Principesa Ileana, evocata de o "printesa" a spiritului romanesc: Zoe Dumitrescu Busulenga

Profesor universitar de exceptie, eminescolog de prestigiu international, intelectual de recunoastere academica, "d-na Zoe", cum ii spun apropiatii si fostii studenti, si-a restrans competentele, asemeni domnitei Ileana, la un simplu rang monahal: Maica Benedicta. Evocare dintr-un alt timp...



Cea mai iubita fiica a Reginei Maria

- Nu multa lume isi mai aduce aminte astazi de Regii nostri intregitori de tara, de familia regala, atat de populara pe vremuri in Romania. Va numarati printre norocosii al caror destin s-a intretaiat cu una dintre cele mai alese reprezentante ale regalitatii: Principesa Ileana, fiica Reginei Maria si a Regelui Ferdinand...
- Pana in 1948, cand a fost alungata din tara intreaga familie regala, nu am trait in preajma lor. Ascultam povestirile tatalui meu, combatant in Primul Razboi Mondial, care-si pierduse bratul pe campul de lupta si care imediat dupa razboi vorbise la Alba-Iulia, la sarbatorirea intregirii tarii. Abia mult mai tarziu, in 67, am intalnit-o pe Principesa Ileana - devenita Maica Alexandra - intr-o manastire de langa Paris. A fost un moment extraordinar. Profesorul Alain Guillermou, eminescologul francez care a tradus si publicat opera marelui nostru poet, ma invitase sa tin o conferinta la Sorbona, despre Eminescu si romantismul european. Ministrul francez al culturii era scriitorul AndrE Malraux, iar invitatia venise prin Quai dOrsay (Ministerul francez de externe), astfel incat cei de la Bucuresti n-au mai putut sa ma impiedice sa plec, asa cum se intamplase pana atunci.
Odata ajunsa la Paris (aveam 47 de ani), m-am intalnit cu distinse personalitati franceze, ca si cu cativa romani aflati in exil - fosta mea profesoara de la Scoala Centrala, Anina Radulescu Pogoneanu, adorata de elevele ei, profesorul Paul Miron de la Freiburg, care se lupta mult pentru intretinerea legaturilor intre universitatile germane si cele romanesti, regretatul Ioan Cusa - remarcabilul scriitor si editor - si, mai ales, preotul Andrei Scrima, stralucit intelectual, fostul asistent al lui Anton Dumitriu. Intr-o zi, parintele Scrima imi spune ca ma asteapta o surpriza si ca trebuie sa mergem undeva, in apropierea Parisului, unde voi vedea niste lucruri interesante... Afara era o zi insorita, calda si vesela. M-am urcat in masina lui, gata de drum, cu un nestavilit sentiment de libertate. Si fiindca ajunseseram intr-o padure, am exclamat: "Padurea Fontainebleau!". "De unde stii?", m-a intrebat parintele. "Din tablourile lui Andreescu", i-am raspuns eu, mandra de cunostintele mele. Apoi am ajuns intr-un mic orasel, Bussy,unde am coborat in fata unei cladiri frumoase, dar vetusta ca aspect. Mi se spune ca este o manastire ortodoxa, condusa de maici batrane, din fosta aristocratie rusa. Intr-una din incaperi, intr-un fotoliu adanc, statea o calugarita batrana, foarte batrana, cred ca avea peste nouazeci de ani - care mi-a intins mana sa i-o sarut, spunandu-mi: "Mere Serge!". Incremenisem. Ma aflam in fata marii ducese a Rusiei, fugita aici cu tot neamul! Cladirea apartinea fundatiei lor. Am stat putin de vorba cu ea, dar drept sa-ti spun, pe subiecte destul de conventionale. Parintele Scrima plecase si ramaseseram doar noi doua. Simteam ca venerabila maica trecuse in alta lume, poate cea a amintirilor, desprinsa cu totul de prezentul tumultuos. Ma gandeam ca de vina erau si varsta sa foarte inaintata, poate ca si cosmarul prin care trecuse si de care, acum, se putea, in sfarsit, desprinde. Dupa un timp, am auzit cum cineva cobora scara in goana, ca o ciuta fugarita si, cand a aparut, am strigat gatuita de emotie: "Domnita!". Ea a inceput sa rada si mi-a spus: "Nu mai sunt domnita, draga, acum sunt Maica Alexandra". Ramasesem cu gura cascata. Prin mintea mea se derulau cu o iuteala fantastica scene, parca demult cunoscute, oameni deveniti amintiri.
Mi-o aminteam tanara si exuberanta, frumoasa, iubita de noi, toti romanii. Jucatoare de tenis, facea si yachting, fiind singura femeie din Romania care obtinuse "Brevetul de capitan de cursa lunga". Iubitoare si de arte, studiase sculptura cu Ion Jalea si pictura cu Jean Al. Steriadi. Implicata cu trup si suflet in munca sociala, fusese fondatoarea si presedinta Asociatiei Tinerelor Femei Crestine (Y.W.C.A.), formata din elevele marilor licee din tara. Imi aminteam ca prin vis de stralucita nunta a Domnitei la Sinaia, cu principele Anton de Habsburg Toscana, din 27 iulie 1931, cand eu eram doar un copil; de numeroasele intreceri sportive sau sarbatori nationale, de la care era nelipsita; de momentele grele ale razboiului, cand Domnita Ileana imbracase uniforma asistentelor de Crucea Rosie, construise la Bran un spital, unde facea de toate, de la ingrijirea bolnavilor la procurarea hranei si la spalatul geamurilor si al podelelor. Auzisem si zvonurile despre intalnirile Domnitei cu unii capi comunisti, de la care obtinea, de fiecare data, dreptul de a trimite pachete, pentru cate cineva dintre cei care sufereau in inchisori, chinuri greu de imaginat. In tot acest timp, a fost mereu aceeasi, mereu cu surasul pe buze si plina de curaj, gata sa-i ajute pe cei din jurul sau, devenita pentru noi, toti, un personaj aproape legendar. Dupa plecarea lor din tara, in ianuarie 1948, vestile nu mai trecusera dincolo de "cortina de fier", cazuta greu intre noi, cei din Est, si restul lumii. Si acum, iat-o, in fata mea! Eram coplesita, naucita, ma simteam strivita de acea prezenta ce-nsemna pentru mine mai mult decat o pagina de istorie vie. Pana sa-mi revin, mi-a spus sa mergem in chilia ei, ca sa putem vorbi in liniste.

Romania, intr-o chilie de maici

Aflata in alt corp al cladirii, chilia era la mansarda si era imbracata toata in lemn, un interior rustic, de casa tipic romaneasca. De grinzi fusesera aninate, cu un desavarsit simt estetic, legaturi mari de ardei rosii, o funie de usturoi, cununi de ceapa. Parfumul delicat de busuioc, mesele incarcate de icoane si de stergare brodate in culori vii ma faceau sa ma simt intrata intr-o Romanie ramasa doar amintire, o lume tainica, plina de sfintenie si har. Cu greu ma hotaram incotro sa privesc mai intai: la ochii ei mari, de un albastru intens si scanteietor, la haina monahala, neagra, simpla, care-i accentua nobletea regala, sau la interiorul acela taranesc, plin de gratie si rafinament.
Deasupra patului atarnau un crucifix splendid si o icoana a Fecioarei Maria, ferecata-n aur si argint. Pe noptiera, o statueta a Sf. Benedict, cufundat in cucernica rugaciune. Erau, pesemne, amintiri de familie, "de-acasa", relicve sfinte, pastrate cu piosenie.
- Mai vorbea romaneste, dupa aproape douazeci de ani de viata printre straini?
- Vorbea intr-o romaneasca fara cusur, cu vocea ei profunda, frumos timbrata si mangaietoare. De altfel, toti romanii intalniti atunci in strainatate vorbeau romaneste perfect, fara pic de accent strain.
Maica Alexandra stia tot ce se intamplase in Romania dupa alungarea lor, dar voia sa afle noutati despre prietenele ei, despre Nissa Camarasescu, cea mai apropiata colaboratoare in organizarea tinerelor romance, despre sora acesteia, Anicuta, pe care le cunoscusem la Varatec, in casa dragei mele Valeria Sadoveanu, cu care eram prietena. M-a intrebat despre profesoara Tanti Georgescu, fosta directoare a liceului "Domnita Ileana", si ea o apropiata colaboratoare de altadata. Aproape ca imi sorbea cuvintele, cerea noi si noi amanunte, despre cutare sau cutare, despre sanatatea lor, voia sa le trimita medicamente, sa ajute pe cat mai multi. De fiecare data cand ii spuneam "Domnita", radea si-mi zicea iar si iar: "Sunt Maica Alexandra acum...".
A staruit apoi mult timp asupra Castelului Bran, lasat ei prin testament de Regina Maria. Ma intreba ce devenise, daca se mai pastrase ceva din sobrietatea medievala a interioarelor, daca mai existau piese dragi de mobilier. Am crutat-o, ascunzandu-i ca multe nu mai erau, ca fusesera aduse lucruri noi, mobilier de Renastere florentina, nepotrivite cu atmosfera castelului, si ca "Muzeul Bran" isi pierduse mult din eleganta regala, plina de austeritatea de odinioara. Mi-a povestit, pe urma, despre tot ce i se intamplase dupa "abdicarea" Regelui Mihai, nepotul ei, si despre plecarea lor din tara, cu sinceritatea si naturaletea sa dintotdeauna. Ascultand-o, ma intrebam de ce ma alesese tocmai pe mine ca "duhovnic", si am inteles ca eram, nu numai prima romanca venita din tara, dupa intrarea ei in monahism, ci in mine isi vedea Romania, tara pe care a iubit-o cu credinta si patos, pana in ultima sa clipa de viata...

Semne trimise de Cel de Sus...

- Ce o indemnase pe Domnita sa imbrace haina monahala?
- In cele din urma, mi-am luat inima-n dinti si-am intrebat-o cum de s-a calugarit. Mi-a pomenit, in treacat, despre divortul de principele Anton de Habsburg Toscana, tatal celor sase copii ai lor, si de imediata ei casatorie cu un oarecare doctor, Stefan Issarescu. Mi-a povestit, apoi, cum simtea ca mai pacatuise o data, in Romania, cand masina in care se afla impreuna cu copiii fusese urmarita de rusi. Atunci, a uitat pentru o clipa ca este crestina credincioasa si a vrut sa se otraveasca impreuna cu copiii, de teama ca acestia sa nu fie trimisi in Rusia. Traise momente tragice, dar, in cele din urma, a reusit sa plece cu intreaga familie in strainatate, unde, in ciuda greutatilor materiale, cu un curaj remarcabil, Domnita a reinceput sa traiasca normal.
Intre timp, fata cea mare, cea mai frumoasa, Minola - cum o alinta ea -, se casatorise cu un tanar american, era fericita si avea doi copii. Si cum intr-o zi, cei doi soti plecau intr-o calatorie, Domnita si copiii i-au insotit la aeroport. Si-au luat ramas bun, avionul a decolat si, imediat dupa decolare, sub ochii lor ingroziti, o explozie teribila a facut farame avionul si pasagerii. "Sub ochii mei si ai copiilor", a mai spus Domnita, in vreme ce-si stapanea cu greu lacrimile. Apoi, fara sa insiste asupra intamplarii aceleia ingrozitoare, Maica Alexandra a trecut la Stefan, baiatul cel mare, mostenitorul numelui de Habsburg. "La scurt timp dupa prima nenorocire, Stefan, care-si gasise o ocupatie si ducea o viata normala, a cazut de pe cal, s-a lovit la cap si, de doi ani este in coma profunda. Atunci am inteles ca nenorocirile care ma copleseau sunt semne venite de la Cel de Sus. M-am gandit ca Dumnezeu ma cheama in felul acesta sa-mi schimb drumul si sa ma caiesc pentru viata de pana atunci. Asa ca... m-am hotarat sa ma calugaresc."
Dar, pentru ca in Occident nu existau pe-atunci manastiri ortodoxe romanesti, Maica Alexandra a ramas sase ani la Bussy-en-Othe, la manastirea ortodoxa a maicilor ruse, unde a fost unsa monahie.
- Cum a ajuns sa intemeieze o manastire ortodoxa in America?
- Viata alaturi de maicile ruse, am simtit asta, nu era chiar o placere. Maica Alexandra, fire extrem de sociabila, civilizata si eleganta, mentinuse cu ele relatii foarte bune, dar atmosfera din manastire nu se compara cu aceea de la manastirile romanesti, pe care o cunoscuse. Mi-a marturisit ca visul ei era sa intemeieze in America, in Pennsylvania, o manastire ortodoxa de maici, unde-ar fi vrut sa readuca atmosfera manastirilor romanesti. Deocamdata, nu vorbise nimanui altcuiva despre nobilul ei plan si strangea fonduri pentru a si-l putea realiza. Stia ca o astepta o munca uriasa, dar isi jurase sa nu aiba odihna, pana ce nu-si va implini calea spre care se simtea indrumata de Cel de Sus.
Se lasase seara si, cu mare greutate m-am despartit de Maica Alexandra. Stiam ca o vad pentru ultima oara si ca-mi va fi greu sa mai aflu vesti despre ea. Intalnirea cu Principesa Ileana, cea de altadata, imi redesteptase dorul de acea Romanie, ramasa definitiv, pana azi, doar amintire...

Legaturi nevazute...

- Si niciodata n-ati mai auzit de Principesa Ileana?
- Ei, caile Domnului raman necunoscute si legaturile noastre sufletesti se fac, si ele, dupa voia Lui. Obisnuiam pe-atunci ca vacantele sa mi le petrec la Manastirea Varatec, in casa maicutei Benedicta Braga, una din cele mai distinse monahii ale Varatecului, unde ma invita prietena mea Valeria Sadoveanu (casa in care traise cu sotul ei, scriitorul Mihail Sadoveanu, fusese transformata in muzeu si ea venise sa locuiasca, cea mai mare parte a anului, in casa maicii Benedicta). Ne intalneam acolo cu fetele lui Sadoveanu, cu surorile Camarasescu, cu Lili Teodoreanu, si toti la un loc formam o familie... Dar intr-o zi, maica Benedicta a primit din partea Patriarhului Justinian un ordin cu totul surprinzator. La cererea Principesei Ileana (Maica Alexandra), patriarhia o desemnase pe maica Benedicta Braga sa-i dea ajutor la manastirea nou infiintata in America, numita "Noul Varatec", cu hramul "Schimbarea la fata".
Maica Benedicta avea doua licente, in teologie si in biologie, si se specializase in muzica psaltica. Buna organizatoare, ea infiintase muzeul de la Manastirea Varatec, unde era si ghid. Maica Benedicta a acceptat supusa porunca, dar si indurerata, ca urma sa-si paraseasca chinovia. Era chinuita de povestea fratelui ei, preotul Roman Braga, de care nu mai stia mare lucru. Parintele fusese arestat si aruncat in cea mai cumplita inchisoare din Romania, cea de la Pitesti, unde suferise chinuri groaznice. Dupa ce a iesit din inchisoare, parintele Roman fusese trimis in Brazilia, la Matto Groso, de Patriarhul Justinian, care voia sa-l scape de urmarirea securitatii. Acolo insa n-a putut suporta clima si se dusese in America, la parintele Trifa. Cand a auzit maica Benedicta ca fratele ei se afla in America, n-a mai stat pe ganduri si a plecat insotita de doua maicute de la Varatec, Apolinaria si Gabriela, gata sa fie de folos intru organizarea noii manastiri romanesti pe pamant american si sa-si reintalneasca fratele. Si astfel, prin rugamintea Maicii Alexandra, care nu le stiuse povestea, dar care fusese instrumentul vointei divine, cei doi frati s-au revazut dupa ani grei de despartire. Si divinitatea a mai lucrat inca o data. Nu mult dupa ce se calugarise, Maica Alexandra a avut marea bucurie sa vada ca fiul ei, Stefan, se insanatosise deplin. Incurajata, astfel, pe drumul ei, in septembrie 1990, in ciuda bolii sale de inima, Maica Alexandra a revenit in Romania cu ajutoare pentru copiii orfani.

La Bran, o halta catre eternitate

A fost la Bran, s-a intalnit cu o parte din localnicii care nu o putusera uita si unde s-a simtit, in sfarsit, "acasa". La cateva luni dupa intoarcerea la manastirea din Ellwood City, intemeiata de ea, Maica Alexandra a trecut in lumea dreptilor, pe 21 ianuarie 1991, cu sentimentul datoriei implinite. La inmormantare, au participat toti copiii si iubitul ei fiu, Ducele Stefan de Habsburg Lothringen, care avea sa paraseasca insa si el aceasta lume, cativa ani mai tarziu, in 1998, rapus de un cancer.
Mormantul Domnitei Ileana este strajuit de o troita cioplita in lemn de un roman. Si cel mai scump tezaur purtat cu sine in pribegie, caseta cu pamant romanesc cules de la Bran chiar de ea, se afla astazi in Catedrala Bisericii Episcopale din New York, in Capela dedicata cultului ortodox. Sta sub icoana vazuta de mine la Bussy, in chilia Maicii Alexandra, daruita de Regina Maria "celei mai iubite fiice" a ei. Pe o placuta de bronz ce poarta vechea stema a Romaniei, sunt incrustate cuvintele: "In memoria parintilor mei, Regele Ferdinand si Regina Maria, precum si a tuturor celor care s-au sacrificat pentru tara. Aici se gaseste o particica de pamant romanesc liber!".

O mana de tarana

- Iubita doamna Zoe, multe din cele povestite de dvs. sunt inca necunoscute romanilor, tinerele generatii nu mai stiu ce rol urias a avut monarhia in istoria noastra, ce insemna atunci patriotismul conducatorilor. Intre oamenii de atunci si noi, cei de astazi, am impresia ca s-a creat o prapastie uriasa, ca romanii sunt "altfel". Cum va explicati aceasta totala schimbare?
- Daca s-ar cunoaste mai multe din istoria noastra, poate ca romanii ar mai avea sansa de a redeveni ce-au fost. Dar regii s-au dus si, odata cu ei, si bunele obiceiuri morale ale vremurilor de atunci. Traditia taraneasca, de pilda, tezaurizatoare de marivalori. Comunistii s-au gandit ca odata cu distrugerea satelor, vor fi distruse toate nucleele de autenticitate, de identitate nationala, spirituala, morala. Dar acolo unde au disparut satele a inceput sa bata vantul si s-au abatut nenorocirile. Educatia morala si religioasa din familiile de la sat, cresterea copilului cu frica de Dumnezeu, in respect fata de munca si de aproapele, "cei sapte ani de-acasa", au constituit temeinicia noastra ca popor, ne-au ajutat sa rezistam furtunilor istoriei. Satul romanesc era un izvor de suflete educate. Nu aveam Oxford si nici Cambridge, aveam in schimb cumsecadenia, buna cuviinta a taranului, romanul cunostea "mijlocia" si stia sa traiasca cumpatat. Exemplul Domnitei Ileana, plecata-n lume cu o mana de tarana romaneasca, dornica sa fie mesagerul ortodoxiei, la celalalt capat al pamantului, dorul ei de tara si revenirea ei din 1990, pentru a-i ajuta pe cei in nevoie, ramane emblematic pentru ceea ce a insemnat, candva, Romania.

Fotografii preluate din albumul "Castelul Bran"
(Narcis Dorin Ion)