Omul lui Dumnezeu - Parintele Ioan de la Recea

La Manastirea Recea de langa Targu-Mures, biserica e mereu neincapatoare. Credinciosii, veniti din toata tara cu miile, bat drum greu sa-l asculte pe duhovnicul lor, parintele Ioan Iovan.

Asteptand calvarul

In biserica inalta, cu turle inaltate spre cer ca doua maini in rugaciune, vocea parintelui rasuna puternic, asemeni unui clopot-mistic, rascolitor. Chiar si simplu privitor fiind, te cutremuri. Cuvintele parintelui vin din adanc. Au forta. Vorbeste despre Cristos, de parca ar fi de fata, chiar langa el. "Mantuitorul e cu noi. E aici, pe sfanta Masa!". Nu exista zi in care sa nu predice despre Taina Impartasaniei. "Sa stam drepti, sa stam cu frica." Cuvintele lui au masura si greutatea rugaciunii, a numerosilor ani de temnita grea, in care - caz unic printre preotii ortodocsi arestati - a savarsit zilnic Sfanta Liturghie.
Intarit in credinta, cu post si rugaciune neintrerupta, parintele Ioan a transformat celula zabrelita in altar. In loc de icoane, a desenat pe tencuiala ponosita a peretelui semnul mantuitor al crucii, cu degetul muiat in apa. In 1955, in ziua arestarii sale, huidumele de la securitate i-au confiscat patrafirul, ca pe un acuzator corp delict. Parintele ii astepta. Isi cususe antimisul, obligatoriu in celebrarea Liturghiei, pe spatele maieului, iar Potirul era o cutie de medicamente sfintita anterior. Calvarul putea sa inceapa. Parintele Ioan era pregatit.

*

Nu e usor sa vorbesti cu parintele Ioan. La Manastirea Recea, credinciosii asteapta si 2-3 zile pana sa le vina randul la spovedanie. In plus, parintele refuza - fara prea multe explicatii - presa. La ce bun sa-ti dezgolesti in fata tuturor ranile, urmele adanci de catuse, vizibile si acum la incheietura picioarelor? Oftand in ascuns, parintele pomeneste in mai multe randuri de maica Mihaela, de ceilalti anonimi care s-au savarsit in temnita ca niste martiri, marturisindu-L neincetat pe Cristos. Simplul fapt de a trai nu e motiv de lauda. Totul e dat de Dumnezeu - si incercarile, si puterea de a le trece fara sa-ti vinzi sufletul.
"Este un miracol ca am iesit viu din inchisoare", zice parintele, "dar cel mai mare miracol in celula este sa-ti pastrezi mintea intreaga, sa rabzi pana la capat si sa multumesti lui Dumnezeu, chiar si atunci cand esti in cea mai neagra suferinta."

In camera mortii, unde apa
curgea neincetat pe pereti

Arestat in urma unei inscenari grosolane, acuzat de instigare la terorism si condamnat la munca silnica pe viata, parintele Ioan a suit, pas cu pas, drumul crucii sale: Galati, Jilava, Vacaresti, Gherla, Bacau, Aiud. Inchis la Galati, intr-o celula fara geam si fara soba, a trecut printr-o ancheta crancena, care i-a declansat un Tbc ganglionar, in timp ce - din cauza frigului si a mizeriei - mainile ii crapasera atat de tare, incat isi vedea prin ranile deschise falangele degetelor. La Gherla, dupa revolta din Ungaria, a trecut prin bataile bestiale ordonate de comandantul Goiciu, care lovea cu ranga si cearsaful ud, in prezenta medicului, gata sa intervina cand cel pedepsit lesina. Apoi, la Aiud, cand dizenteria facea ravagii printre detinuti, a fost obligat sa stea saptamani la rand intr-o celula mica si suprapopulata, unde, din cauza mirosului pestilential de la tineta si a geamurilor batute cu scanduri, murea zilnic cineva, spre uimirea cinica a gardienilor, care exclamau aproape razand, la inspectia de dimineata: "Numai doi au crapat aici?".
Mai grele decat frigul, foamea si bataile erau umilintele. Nu trupul, ci sufletul voiau securistii sa-l distruga. Oftand tacut, parintele se minuneaza si acum de puterea pe care i-a dat-o Dumnezeu sa nu cedeze. Daca la reeducarea de la Pitesti studentii teologi erau obligati in batjocura sa oficieze Sfanta Liturghie, tinand in mana o gamela cu propriile lor excremente, la Bacau, parintele era pus sa stea ore in sir intr-o pozitie chinuitoare, indoit de la mijloc, cu mainile la varful picioarelor, ca apoi altcineva sa-l incalece, zicand intr-o grea profanare: "Acum intra Mantuitorul in Ierusalim, calare pe asin."
"Cea mai mare umilinta", isi aminteste parintele, "aveam s-o traiesc in ziua intai de Pasti, cand, dupa Sfanta Liturghie savarsita cu colegii de suferinta, vorbeam despre Invierea Domnului. Un gardian, tatar de nationalitate, poreclit de noi "cap patrat", ma asculta dupa vizeta si, deschizand usa, m-a dat pe mana ofiterului de serviciu, care a ordonat sa-mi tai barba. Degeaba am incercat sa ma apar, vorbind despre dreptul detinutilor de alte confesiuni, care puteau purta barba. Doi gardieni s-au repezit asupra mea, m-au prins cu forta si ofiterul m-a tuns cu o foarfeca. Gestul lui m-a tulburat profund si i-am spus fara teama: "Dumneata esti crestin ortodox, fiu de taran din Minteiu Gherlei. Cum esti capabil sa faci aceasta batjocura in ziua de Pasti?". Am plans apoi cu colegii mei de celula, nu atat pentru suferinta, cat din cauza umilintei provocate de un frate roman. Ofiterul nu a uitat insa curajul meu de a-l infrunta. A cerut drept pedeapsa mutarea mea in cea mai mizera celula din Gherla, unde apa curgea necontenit pe pereti, dirijata intr-un fel anume. Pare de necrezut, dar paiele au putrezit sub mine in cateva zile. In mod normal, nimeni nu putea rezista in frigul si umezeala de acolo. Mai traiesc acum doar printr-o minune dumnezeiasca."

"Nu pot si nu vreau sa uit inchisoarea"

Calm si linistit ca o apa adanca, parintele povesteste lucruri cumplite ce par a fi fost traite de altcineva: mortii scosi din celula ca niste baloturi de paie; cele 70 de lovituri cu ranga administrate aviatorului Dumitru Cucu; preotul Mircea din Liteni, care a murit auzind ca sotia a divortat de el; detinutul politic de la Jilava lasat special de catre gardieni sa sape o galerie pentru a-l prinde apoi in momentul evadarii si a-l impusca. Dincolo de cruzimea amanuntelor, glasul parintelui tradeaza o anume nostalgie, un regret usor, ca o adiere venita de departe. "Nu pot si nu vreau sa uit inchisoarea. Acolo am trait cele mai inaltatoare momente spirituale din viata mea. Acolo m-am nascut a doua oara si Dumnezeu mi-a dat sa traiesc nenumarate minuni, sa-i cunosc puterea. Dupa 64, am fost anchetat si inchis de inca trei ori. De fiecare data, am regretat ca am iesit." Printre genele inzapezite de ani, parintele vede cu ochii mintii. Sunt scene si intamplari tulburatoare, pe care timpul nu le va sterge niciodata: noaptea in care a visat-o pe mama sa, de pilda. Un vis ca la lumina zilei, in care mama parintelui era inconjurata de flori superbe, in timp ce restul familiei veghea alaturi cu lumanari in mana. Sapte luni mai tarziu, chemat fiind la vorbitor, il va intreba pe tatal sau, venit singur: "Ce s-a intamplat cu mama? Ce s-a petrecut pe 5 februarie?". Auzindu-l, bietul om a cazut zdrobit pe gardul de sarma si abia a mai soptit: "Mi-am rupt doliul, am baut un pahar de vin sa prind curaj, dar vad ca stii". Intr-adevar, pe 5 februarie, in noaptea visului, mama parintelui murise.
Minunile nu sunt nici mari, nici mici. Ele se petrec pur si simplu, rascolitor si inexplicabil. "Eram la Gherla", va continua parintele Ioan. "Tocmai sosise un lot de prizonieri romani gratiati de sovietici, prizonieri pe care securitatea romana ii asteptase la Ungheni si, apoi, dupa o ancheta sumara, i-a condamnat din nou la ani grei de inchisoare. Revoltat sufleteste de aceasta marsavie si stiind ca noii nostri colegi nu se impartasisera de multi ani, am hotarat sa le trimit Sfintele Taine. Mijlocul de transport era asa-numita "Magarita", o punga mai mare, in care introduceai obiectul pe care voiai sa-l trimiti. Se lega cu o sfoara si, cu un scripete improvizat, punga era lasata jos, printre obloane. In acelasi timp, batand in teava in Morse, anuntam destinatarii. Pe la jumatatea drumului, reflectorul a surprins "Magarita" si s-a dat alarma. Gardienii au venit direct la celula noastra. Chiar daca colegii mei au rupt punga in graba si au varat-o in coltul unei saltele, gardianul a venit la mine, intrebandu-ma despre punga cu pricina, pe care era cusuta o cruce neagra. Stiam ce ma astepta, dar fara sa ezit nici o clipa, am recunoscut tot ce facusem pentru fratii nostri, si asa chinuiti destul printre straini. In clipa aceea, s-a intamplat ceva. Gardianul, vestit pentru brutalitatea sa, n-a mai zis nimic, a pus capul in pamant, multumindu-se doar sa ma avertizeze: "Pentru ca ai fost sincer, n-o sa patesti nimic. Alta data sa nu se mai intample, caci altfel te pandeste izolatorul". Ca Dumnezeu inmuiase inima gardianului, aveam sa ma conving catva timp mai tarziu. Tocmai savarsisem Sfanta Liturghie, la care aveam drept cantaret pe parintele greco-catolic Nicolae Opris din Bontida, cand, spre sfarsitul slujbei, acelasi gardian a deschis vizeta si a intrat in celula, impingandu-l cu forta pe colegul de planton. Desi treceam printr-o mare primejdie, nu m-am intrerupt. Am continuat celebrarea Liturghiei ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. La sfarsit, gardianul m-a chemat la vizeta si, surprinzator, in loc de urlete si injuraturi, mi-a spus cu o voce scazuta: "Pentru ca n-ai intrerupt slujba si m-ai considerat si pe mine crestin, nu-ti fac nimic". Din clipa aceea, a devenit aliatul nostru. De cate ori se pregatea o perchezitie, el cauta sa ne atraga atentia, spargand o sticla de podea si strigand: "De ce dormi, ma, acolo?". Alti gardieni, mai cainosi, isi lipeau pasla pe talpile cizmelor, pentru a nu fi auziti. Inventivi, colegii mei ingineri au gasit remediul si la acest neajuns. Au presarat putin nisip in dreptul usii, astfel anuntandu-ne orice miscare. In temnita, cel mai slab se dovedeste cel mai puternic. Cand n-ai nimic, ai totul. Il ai pe Dumnezeu."

Liturghia cu pasari

Inchisoarea te invata multe, implinind lucruri pe care nici cu gandul nu gandeai ca ar fi posibile. In celulele prigoanei comuniste, detinutii scriau pe talpa bocancului, faceau picturi pe gamela, scriau poezii pe bucati de carpa, impleteau din resturi de flanea paltoane si scurteici calduroase, tineau prelegeri savante, uimind auditoriul cu stiinta lor. Dinu Mateescu stia Noul Testament pe de rost, aviatorul Cucu "editase" un intreg dictionar englez pe spatele unei camasi. La randul sau, parintele Ioan celebra zilnic Sfanta Liturghie. O facea atat de aprins si de fierbinte, incat, duminica, la ora slujbei, pervazul celulei se umplea de pasarele, asteptand parca si ele cantecele molcome si tainuite ale detinutilor. Pedepsit mereu, pentru ca bocancii lui inegali (unul avea 46, iar altul 42) lasau impresia ca nu sta niciodata in pozitie reglementara, parintele a invatat in temnita rabdarea si virtutile adanci ale smereniei. "La Jilava am trait cel mai intens sentiment ca sunt preot. Intr-o zi am fost dus la fierarie, intrucat trebuia sa fiu transferat la Gherla. Mi-am ales un lant din multimea celor aruncate de catre un detinut de drept comun. Apoi, l-am inchinat si l-am sarutat, gandindu-ma la patimile Sfantului Apostol Pavel. Recunosc ca nu am facut o alegere prea buna a lantului. In loc sa iau unul mai gros si mai lung, am preferat pe cel care mi s-a parut mai scurt si mai usor. Fierarul m-a prins si mi-a asezat piciorul pe nicovala, iar cand a lovit niturile, metalul a muscat cu sete din carnea vie a picioarelor mele - urme pe care le port si astazi. Echipat in acest fel si cu catuse americane la maini, am pornit inapoi spre celula, cu injuraturile obisnuite: "Misca, banditule!". La jumatatea drumului, atent fiind sa-mi pastrez echilibrul, m-am pomenit deodata cu o lovitura cumplita in spate. Atunci, am simtit minunea - m-am dezechilibrat, dar nu am cazut. Mai mult chiar, am simtit forta lui Dumnezeu, care m-a intarit sa-mi pastrez cugetul netulburat de ura, si i-am zis gardianului ce ma lovise: "Domnul Dumnezeu si Mantuitorul nostru Iisus Cristos sa te ierte pe tine, fiule duhovnicesc, dupa nume, si sa-ti stearga toate pacatele, iar eu, nevrednicul preot duhovnicesc, cu puterea ce-mi este data, te iert si te dezleg de toate pacatele, in numele Tatalui, al Fiului si Sfantului Duh". In momentul acela, am inteles ca sunt cu adevarat crestin si preot. Facusem dezlegarea din toata inima. Cel care m-a lovit a amutit pe loc si s-a dat speriat la o parte. Smerenia si iertarea invinsesera ura si bestialitatea."

"Speranta noastra: suntem nascuti,
nu facuti crestini"

Parintele Ioan Iovan are multe sa povesteasca: cum a fost salvat miraculos de mai multe ori de la moarte; cum un taran simplu din Baia a murit dupa Sfanta Impartasanie, zicand ca un adevarat marturisitor al lui Cristos: "Te rog, parinte, sa spui acasa ca am murit crestineste, ca un bun roman." A indurat, fara sa carteasca, toate suferintele, dar a avut forta sa strige la proces: "Poporul roman nu e ateu... Dumnezeu nu ne indeamna sa dam Cezarului ateu ce e al Cezarului". Sunt lucruri pe care tinerii sau cei ce se cred a fi in suferinta ar trebui sa le stie si sa cugete asupra lor. Suntem mai puternici decat credem si mai slabi decat ne dorim. Privita de la inaltimea celor peste 80 de ani ai parintelui, viata apare ca o durere plina de lumina. "Sa-L prindem pe Cristos ca Mantuitor", indeamna fierbinte parintele. "Altfel, il vom regasi ca Judecator, atunci cand nimic nu se mai poate face. Sa luam mereu aminte la cuvintele Lui: "Indrazniti, Eu am biruit lumea". Nu va intunecati la necazurile lumii. Dumnezeu nu ne paraseste niciodata. Sa nu ne pierdem speranta si sa inchidem fereastra provocarilor lumesti. Tot raul si cumplita disperare vin din necredinta. Cum sa nu crezi in Cristos, in vesnicie? De aici vin toate bolile si toate caderile lumii actuale."
Cand a fost inchis, parintele avea 33 de ani. "Mancam foc si ma gandeam numai la o moarte de mucenic. Doream sa mor in genunchi, rugandu-ma. A trebuit sa trec prin atatea incercari, ca sa-mi dau seama ca celula temnitei e tot o chilie calugareasca. Ca sa fii puternic, trebuie sa-L ai pe Dumnezeu alaturi mereu. In inchisoare, ma gandeam in fiecare zi ca Dumnezeu inchide cheia celulei, nu gardianul. Oriunde te poti mantui. De aceea zic ca tinerii sa-si revizuiasca busola constiintei, pazind ca indreptarea lor sa fie neabatut spre divinitate. Indiferenta religioasa a lumii de astazi e cea mai grea boala - un nou ateism. E ca si cum ai face cruce pe comunismul vechi. Sa nu ratacim, ajungand in situatia celui care jos nu vrea, iar sus nu poate. Avem o zestre enorma, aceea de a fi nascuti, si nu facuti crestini. De aici vine si optimismul meu. Avem o vigoare crestina strabuna care ne va ajuta sa vedem, in sfarsit, lumina."
Fotografii: "Lumea credintei"