpotriva, o sa vedeti, e ceva extraordinar, totul e sa ai ochi pentru asta, sa..." Luminile se aprind pe rand cuprinzand sala dupa sala, vitrina dupa vitrina, intr-un galben stralucitor, in timp ce el se misca repede, ca un vrajitor jucandu-se la un pupitru magic. E tanar, scund de statura, imbracat sport, intr-un tricou rosu, si de un entuziasm molipsitor. Efectul luminii e extraordinar, pare ca soarele tuturor campiilor Ialomitei s-a scurs inauntru, obiectele prind viata, stralucesc, vibreaza. Si mai mult decat lumina, ceea ce le face sa traiasca sunt povestile lui Florin Vlad, caci asa il cheama pe tanarul director al muzeului din Slobozia, care aproape ca alearga printre ele, scrijelind in aer, din trei cuvinte, gravuri ale unor timpuri care s-au dus. "Totul e sa simti. Dincolo de obiecte care vin dintr-o epoca sau alta, istoria e despre oameni... despre noi, nici nu stiu cum sa va spun... Uitati-va, altarul dacic din lut cu semnul soarelui pe el - asta e de la Piscu Crasani, unde se afla legendara cetate Hellis a lui Dromichete, va dati seama? Si asta, ce ziceti de asta? Ati mai vazut asa ceva? E un unicat, ceva extraordinar", zice transfigurat in fata "rytonului", un fel de cupa veche de doua mii de ani, facuta de getii campiilor Ialomitei din cornul unei vite si in care a fost sculptata silueta fina a unui cal fantastic. In inima calului getii turnau vin. "Nu sunt doar niste obiecte, sunt mult mai mult decat atat, pentru ca prin ele putem sa vedem dincolo. Poate ca rytonul a fost tinut in maini chiar de Dromichete." Are dreptate, imi spun, daca am sti sa vedem "dincolo" de obiecte, la oamenii care le-au folosit candva si la povestile lor, atunci poate ca muzeele ar fi pline de vizitatori. Obiectele vechi au un suflet al lor, poarta in ele ceva special, o rasuflare a oamenilor acelora si, uneori, daca suntem atenti, putem arunca o privire dincolo de timp. "Uitati-va, acum suntem undeva, in epoca bronzului, la Stelnica - Gradistea Mare, la Bucu, la Dridu, unde acum trei mii de ani tocmai se nastea poporul geto-dac, priviti ce stiau sa faca, imaginati-va cine erau oamenii aceia, ce gandeau, cum se imbracau, cum se rugau zeilor lor, cum tineau toate acestea in maini." Cupe, sabii, varfuri de sageti irizeaza palid dincolo de peretii de cristal ai vitrinelor. "Si aici", zice el facand o pirueta in adancurile istoriei, "aici suntem cu 5 mii de ani inainte de Cristos, in timpuri despre care ati crede ca oamenii erau niste salbatici." Se apleaca spre mine ca si cum ar fi vrut sa-mi spuna un secret. "Era paradisul Europei. Ialomita si Dunarea faceau un fel de delta fantastica, in care erau animale, pasari si pesti."
Vasele rosietice ale culturii Gumelnita gasite la Bordusani ard stins in vitrine, obiectele stranii gasite in necropola de la Stelnica, si care ar putea sa stea glorios in oricare mare muzeu al lumii, toate acestea apartin unor timpuri in care civilizatia sumeriana si cea egipteana inca nu existau. Luncile paradiziace ale Borcei si Ialomitei erau centrul lumii.

Cetatea Lanii

Lumina se stinge, pentru a se reaprinde in alta sala, in alt spatiu si alt timp. Muzeul este ca o caseta magica, in care un maestru invarte roata istoriei, cu un singur gest. "Au trecut 6500 de ani", zice Florin Vlad cu un gest larg, multumit. "Suntem in Evul Mediu, pe la 1500, cam pe locul in care Ialomita, batranul Naparis, se varsa in Dunare. Raul face meandre mari in jurul grindurilor inalte, iar pe grinduri sunt case si biserici, targuri si negustori nenumarati, pentru ca locul acesta despre care vorbim era un nod de comert extraordinar. Erau corabii care urcau pe Ialomita si care aduceau marfuri de peste mari, piper si sofran din Orient, bumbac si pietre pretioase, ceramica si sticla. Postavuri lombarde si franceze, belgiene, de la Ypres si Louvain, tesaturi bizantine, si cate altele." Privesc imprejur. Sunt bijuterii minunate, arme si vase smaltuite, cahle ale unor sobe care s-au stins demult, dar care pastreaza incrustate in ele semnul legendar al cavalerului danubian. Toate acestea vin din ceea ce s-a numit, candva, Targul de Floci, legendara Cetate a Lanii, Linucastrum Flocx, un loc atat de fabulos, incat aparea pictat pe Loggia lui Rafael de la Vatican. Un oras european, cu sute de ani inainte de a exista vreo Uniune Europeana, si din care, aveam sa aflu, n-au mai ramas decat amintiri aburoase.
"O Venetie a Baraganului", zice Florin Vlad."Aici toata istoria s-a invartit in jurul apelor, de acum 7000 de ani si pana in zilele noastre, intelegeti, iar semnele acestei istorii sunt aici. Un nod al istoriei. 7500 de ani..."
"Venetia Baraganului"... aproape ca o pot vedea cu ochii mintii, cu colinele sale inconjurate de ape, cu corabiile trase la mal pentru a incarca piei si miere si sare si peste, din marile balti dimprejur, cu bisericile aflate pe varfuri, cu sutele de care uriase venite de peste munti, de la Brasov si de la Sibiu, cu marfuri. Azi, Targul de Floci, locul despre care un calator italian spunea ca ar fi existat de pe vremea descalecarii legendare a lui Negru Voda, locul in care s-a nascut Mihai Viteazul, a disparut cu desavarsire.

Ochean magic

Strabat vanturile campiei dintre Ialomita si Borcea, pe jos, printre ierburi salbatice si ciulini infipti in carnea toamnei, caci au trecut luni de zile de la incursiunea mea la muzeu. Cerul este asa cum mi l-am inchipuit, un cer al campiilor nesfarsite, cu nori alunecand jos, agatandu-se de singurul reper al acestei imense intinderi: un colt de zid, tot ce a mai ramas din fabulosul oras. O tandara rosiatica ce facea candva parte din trupul unei biserici, o aschie singuratica, absurda, infipta in mijlocul campiei, care se strange imprejurul ei ca apele unui vartej in jurul ochiului. Ici-colo sunt gropi rectangulare lasate de arheologi, in care si-au facut adapost cainii salbaticiti ai campiei, ultimii locuitori ai acestor intinderi. Pretutindeni sunt cioburi de ceramica si de sticla veche licarind printre ierburi, caramizi sparte, resturi ale marelui oras disparut. Un bust al lui Mihai Viteazul privegheaza, din sosea, pustiul ce domneste acum peste locul nasterii sale.
"Era o lume stralucitoare, cosmopolita, in care se intalneau toate limbile si obiceiurile Europei", imi spunea Florin Vlad. "Imaginati-va un oras populat cu negustori si cu boieri, cu dregatori ai curtii domnesti, un oras port care avea o administratie si o vama, in care se vorbea greceste, franceza, germana, poloneza si turca, in care tranzactiile erau atat de mari, incat se foloseau monezi de aur. De la Brasov si Sibiu veneau negustorii cu arme, cu arcuri si sabii, cu postavuri flamande de Brugge, Maestricht si Mechlen, argintarie si tesaturi germane de la Aachen, Breslau si Koln, erau negustori italieni, genovezi si venetieni care cumparau corabii pline cu grau de Vicina, blanuri de vulpe si jder, ceara si sare. Pe urma, carele brasovenilor plecau incarcate cu sturioni si cu icre negre, cu atlazuri si matasuri din Anatolia si Orientul Apropiat, mirodenii si hamuri pentru cai impodobite cu argint, parfumuri si..." E ca si cum directorul muzeului din Slobozia ar fi deschis o poarta, o fereastra in tunelul istoriei, numai ca acum, aici, nu mai sunt decat cioburi, ca si cum o mana nevazuta ar fi sters totul de pe fata pamantului, chiar si amintirea. Cati oameni mai stiu astazi povestile halucinante ale acestei campii strabatute de ape, cati isi imagineaza ca aici, pe malul Dunarii si al Ialomitei, a existat, timp de sute de ani, un loc mai european decat visam noi sa devenim acum?
Undeva, spre sud, se vede sub cer liziera de copaci de pe malul Dunarii. Au fost timpuri in care, de sus, din marele oras al grindurilor, se vedea soarele rasarind din fluviu, iar bisericile din varfurile colinelor sprijineau cerul.

Costandache

El sta sprijinit intr-o bata, neclintit, de o jumatate de ora, asteptand ca eu sa strabat campul si sa ajung la el. La fel si cateaua lui, imobila, neclintita, ca si cum ar face parte din peisaj. Mai incolo, oile. Si mai incolo, apele galbene, namoloase ale Ialomitei. Satul Giurgeni se zareste spre rasarit. "O cheama Lupa. Nu musca", zice aratand doar din ochi catre caine. "Pa cine cauti, ca aici nu-i nimeni?" Sta putin cocosat, cu spatele la vant, ca si cum ar vrea ca aerul sa treaca mai usor pe deasupra. Are ochii mijiti, ca doua fante, prin care razbate o privire dura. "Pai", zic incercand marea cu degetul, "ma uitam pe la cioburi. Am auzit c-a fost un oras mare, cu biserici si cu..." El ma priveste doar o clipa, apoi i se adreseaza vantului, cu privirea intepenita undeva, la orizont, unde se zareste aschia de zid infipta in pamant: "Aicea a fost Mihai Viteazul nascut. Avea saici la apa, cu soldati pe ele, trase la mal. Era bogata ma-sa, cica avea crasme s-un depozit, si cica avea servitori, ca era de neam. Eu sunt din Harsova, da acuma stau aci, la Giurgeni, ca-s nascut pa insula, la Cruce". Fara indoiala, imi spun, baraganele nesfarsite, vantul si ierburile, poate singuratatea ii face pe oameni sa fie ciudati. El parca imi aude gandul, pentru ca isi intoarce privirea catre mine. "Astea nu le stiu din capu meu, nici de la birt. Am vorbit cu oameni mari, de la Bucuresti, de-au sapat p-aicea dupa oale. Avea ochi albastri ma-sa, si cica era frumoasa, din neam de greci, de s-a uitat la ea ditai domnu tarii, unu, Patrascu. Da pence vrei sa stii?" "Pai vreau doar asa, sa-mi dau seama cum era atunci, pentru ca acum nu mai e nimic, si nu pot sa-mi imaginez unde au disparut bogatia, saicile, orasul." Aha, ochii lui se deschid putin catre mine, el nu e om ursuz, dar il bat gandurile cum sta asa, aici, se gandeste la fetita lui de 5 ani care a murit, la nevasta-sa care s-a dus si ea, si la el, cum a ajuns cioban pe campurile astea, desi e om cu scoala. "Se duc ele, orasele si tarile, da viata omului... Ma cheama Costandache", zice, si-mi intinde mana.
Apoi Costandache imi spune cum a fost de fata cand arheologii au gasit bijuterii si oale smaltuite si oase de oameni si de animale, imi spune cum erau puse bisericile pe grinduri, "fiindca altfel n-avea cum", cum fluviul era atat de mare incat intra pe apa Ialomitei in valuri, casele erau facute din piatra si aveau beciuri cu sute de butoaie de vin si de miere, banii erau de argint si de aur si cei mai mici erau de arama, femeile aveau cingatori de argint si barbatii aveau haine cu gulere din blana scumpa si sabii, veneau domnitori pe-aici sa cumpere scumpeturi, pacat, ca pana la urma lui Mihai Viteazul i-au taiat capul, de-a fost ingropat fara trup, intr-o manastire. "Si orasul", intreb, "ce s-a intamplat cu orasul?" "Era oras batran, de o mie de ani", zice, "i-o fi trecut si lui timpul, de s-a stins. Acuma il vezi ca e si pe urma te uiti, si nu mai e. S-a dus. Mai ramasese din el un sat, care era uite, colo. Piua Petrii sa chema. Si deodata s-a dus si el, parca n-a fost. Biserica, scoala, case, nu-s. Mai sunt niste cruci care-au fost din cimitir, si care acuma se plimba pe camp. Intr-o zi sunt intr-un loc, si a doua zi le vezi ca s-au mutat mai incolo."
Inainte de a pleca sa vad crucile umblatoare, l-am intrebat pe Costandache de ce a murit fetita lui. Un doctor a infectat-o cu Hiv. Ciobanul ruinelor se cocosase din nou sub vant, ca si cum ar fi vrut ca aerul sa treaca mai usor peste el. Lupa ma urmarea din ochi.

Crucile calatoare

Merg inspre locul in care curgerea Ialomitei se uneste cu Dunarea. Ierburile devin mai mari si mai rosii, maracinii mai grosi, Costandache ramane in urma din ce in ce mai mic, rumegand la timpurile in care oamenii erau mai mari de stat - "asa, ca Viteazul, care cand se ridica in picioare se intuneca cerul", si pe masura ce ma apropii, respiratia fluviului se face mai puternica, zgomotele insectelor se amesteca in vant cu tipetele pasarilor. Apoi, dintr-o data, locul se deschide intr-un fel de platou inconjurat de diguri napadite de buruieni si de papura, iarba se face blana galbena a pamantului, si orice pala de vant inceteaza. Adapost. Dintre ierburi vad mai intai silueta unei cruci, umbra in piatra a unui om care nu mai e. Apoi alta, si alta, si inca una, risipite, cazute, inghitite de fiintele nevazute ale pamantului si apei. Aici a fost Piua Petrii, adica ultima ramasita a Targului de Floci. Aici se sfarseste timpul unei cetati care a trait 2000 de ani. Vechii geti vegheau de-aici corabiile grecilor dobrogeni care urcau pe Ialomita pana sus, in dreptul puternicei dave de la Piscu Crasani, legendara Hellis.
Dumnezeul reporterilor vegheaza. Printre crucile risipite in pustietate se vede un om. Fumeaza asezat langa o cruce calatoare.
Stamate. Ascutit, cu fata lunga, taiata in unghiuri drepte, tragand din tigara de parca ar fi ultima. Pescar, nascut "aicea, in Piua Petrii, care nu mai e". Ce s-a-ntamplat cu satul? "Intr-o noapte s-a ridicat apa si l-a inghitit intr-o secunda." Si el? El era atunci mai tanar. Acum vine doar sa se uite la crucile de piatra. Are vreo doua, ale lui. Cherhanaua, barca, setcile sunt mai incolo, iese la peste pe Ialomita, pe urma pe Borcea, pe urma, seara, uneori, vine aici sa se uite la cruci. "Am auzit de crucile calatoare", zic. "Poate ca se misca pamantul, cu totul", raspunde. Si cu asta, inteleg, subiectul e inchis. Sa vorbim despre pesti, care nu mai sunt cum erau inainte, sau despre apa, care nu mai e ca inainte, sau despre animale... "Dar orasul vechi? Cetatea de Floci?" "Nu mai e nimic", mormaie Stamate, "nici oras, nici oameni, nimic. Pe timpuri, de-aia era orasul, pentru ca erau pestii asa de mari, ca trebuia cinci oameni sa-i traga, scoteau tone, sute, mii de tone, de le incarcau pe corabii. Bateau sturionii si somnii, apa nu era galbena ca acuma, era inalta, bogatie." Pe urma apa s-a micsorat, pestii la fel, orasul a saracit pana a disparut. "Eu cred ca se termina lumea", zice Stamate, "cand eram copil, sapa tata fantana si gaseam - nu cioburi ca acuma - oale intregi, bani si sticle asa de frumoase, ca le tineam in casa, din orasul care-a fost. Eu zic ca tot apa s-a ridicat si l-a inghitit, cum a inghitit si satul nostru, de-aia n-a mai ramas nimic. O noapte, si gata."
Am stat un timp cu pescarul melancolic Stamate si am ascultat ideile lui despre declinul lumii, asezati langa una din crucile calatoare. Mi-a spus cum erau facute saicile lui Mihai Viteazul, un fel de corabii mici si iuti pe care erau osteni, mi-a desenat cu bat in lutul rosu felul in care arata o monoxila, adica o barca facuta dintr-o singura bucata de lemn. Mi-a dezvaluit marele secret, ca sub Targul de Floci a existat un alt oras, facut numai din bolti de piatra si de caramida, un oras al tunelurilor secrete, un labirint prin care circulau nevazute marile bogatii, la adapost de privirile lacome. El insusi a vazut, cand era copil, capatul unui asemenea tunel ce iesea din pamant pe malul Borcei, si acolo erau oase de om. In noaptea in care au venit apele, orasul secret a fost inundat pentru totdeauna, acoperit cu mal, si toate bogatiile au ramas acolo. "Sunt sub noi, intelegi, peste tot. Aur, argint, comori, chiar aici poate, unde stam." Trage un fum adanc. "Crucile, cica, de-aia se misca, n-au liniste mortii fiindca-i aur dedesubt."
Traversez o padure care se afla in stapanirea apelor fluviului. Radacinile copacilor se ridica la doi metri deasupra pamantului. Mirosuri ciudate, de namol, de ierburi, de animale inchipuite atarna sub crengi, falfait de aripi ale unor pasari nevazute fac linistea sa fie grea. Merg sa vad locul in care fluviul imbratiseaza raul.
La marginea padurii soarele explodeaza deasupra unei plaje de nisip, fara nici o urma de pasi. Fluviul e imobil ca un lac, imens, neclintit, fara nici un val, fara nici o barca, fara nici un om. Ialomita e galbena-aurie-rosietica, alunecatoare printr-un tunel de crengi. Singurul zgomot care insoteste sorbirea raului de catre fluviu e o soapta.
Fotografiile autorului