Charles of Transilvania

Printul din Viscri.


Interesul mostenitorului coroanei britanice pentru satele sasesti din Ardeal a renascut speranta ca ele ar putea fi salvate. Daca la inceput totul parea o metafora, acum poezia s-a adeverit. Viscri, stravechea cetate din hinterlandul Brasovului, s-a reintors la viata. Puse fata in fata, cele doua reportaje pe care le despart patru ani, certifica un posibil miracol. Poate ca satul romanesc are, totusi, viitor

In urma cu patru ani...

"Transilvania - Dulce patrie"

Linistea tragica a marilor sate parasite de catre sasi se lasa descoperita cu incetul. Inima profunda a Transilvaniei este aici, printre zidurile stravechilor case, pe sub boltile crapate ale portilor, in lemnul putred al obloanelor in spatele carora nu mai locuieste nimeni. Soarele arzator al inceputului de vara face ca decrepitudinea teribila a acestor locuri sa para si mai evidenta, si mai cruda. Superbele biserici fortificate ale unor secole trecute sunt pustii, portile uriase din lemn nu se mai deschid astazi decat in fata turistilor starniti de marele zvon: sasii se intorc acasa. Chiar se intorc? Am fost la Crit si am vazut colosala biserica din piatra ale carei ziduri stau sa se prabuseasca, am vazut scoala din vecinatate, gigantica, cu ochii ferestrelor smulsi, gaunosi, plansi de igrasie, am vazut ierburile inalte mancand constructii ce pareau cladite pentru eternitate, si pe ultimii dintre sasii ramasi, batrani si singuri si exclusivisti, bantuind printre ele. Am vazut marile orgi medievale ale bisericilor sasesti tacand in umbra si ulitele acestor sate-cetate strabatute de fizionomii care nu apartin acestor locuri.
Am fost la Mesendorf si am intrat in curtea unui batran sas care a refuzat sa plece si care astazi, la cei 90 de ani ai sai, pluteste printre amintiri si printre coarne de cerb pe care le-a adunat din padurile locului. Inauntrul casei se afla fotografii si o perna grozava, care stie sa povesteasca totul despre acesti germani, veniti in urma cu aproape un mileniu, in Romania. O perna cu o stema brodata, deasupra careia scrie in nemteste: "Transilvania - Dulce patrie". Pe paturile cator dintre romanii-romani sta o asemenea perna?
Am strabatut ulite largi si am baut apa din fantani, am mangaiat ziduri acoperite cu muschi verde, am ascultat istorii de demult despre refugiul familiilor de sasi in spatele acestor ziduri de biserica, povesti despre viata de altadata a acestor sate si mi-am spus ca inteleg de ce unii dintre sasii plecati de-aici scriu sfasietoare scrisori de insingurare si de ce altii revin mereu, in fiecare an, sa respire aerul medieval al patriei-mama.
Am alergat apoi catre Viscri. Am dat ocol bijuteriei care este biserica fortificata, am pasit pe zidurile de aparare si treptele de piatra din secolul al Xiii-lea si am auzit sunetul orgii cantand - nu, nu pentru sasii ramasi, ci pentru niste turisti austrieci, uluiti ca asemenea lucruri mai exista inca in Europa. Am vazut oameni sezand la porti, in soare, incremeniti, apatici, pierduti.
In Viscri, timpul pare oprit in loc, suspendat. Orologiile marilor turle s-au oprit atunci cand sasii au plecat. Acum, organizatii de tot felul vor sa sufle cu viata pe deasupra incremenitelor sate sasesti, pe deasupra parasitelor case cu obloane, pe deasupra insinguratelor biserici fortificate. Au adus aici chiar si un print, in speranta ca poate sasii se vor intoarce. Vom asista la acest miracol?
Horia Turcanu

Ingerul de la poarta cetatii

Sara Dootz sta in poarta cetatii, cu cheile legate la brau. E scunda, subtirica, apretata, vorbeste incredibil de corect romaneste si se bucura de mirarea mea. O mirare boltita cat poarta mare a cetatii, prin care curge lumina, miros de tei inflorit si acorduri de Bach.
Zi superba de mai, in inima Transilvaniei. In biserica de pe dealul din Viscri, un grup de austrieci stau cu gura cascata, privind tevile de alama ale orgii, stranele pictate cu flori de camp, ingerii din lemn aurit care pazesc cu strasnicie altarul. Duhul bisericii pluteste aievea prin penumbra stravezie si racoroasa. In tiganeasca de Romanie sa existe asa ceva? O biserica de aproape un mileniu, cu clopotele legate de gat, o biserica vie, pe care Dumnezeu sa o mai tina in viata, asa cum a fost inaltata de primii sasi care au pus piciorul in Transilvania?
Batrana, crapata, cu ranile acoperite de o verdeata cataratoare, care le lecuieste si le fereste de arsita, stravechea biserica de la Viscri supravietuieste ascunsa intre zidurile matusalemice ale cetatii, intre crenelurile si ferestruicile prin care cerul se sparge in oglinzi. Miroase a soare si a slanina afumata. Dupa ce turcii s-au saturat sa mai navaleasca in Transilvania, obligandu-i pe sasi sa se refugieze intre zidurile cetatii, podurile de lemn au devenit loc de depozitare pentru slanina, fiecare cetatean al comunei avand spata lui afumata, atarnata intr-un cui. Pana tarziu, prin 90-91, inainte ca sasii sa-si intoarca calcaiele catre sat, in fiecare duminica dimineata, oamenii veneau pe rand, la cetate, sa-si taie cate o daraba de slana, pentru masa de pranz. Ceva mai tarziu, mai veneau inca o data, pentru slujba religioasa, insirati pe ulita mare, in costumele lor din catifele si matasuri brodate, din panzeturi albe si postavuri prinse in copci si catarame de argint. In anii lor de maxima existenta, cand rostul le dospea ca painile din cuptor, pe dealul bisericii urcau 400-500 de sasi. Astazi, mai urca 30 si-un preot venit cu contract din Germania, care se roteste, duminica de duminica prin satele zonei, calcand ca paunii prin colbul din drum. Bine si-asa! Educati in spirit de viata comunitara, sasii migreaza si ei, dupa preot, dintr-o comuna in alta, nelasand niciodata biserica goala, intr-o sfanta zi de duminica.
O intreb pe Sara cine canta la orga, si ea isi lasa privirile in pamant. Un austriac, probabil, mereu se intampla asa. Cand intra austriecii sau nemtii sau englezii in biserica, unul din ei se duce glont catre orga si incepe sa cante Mozart sau Bach. "S-a intamplat o mare nenorocire", imi spune. "Fata mea cea mai mica a gresit foarte rau. Desi de la 13 ani putea sa cante la orga de fata cu intregul sat, desi toata comunitatea lacrima fericita, sperand ca orga bisericii va rasuna multa vreme sub mainile ei de copil, ea a plecat in Germania. I-a fost teama ca emigreaza toti sasii si n-o sa mai ramana nici unul cu care sa se marite." Gerhilde! Fata blonduta, cu coditele lasate pe spate, care lupta cu clapele si pedalele orgii ca sa inalte imnuri de slava lui Dumnezeu. "A plecat in 92, si de atunci plange asa de amarnic acolo, in Germania, ca i-au iesit ochii afara din cap. Mi-e teama ca o sa se imbolnaveasca", spune mama induiosata. "Aici totul e bucurie, acolo totul e trist."
Greu a fost pana s-a intors primul sas, pana a zis unul: "Haide, imi calc pe mandrie si dau o fuga in Romania, in sat". In Viscri, nu toti sasii si-au vandut casele, nu chiar toate au fost luate cu asalt de tigani, si chiar daca sunt acum crapate si oarbe, cu buruienile tasnind prin tavane, sunt casele lor. Vaterland!! Si prin casa Printului Charles, cerul s-a umplut de urzici. Erau atat de inalte, incat fluturau ca un steag pe acoperis. O casa mare, cu poarta inchisa, cu curte, cu sura si cu gradina, nemuritorul model degospodarie-cetate sadit de sasi in Ardeal. Din casa aia a pornit intreaga minune. Printul - mort dupa lucrurile adevarate si vechi - a venit in Viscri sa-si vada casa, s-a invartit bucuros prin ograda, a dat tura pe ulita si la biserica de pe deal, a mirosit topitoria de tei si slanina afumata, a vazut-o pe Sara cea apretata, orga, bancile din biserica, cioplite dintr-un singur copac, stranele pictate cu flori de maci si-albastrele, a ascultat padurea (cata a mai ramas), clopotele, vantul de primavara, si... alteta sa s-a indragostit. Sara jura ca printul a plecat cu ochii in lacrimi din Viscri; c-ar fi ramas in sat daca casa era reparata; ca mai tarziu si-a adus de la Londra un botanist, ca sa identifice florile din pasunile romanesti. Si dupa Charles, potopul! Autobuzele cu turisti din Austria, din Germania si din Franta, din Belgia, Anglia, America si Olanda nu mai obosesc sa-i calce pe urme, infundandu-si cauciucurile Pirelli in drumurile strambe si desfundate (made in Romania), trecand prin tiganiile vesele si pestrite care au ocupat casele sasilor emigrati, cotind pe sub codrii vechi de stejari, vanduti de padurari pe o tuica (acum zece ani ocupau o suprafata de 50%, acum doar jumatate din ea), urcand printre pasunile salbaticite, pe care ar putea paste si creste milioane de vaci, fortandu-si motoarele la turatie maxima pe ulita mare, pe sub cuiburile de berze si pe sub picajele randunelelor, pana sub turnurile bisericii. "Zici ca-s nebuni", spune Sara si rade. "Fug peste tot, pun mana sa vada daca este adevarat, pipaie casele, portile, iarba plina de flori si de gaze (la ei totul a fost inlocuit de gazon), vacile din grajd si gainile pestrite din curte, vor sa manance oua adevarate, de tara, lapte gras, din sistar. "Nu pierdeti asta! Nu pierdeti asta!", spun si ma roaga sa mai trag inca o data clopotele de la biserica." Si pleaca, si se intorc din nou, in vacanta, innebuniti sa gaseasca minunea pierduta la ei demult: un sat stravechi si adevarat, in care prin poarta cetatii sa curga soare si miresme topite de flori de tei.
"Sufletul unui sat din Ardeal", ma gandesc; sufletul locului, pazit de Sara, o sasoaica slabuta, maruntica si apretata, cu cheile bisericii legate la brau.
Sanziana Pop
Foto: Horia Turcanu