Toti "analistii" s-au grabit sa-i disece continutul, sa-i prevada consecintele. "Apelul" este - dupa cei mai multi dintre ei - preambulul slujbei de inmormantare a "partidului istoric", platforma programatica ce urmeaza a fi lansata in toamna avand menirea de a inchide chestiunea prin dizolvarea ramasitelor lui in mega-gruparea populara ce se va constitui in spatele presedintelui Basescu. Daca se va produce si o "sectionare a cadavrului" - o sciziune -, aceasta va fi realizata de echipa infranta, care - inevitabil - va sustine ca este pastratoarea identitatii partinice, a "spiritului liberal". Oricum, cale de intoarcere nu mai exista, chiar daca - pe moment - se mai cauta solutii (paliative) la agonie. Dupa Psd si Pntcd, ultimul partid consemnat de istoria precomunista a romanilor pare pregatit sa-si incheie existenta publica. La alegerile parlamentare (normale sau anticipate), Pnl-ul - atins de uzura guvernarii si macinat de conflictele interne - va avea, daca va actiona singur - soarta Pntcd-ului. Cum s-a ajuns la o asemenea situatie?
La alegerile din 2004, Pnl-ul pleca de pe prima pozitie in alianta Dreptate si Adevar, realizata cu Pd-ul. Proportia reprezentarii sale pe listele comune era - dupa sondaje - de 2:1 fata de Pd. Alianta a avut doua "motoare", Th. Stolojan si T. Basescu, liderii celor doua partide, pana la retragerea primului - din cursa prezidentiala - in favoarea celui de-al doilea. Initiativa - constienta sau conjuncturala - a avut succes, d-l Basescu devenind presedintele tarii si impunand, inclusiv cu "solutii imorale", o majoritate parlamentara fragila, ce a asigurat guvernarea condusa de Ada. Sefia administratiei a revenit de drept Pnl-ului, presedintele lui interimar, d-l C. Popescu-Tariceanu, fiind numit prim-ministru. Pentru multi liberali aceasta numire a reprezentat o mana cereasca, anii de opozitie indepartandu-i de "sursele" majoritatii afacerilor reusite. Administratia - centrala si locala - a fost impanata cu membri ai partidului, in special cu fideli ai noului lider. S-au constituit astfel faimoasele "grupuri de interes" in care intimii premierului au jucat un rol de prim-plan. "Reteta" a fost cea aplicata si de Psd, care - in timpul guvernarii sale - a pus interesele clientelei deasupra interesului national. D-l Basescu urmarise insa altceva: o guvernare provizorie cu menirea pregatirii unor alegeri anticipate pentru obtinerea unei majoritati sigure in lupta - pe care se pregatea sa o declanseze - cu "sistemul ticalosit". In aceasta problema a aparut prima fisura a Da, d-l Tariceanu, care a acceptat initial ideea, renuntand la provocarea anticipatelor sub presiunea cercului de "intimi". Acestia i-au inoculat temerea ca dupa eveniment, altcineva (Th. Stolojan) va fi numit prim-ministru. Acrosarea de functie a prevalat, accentuandu-i dependenta de "sfatuitori".
Intr-o asemenea situatie, prevazand efectele uzurii prin guvernare, accentuate de tendinta - normala - a primului ministru de a-si multumi sprijinitorii directi, un grup de fosti lideri liberali au lansat propunerea fuziunii cu Pd-ul. Grupul urmarea difuziunea responsabilitatii efectelor negative ale guvernarii la ansamblul Ada, Pd-ul manifestandu-se in administratie, dupa reteta verificata in perioada Cdr, cu multa "discretie". Pentru electorat, Pd-ul aparea drept un partid putin implicat in valorificarea - pentru clientela politica -, a "beneficiilor" conducerii administratiei. Un mare "partid popular" ar fi avut, in plus, avantajul de a se prezenta ca o formatiune noua, ce a eliminat "parazitii" ajunsi interesat in structurile initiale. D-l Tariceanu a respins, dupa unele ezitari, si aceasta propunere din aceleasi motive de "fotoliu". Pnl-ul ar fi avut insa sansa sa domine, dupa protocolul Ada, noua constructie politica, dand si un caracter preponderent liberal programului anuntat drept "popular". Argumentul "oficial" al pastrarii identitatii istorice liberale a cazut astfel in derizoriu, dovedind - iarasi - ca d-l Tariceanu este prost consiliat. Seful liberalilor avea de altfel si posibilitatea constituirii unui "pol istoric" cu decazutul Pntcd, ce are - totusi - un nucleu dur de sustinatori crestin-democrati. Grupul "intimilor" sai a sesizat, probabil, intr-o asemenea "rezolvare" o crestere a concurentei la beneficiile administratiei, si - dupa alte ezitari - chestiunea a fost inchisa. Pnl-ul a ramas sa isi asume singur consecintele diverselor "defecte de gestionare" a imprejurarilor in fata carora a fost pus. Cu un "presedinte-jucator" ca d-l Basescu, jenat de imposibilitatea ducerii la capat a bataliei sale cu "sistemul ticalosit", aceste consecinte au aparut mai grabnic, Pnl-ul prabusindu-se in sondaje pana la inversarea proportiei pe care s-a bazat protocolul Ada. Neavand posibilitatea legala sa demita primul ministru, presedintele a facut totul pentru a-i sublinia lipsa de orizont si incompetenta. D-l Tariceanu a incercat sa-si asigure controlul asupra Pnl-ului prin cresterea rolului membrilor sai in sistemul administrativ si prin sanctionarea "rebelilor" mai putin cunoscuti. Unitatea pe baza conexiunilor de interese este insa fragila, disparand deindata ce "obiectul" ei, administratia, nu mai depinde de protagonisti, iar reprimarea rebelilor marginali nu face decat sa accentueze sentimentul de nesiguranta al membrilor. Incercarile de contracarare a "jocului" Pd-ist devin, in context, riscante, chiar contraproductive. Lansarea nepregatita a proiectului retragerii din Irak, ce trebuia sa marcheze redinamizarea Pnl-ului, s-a vadit astfel "o prostie", grevand si mai mult deficitul partidului.
Cum va raspunde d-l Tariceanu "Apelului"? O excludere a autorilor ar justifica diviziunea si ar produce un "efect domino". Alianta cu alte formule partinice ar minimaliza definitiv Pnl-ul restant. O ignorare a provocarii lansate de grupul Musca - Stolojan - Stoica l-ar compromite total, demonstrand ca democratia interna nu functioneaza. Ezitarile, deja "clasice", ar lungi numai agonia. D-l Tariceanu pare pornit spre sinucidere politica. Primii care il vor uita vor fi, evident, actualii lui "consilieri".