Norii si zapezile Fagarasilor par una. Se scurg impreuna de pe creste. Un murmur care creste din pamant si care face mugurii sa crape, cerul sa se invarta, o neliniste care urca in oameni si in animale, facandu-i sa se invarta in batatura, tot cu ochii spre munti, tot ascultand la suvoaiele care coboara de-acolo. Soarele e un vartej luminos printre nori. Primavara atarna in aer. E sfarsitul lui martie in Cartisoara si toata suflarea asteapta.
Omul muntilor: Nicu lui Potiche
"O sa-ti spun un secret", zice omul din fata mea, aplecat usor peste masa. "Cel mai frumos loc din lume e la Gol, intelegi? Ca sa mergi acolo, trebuie s-o iei pe carari, mai intai prin highet (hatis). Mai sus se ridica fagii si carpenii, iar si mai sus, brazii grosi. Si urci, si urci. In spate, lumea ramane jos. Nici tipenie de om, doar padurea. Si la urma, odata se termina padurea si vezi Golul, nene! Ti se furnica pielea, uite-asa, pe ceafa. Calci pe iarba marunta si mai incolo se ridica creasta, suuus de tot, numa piatra. Si deasupra, uite-asa, e cerul, nene, uite-asa! Ei, acolo-mi place mie! La golul alpin!"
Nicu lui Potiche ramane o clipa cu mainile larg deschise, aratandu-mi cum se vede cerul in cel mai frumos loc din lume. Pe fereastra, dincolo de marul cel mare din curte si dincolo de turla bisericii din Cartisoara, muntii izbucnesc din pamant si din paduri, ca un zid vertical, argintiu. Deasupra, vartejul norilor. Soarele intra si iese. Omul are scaunul in asa fel pus, incat poate vedea in orice clipa muntii prin fereastra. In curte la fel, are un loc al lui, pe o buturuga inalta, langa gard, sub marul cel mare, unde sta toata ziua si priveste in departare. Eu stiu ca a fost padurar multi ani si ca l-au scos "astia" la pensie, cum zice el cu obida, "mama ei de viata", asa ca acum nu i-a mai ramas decat sa se uite la munti cu mainile impreunate si sa se gandeasca la cum e acolo suuus, in golul alpin. Cand povesteste face ochii mici, trasaturile lui aspre se aduna cumva in jurul ochilor si cred ca acolo, in spatele pleoapelor, el "vede" ceea ce povesteste. "Puteam sta acolo si cate-o saptamana, nu ma obliga nimeni, da asa stam eu. Aveam numai arma, o ranita si binoclul. Cel mai mult ma uitam la acvile, nene, astea sunt inima mea, acvile tipatoare, din-alea de fac asa, pfiiiu-pfiiiiiu, are un tipat de ti se infige in inima. Astea numai acolo traiesc, la Gol. Peste 1500 de metri inaltime, si asta-mi placea mie la ele, ca nu se coborau ca uliul sorecar, sa ia ceva de la campie, din jos. Sa-nvarteau, sa-nvarteau incet de tot, in contra vantului. Si eu, pe spate, cu binoclul, ma uitam pana ameteam. Alea is facute sa stea in cer. Coboara - moare! O singura data in viata am vazut una coborata, s-o murit. Pusese carne otravita pentru lupi. Ea a mancat si s-o dus. Avea aripile cat un stat de om, cum statea, pravalita la pamant. Cand am vazut-o, uite-asa, mi s-o pus un nod in gat. Nu puteam s-o vad moarta, fara sa-mi steie inima. Nu eu pusesem otrava de lup. Ca dac-o puneam eu si murea acvila de la mine, cred ca muream si eu cu ea odata, de inima rea. Aripile-alea, sa le vezi cazute-n glod, nu-i de colo."

Fostul padurar si fostul vanator Niculae, din familia lui Potiche, om aspru si trecut prin multe, ramane o clipa cu ochii infipti in muntii din fereastra. Nu ma priveste, de teama sa nu vad eu acolo, in ochii lui, tremurul. Nu se cade, asa om ca el, sa i se abureasca ochii la amintirea unei pasari moarte. Ma fac ca nu observ. "Ai vazut pui de acvila, nene Nicule?", intreb cam la nimereala, pentru ca el sa treaca pragul. "Uai de mine! Ani de zile am cautat locul unde-si fac cuiburile, in tancuri. Le-am urmarit si le-am gasit. Dar de urcat la ele nu m-am urcat. O zi si-o noapte am ocolit pe creasta ca sa cad deasupra lor, sa ma uit cu binoclul la ele. Aia e minune de la Dumnezeu sa vezi." Deodata Niculae sare in picioare. "Ia vino sa vezi", zice. Iesim in curte, trage in piept, cu un oftat adanc, vant cu miros de zapada, dinspre munti. Imi arata creasta. "Uite, vezi, cam acolo e Balea. Pe aia creasta mergeam, acolo e Golul. Cam pe-acolo e Laita, Podragul... Si bateam muntii pana hat, departe, incolo, spre rasarit. Pai stii cum iese soarele dimineata acolo? Daca n-ai vazut, nu poti gandi cum este."
Sta rezemat de marele, batranul mar, cu fata spre munti. Tace o clipa. Pe urma apleaca o ramura cu muguri, o miroase, o da putin pe obraz si zice: "Ii gata. Crapa de primavara."
Amintiri despre tacere
Inteleg. Nenea Niculae tanjeste dupa padure, dupa steiurile de piatra ale crestelor si poate dupa singuratatea acelor timpuri in care muntii erau numai ai lui. Au trecut 5 ani de cand totul s-a terminat si de cand el sta cu orele si priveste muntii de pe buturuga din curte. Primavara e cel mai rau, e dorul cel mai mare. Din sat, aproape ca n-are cu cine vorbi despre toate astea. Un singur om il intelege. Cu mine insa, e altceva. "Cel mai important, cand esti acolo, e sa taci. Sa asculti." De-aia nu-i placea lui sa mearga cu altii. Fiindca aia vorbeau. "Ce ascultai, nene Niculae? Primavara se aude?" El e serios. "Pai, primavara se aude cel mai bine, si pe urma toamna. Vara mai deloc. Intr-un fel se aude Arpaselul primavara, altfel vara si altfel toamna. Iarna, deloc. Numa vantul. Iar de animale.. ce sa spun? Pai eu zic cate capre negre sunt intr-un card, numai dupa zgomot. Pfai de mine, cata sare am carat eu cu ranita in Laita, la capritele mele, numai eu stiu! Cand ajungeam sus, imi tremurau picioarele, ca acolo nici caii nu pot urca. Ia asculta la mine: eu deosebesc toate zgomotele padurii primavara. Cand aud capra neagra ca tipa, stiu ce animal o simtit, dupa tipat. Ca asa fac, una sta de paza, si restul manca. Intr-un fel tipa la acvila, altfel tipa la ras. Au caprele iezi, si acvila mai inhata cateodata cate-un ied. Rasul iara: trage la iezii de capra neagra. Altfel tipa capra la ras. Suieratul acvilei: cunosc cand suiera de foame, cand suiera de dragoste, cand suiera de furtuna." "Cum vine asta, nene Niculae", intreb, "suieratul de dragoste al acvilei?" El se uita in sus. "Daca n-ai vazut dans de dragoste la acvile, n-ai cum gandi la asta. Pai joaca in cer, una pe dupa alta, cu zilele, cand sa-mperecheaza.

Si nenea Niculae arata cu amandoua mainile un fel de spirala in aer, coborand spre pamant. "Da ce n-aude Nicu lu Potiche batranul?" se intreaba singur. "Stam noaptea sus, in Gol, pe dunga padurii. Bagam de seama din toate zgomotele numa cate unul. Asta-i arta, sa deosebesti zgomotele. Era lumina numa de la stele. Eu, sub manta, cu ochii-n ceri. Ciiu-ciiu! aud. Astea-s marmotele. Le cunosc, sunt tatucul lor. Prin anii 70, cand le-a adus din Franta, eu le-am facut primele tunele cu mainile-astea. Acuma-s marmote in toti muntii astia. Aud trosnet. Nu-i urs, ca-s brazii cei mari de o mie de ani, care-i stiu, cum nu-i stiu multi. Ba fusaie frunza in desis. Stiu ce-i: rasul. Asta-i dibaci mare, nu-l vezi niciodata, numa il auzi. Cand boncane cerbii stiu: is pe valea Arpaselului sau la Zanoage. Dar cel mai mult imi aduc aminte zvonul de animale mici, de goange, de greieri, primavara. Pe-asta il visez si noaptea. Fierbe pamantul, nu alta."
Am vorbit mult. "Ti-e dor de padure si de munti, nene Niculae", i-am zis la sfarsit, "asa-i?" "Ma arde", mi-a zis. "E din neam. Strabunu meu Potiche, tata lui tata, tot de munte s-o tinut, si cand n-o mai putut, s-o dus. Ce sa fac? E p-aicea un cioban batran, unu Victor al lui Laica. Mai vorbesc cu el, ma mai alin ca si el umbla pe-acolo si stia asculta."
Ciobanul: Victor al lui Laica
In Cartisoara, oriunde ai fi, vezi muntii. Paraie inspumate coboara de-acolo si leaga satul de inaltimi cu fire argintii. Fuioare de ceata ciudata coboara de sus, ca niste rauri diafane, ce se impletesc deasupra bisericii si a caselor. Cartisoara fara munti n-ar fi nimic. Il caut pe Victor al lui Laica, batranul cioban, singurul care intelege despre ce vorbeste Niculae al lui Potiche.
Deschid poarta si bag de seama numaidecat ca, in curtea ciobanului Victor, mugurii copacilor sunt mai mari si mai deschisi,

Am sentimentul ca-l cunosc pe Victor al lui Laica dintotdeauna, ca l-am mai vazut, ca l-am mai auzit. Inainte de toate, ma duce sa vad oile, bivolitele, caprele, vacile, gainile, curcile, caci gospodaria lui este o adevarata arca a lui Noe, si el le vorbeste tuturor, le striga pe nume. Oile vin imediat la mingaiat: Tucurina, Buscura, Bucalaia, cocosul Ciucur, bivola Murgana, pe urma Mandroaia si Balabana, care tocmai a fatat. Animalele stau ochi in ochii lui. "Nu-s linistite", zice catre mine,"simte ca iese iarba noua, de-aia se tot plinge catre mine." "Inteleg ce spui?" "D-apoi cum, daca am drag de ele. Eu de mic sunt asa lasat de Dumnezeu, sa am drag de orice animal, vita, oaie sau pisica. N-ai drag de ele, n-ai cum fi cioban. Nu te-asculta." "Si primavara?" Zambeste. "Primavara iese din pamant si urca la munte. Cand iese, prima simte vita, pe urma oile. Nu mai manca. Tanjeste dupa iarba noua. Toamna e invers. Iese din pamant mai intai sus, la munte, pe urma coboara in sat." Ca si Niculae, Victor ciobanul e numai cu ochii pe munti. Stam pe gardul care desparte saivanul oilor de livada. Umbrele norilor alearga peste sat. Cum poate Victor Budac al lui Laica sa-mi povesteasca 60 de ani de ciobanie, ce sa-mi spuna el mie, cand nu i-ar ajunge inca o viata ca sa spuna tot? Sa-mi spuna cum era copil de scoala, cel mai bun la carte de pe trei sate si cum, in loc sa se duca la scoala normala, la Sibiu, el a vrut sa se faca cioban, din drag de animale? Sa-mi spuna cum sunt noptile in munti? Cum e sa dormi intre oi si sa vezi stele cazatoare? A batut toti muntii, Laita, Podragul, pana in Strunga Dracului, Arpaselul, a fost pana in Arges si pana in partile Brasovului, nu e piatra sa n-o stie in toti muntii astia, nu e pasare sau animal sa nu-l fi vazut. Ce sa-mi spuna? Se uita la mine cu ochi rotunzi, cu caciula ciobaneasca intr-o parte. "Spune-mi despre dragostea de animale, nene Victore. De unde vine asta?" "Ei. Dragostea de animal e ca dragostea de Dumnezeu. Sa baga in om de cand e copil. Daca n-o ai de copil, n-o mai ai deloc. Pe mine, animalele ma simtea, venea la mine toate. Si alea rale venea. Geaba le vorbesti frumos, daca nu vorbesti din suflet. Animalul simte. De ti-e drag, pui mana pe el si el numaidecat te-asculta." "Si alea salbatice?" "Sa-ti spun ceva. Pe mine, de cind ma aflu, nu m-a atacat nimic. Venea ursul cat colea. Ce faceam? Stam cu oile langa mine, cu cainii, in genunchi, si ma rugam: "Doamne, apara-ma de salbaticiune, de urs, de lup, apara-ma de nenorocire, de piatra, de furtuna si de trasnet". Asta-i o rugaciune facuta de mine de cand eram copil. N-am spus-o la nimeni toata, ca sa nu piarda puterea. Asa am scapat din toate. Am vazut sus, in Gol, iadul pe pamant, nu alta. S-am scapat."
Minunile batranului Victor
Abia s-au topit zapezile si ranita lui e pregatita deja. Anotimpurile se scurg asa: in aprilie, inverzeste campul si animalele fac un fel de febra ciudata, care le impinge sa manance mult si, daca nu esti atent, se poate sa le crape burta de atata lacomie. Cam pe-atunci se ridica ulii deasupra si vantul bate din toate partile, ies soarecii de camp si se poate ca ursul sa rupa la oi, pentru ca e flamand dupa iarna. Pe urma vine mai. Soarele rasare atunci exact de deasupra Fagarasilor, pe mana stanga cum te uiti, caldura se ridica din camp spre padure, urca prin hatisuri in sus, pe paraie, pe vai, pana in bradet, pana ajunge la Gol. Atunci invie iarba marunta a inaltimilor, norii se fac subtiri, popa slujeste de sfintirea oilor si el, batranul Victor, o sa-si ia ranita si o sa plece pentru a saizeci si una oara, in munti. Degeaba s-au rugat de el nevasta si cu fiu-sau, degeaba i-au spus ca e de ajuns cat a fost pe-acolo, ca timpul lui a trecut si ca ar trebui sa ramana acasa. "La intaiu al lui iunie ii gata, is dus. 75

Pe urma am mers impreuna prin toata marea lui curte, mi-a prezentat-o pe Balica, cea mai desteapta, nemaipomenita oaie dintre toate, fara de care el n-ar putea fi cioban, pentru ca orice cioban trebuie sa aiba o oaie conducatoare, una care sa nu-i iasa din cuvant si care "sa puna piciorul in urma ciobanului", sa fie umbra lui, confidenta lui. Vartejurile de nori de deasupra Fagarasilor se luminasera. Mi-a povestit despre Gruia, cel mai bun caine al lumii, pe care l-a ales cand era pui, dintr-o suta de catei ciobanesti. Si-a pus urechea pe pieptutul lui si i-a ascultat inima, pe urma si-a pus palmele ca sa-l simta, pentru ca cel mai important lucru la un caine este inima. Inima il face viteaz sau fricos, nu trupul, inima il face sa fie destept sau prost, inima la un caine e totul. "E ca omul, degeaba e mare si puternic, daca n-are inima-n el." Gruia are inima mare, viteaza. Mi-a povestit multe alte minuni de-ale lui, despre nopti in care a vazut lumini dumnezeiesti peste munti, despre copaci care cresteau invers, cu ramurile in pamant si cu radacinile in aer, despre flori ale inaltimilor, ale steiurilor de piatra, care intr-o zi apar din pamant, cresc, infloresc, iar seara dispar, ca si cum nici n-ar fi fost, despre furtuni care se sucesc ca titirezul, despre salbaticiuni care se poarta ca oamenii. Nici o vorba despre familia lui, despre

In poarta, inainte sa plec, l-am intrebat care e cel mai frumos lucru de care-si aminteste de cand e el cioban. Gruia statea cu capul in palma lui, iar el nu s-a gandit nici macar o clipa, a oftat si-a zis asa: "A fost odata, demult tare. Era dimineata, se crapa de ziua. Da soarele nu rasarise. Ma uitam asa. Mai, si era la noi la stana o bacita tanara, una, Marioara Ghise, venita de la Poiana Sibiului cu muma-sa, sa faca branza. Ei, si cand s-o pus fetisoara ceia pe cantat... Mai, canta de ma radica de la pamant. N-o vedeam, da io o stiam. Era si frumoasa tare...".
(Fotografiile autorului)