Cine-i judeca pe deconspirati?

- Intr-un articol memorabil, publicat in "Romania Libera" (29 august a.c.), cunoscutul comentator politic Tom Gallagher apreciaza ca Mona Musca a avut parte de un tratament extrem de dur si nedrept din partea presei si a colegilor liberali, pe care-i numeste "farisei". Prezenta ei activa in viata politica a Romaniei e mult mai importanta decat a celor ce dau cu piatra, se spune. "Judecata raului trebuie facuta de la caz la caz si de la persoana la persoana". Daca autorul are dreptate, dosariada din Romania nu s-ar transforma intr-un proces de la Nurnberg?


- Probabil ca judecata raului "de la caz la caz si de la persoana la persoana" nu o va putea face decat Dumnezeu. Noi insa s-ar cuveni sa preluam urmatorul mesaj din articolul profesorului britanic Tom Gallagher: Romania post-decembrista, infinit mai buna decat cea comunista, a fost construita si cu ajutorul unor oameni care, in tinerete, au colaborat cu Securitatea. Nascuti intr-un sistem care parea etern si putea bloca ascensiunea profesionala a oricui, unii au acceptat anumite forme de colaborare. Fapt regretabil, trist, dar pe care, probabil, au incercat sa-l repare printr-o activitate fara repros in slujba democratiei, dupa caderea regimului de trista amintire. Intrebarea este: ce facem cu acesti oameni? Ii aruncam la gunoi sau le recunoastem meritele din ultimii 16 ani? Nu se poate raspunde cu usurinta la o asemenea intrebare si nici nu se poate face o judecata obiectiva, cu capul limpede, in conditiile actuale, de soc, agitatie mediatica si apriga lupta politica. Apele se vor limpezi insa in timp.
Este mai greu insa sa vorbim de un "Nurnberg romanesc". In primul rand, pentru ca procesul de la Nurnberg a avut loc drept urmare a infrangerii Germaniei naziste pe campul de lupta de catre puterile aliate. Instanta care a judecat a fost alcatuita din reprezentanti ai puterilor invingatoare, poporul german fiind complet absent de la deliberari. Intr-un fel, printr-o serie de reprezentanti ai sai, se afla chiar in boxa acuzatilor. Franta, Marea Britanie, Statele Unite si Rusia au condamnat regimul nazist si i-au condamnat la moarte pe principalii sai reprezentanti, care se facusera vinovati de crime impotriva umanitatii. Ce ar fi aratat oare un sondaj de opinie efectuat in randurile populatiei germane adulte in zilele procesului de la Nurnberg? Poate ca este mai bine ca asemenea sondaje nu au existat.
Spre deosebire de nazism insa, comunismul nu a fost invins, nici pe campul de lupta, nici de vreo coalitie internationala. El s-a prabusit din interior, cu complicitatea unei parti a serviciilor sale secrete si cu blagoslovirea Statelor Unite si a Uniunii Sovietice, in urma unei revolte a populatiei urbane. Satele au fost absente de la Revolutia din decembrie. Cine sa-l judece asadar? Si cine sa-l condamne? Nici macar nu exista o baza legala pentru asa ceva. Comunismul romanesc s-a dizolvat apoi in ambiguitate si incertitudine morala. Abia anul acesta, societatea civila i-a cerut oficial presedintelui Traian Basescu sa condamne comunismul. Ar fi primul care ar face-o: in nici un alt stat membru al fostului Tratat de la Varsovia nu s-a pronuntat o astfel de condamnare de catre un sef de stat. In Cehia, condamnarea a fost formulata de parlament, nu de presedinte. Nici macar Consiliul Europei nu a reusit sa obtina sprijinul Adunarii sale parlamentare pentru o condamnare ferma a comunismului, din cauza prezentei deputatilor rusi, dar si a deputatilor comunisti din tarile occidentale. Comunismul, cu zecile de milioane de victime atestate de Cartea neagra a comunismului, a fost tratat mai bland de instantele internationale decat regimul de apartheid din Africa de Sud, condamnat unanim. Probabil pentru ca, in ciuda efectelor sale nenorocite, in teorie comunismul suna bine!
Merita insa sa ne oprim putin asupra cazului Africii de Sud: dupa instaurarea regimului democratic si desfiintarea apartheid-ului, reglarea conturilor cu trecutul rasist s-a facut nu printr-un tribunal, ci prin asa-numita Comisie pentru adevar si reconciliere, prezidata de arhiepiscopul Desmond Tutu, laureat al Premiului Nobel pentru pace. La aceasta comisie, care nu era o instanta de judecata, ci o instanta morala, au fost chemati sau au venit din proprie initiativa, toti actorii importanti ai fostului regim din esaloanele 1 si 2. Discutia a fost cat se poate de deschisa, iar marturisirile lor cutremuratoare. Totusi, numai o parte a celor convocati, responsabila de crime si masacre, a fost actionata in justitie.
In absenta unui proces al comunismului si a unui tribunal international sau national care sa condamne comunismul, o astfel de comisie ar putea functiona perfect in fostele state comuniste. Cu ajutorul ei am putea ajunge la acea judecata a raului "de la caz la caz si de la persoana la persoana". Aruncarea pe piata in mod selectiv a dosarelor unora sau a altora nu ne va oferi decat crampeie de adevar, nu imaginea de ansamblu a sistemului. Si apoi, cine-i judeca de fapt pe cei "deconspirati"? Deocamdata, au facut-o numai ziaristii si unele partide. Reactiile de condamnare ale tinerilor jurnalisti au fost sincere, dar uneori lipsite de o cunoastere aprofundata a ceea ce a insemnat viata in regimul comunist. Insusi Tom Gallagher in articolul citat din Romania Libera afirma ca, probabil, nu ar fi facut fata testului colaborarii cu regimul in conditiile de atunci. Iar in ceea ce priveste reactiile partidelor, putem suspecta ca ele au la baza mai degraba calcule politice si nu criterii morale.
In concluzie: nu putem avea un Nurnberg fara invinsi si invingatori, fara lege sau criterii clare, fara instanta de judecata, macar morala. Nu vom putea avea decat o permanenta rafuiala si agitatie care, in loc sa limpezeasca apele, le va tulbura si mai mult.