35 de ani cu Phoenix: Ioji Kappl

"Phoenix inseamna mai mult decat divertisment. E o legenda si un simbol"

Repetitie generala inaintea unui mare concert Phoenix. Ore in sir de incercari, discutii si reluari, pentru ca totul sa sune cat mai bine seara, la spectacol. Nicu Covaci isi incearca chitara si se intoarce din doua in doua minute spre unul din colegii de scena: un tip cu o claie de par carunt, pe care-l intreaba, cu vocea lui ragusita sau doar din ochi: "Cum e Ioji, e bine? Ce mai trebuie?". Ioji e numai urechi, intoarce fiecare sunet pe toate fetele, apoi da verdictul. Daca Nicu Covaci a fost dintotdeauna liderul trupei, cel ce duce stindardul Phoenix de mai bine de patruzeci de ani, Ioji Kappl a insemnat echilibrul, punctul stabil, cel care pastreaza calmul formatiei in iuresul unui concert. Singurul component al formulei de aur Phoenix care are studii muzicale serioase, dar totodata si cel mai retras si mai putin mediatizat, Ioji Kappl mai risipeste pentru cititorii nostri ceva din misterul care-l invaluie.

La Petrila, in asteptarea succesului

S-a nascut in 1950 pe Valea Jiului, la Petrila, si isi aminteste cu drag de copilaria sa sportiva si de spiritul multinational de pe terenul de joaca. "In zona erau unguri, germani, romani, si nu faceam diferenta. Traind impreuna, nu apareau discrepante mari in ce privea educatia primita acasa. Chiar si Sarbatorile de Craciun insemnau o chintesenta a obiceiurilor si traditiilor celor trei etnii. Spiritul acesta l-am gasit si la Timisoara, unde locuiau sasi, romani, sarbi, unguri, dar nu ne preocupa asta, nu ne intrebam niciodata: "Ba, da tu ce neam esti, de fapt?". Traiam foarte bine impreuna. De aceea, pentru mine a fost o mare surpriza sa vad ura care s-a dezlantuit in fosta Iugoslavie, dupa ani de pace. Nici acum nu inteleg ce s-a intamplat acolo."
Pasiunea pentru muzica a mostenit-o de la tatal sau, mecanic lacatus la prelucrarea carbunelui, care cauta o solutie pentru a aduce cativa banuti in plus acasa, intr-o perioada in care familia sa o ducea mai greu. Mama lui Ioji cosea fete de masa, perdele si le vindea, iar tatal sau canta la vioara, alaturi de o formatie, la banchete, nunti, botezuri. Ioji l-a vazut la cateva baluri si, impresionat de atmosfera creata de muzica, a inceput si el sacante, mai intai la acordeon si apoi la vioara. In clasa a V-a, avea deja o trupa, formata din doi acordeonisti, un saxofonist si un tobosar. Interpretau piese de muzica usoara auzite la radio. "Apoi a venit cineva cu un disc single - "I Wanna Hold Your Hand" - al unei trupe, Beatles se numea, si ni s-a intors toata filosofia in cap, ne-a facut de nu mai stiam ce-i cu noi. Am inceput sa construim instalatii, am adus de la Reghin doua chitare Turist, eu am facut un bas dintr-una, i-am pus doze, faceam tot felul de improvizatii pentru a imita sunetul Beatles. Prin 64-65, cantam cu trupa Casei de Cultura din Petrila, Color, in turneele pe care artisti binecunoscuti, precum Anda Calugareanu, Angela Similea, Dan Spataru, le sustineau in zona. Era si Horia Serbanescu, spunea glume din spectacole de revista. Pentru noi, era ceva senzational la vremea aceea, gandeam ca am cucerit lumea. N-a fost deloc usor sa ma despart de Color, pentru ca nu eram doar colegi de trupa, ci si buni prieteni. De altfel, fratele meu a tinut pana astazi steagul trupei. Dar cat de grea sa fi fost despartirea la acea varsta, eu trebuia sa plec. Intrasem la Academia de Muzica din Timisoara, insa asta era doar un alibi. Eu plecam, de fapt, pentru a-i intalni pe phoenicsi si a intra in trupa."

Cum a renascut Phoenix-ul din cenusa

La Timisoara a inceput cu Clasic Xx, impartasind cu publicul atmosfera exuberanta a salilor studentesti de dans de la sfarsitul anilor 60, cand rocknroll-ul era rege. Clasic Xx canta la cantina Universitatii, iar Phoenix la Politehnica. Insa Phoenix se gasea intr-o perioada a marilor schimbari. Moni Bordeianu, entuziasmatul lor vocalist, plecase in America, iar Covaci cauta o noua formula si o noua muzica, mai profunda decat cea influentata de slagarele Beatles si The Rolling Stones. "Il intalneam pe Nicu aproape in fiecare dimineata, in drum spre facultate. Prinsesem odata curajsi-i spusesem: "Sunt si eu basist, hai sa facem ceva impreuna", dar mi-o retezase scurt: "Fugi, ba, de-aicea, am basist". Eu insa il frecam in fiecare dimineata la cap. Dupa un timp, ma trezesc cu el la terasa la care cantam cu Clasic, spunandu-mi ca avem ceva de vorbit. Ne-am asezat la masa, seara tarziu, si ne-am mai ridicat abia de dimineata, asa tare ne infierbantaseram, asa entuziasti eram in discutia noastra. Subiectul era cum sa facem o muzica noua, care sa treaca de cenzura, de directivele tovarasului, cum ca totul trebuie sa se inspire din folclorul romanesc etc. Am ajuns la concluzia ca este posibil, dar ca ne vom inspira nu din folclorul recomandat, cel cu fabrica si tractorul, ci din cel adevarat. Eu fiind la facultate, am avut destul material pentru a ne documenta, am studiat folclorul precrestin. Vrei folclor, iti dau folclor, nimeni nu ne mai putea reprosa nimic, asa i-am facut fenta lui nentu Ceausescu. Am stat cu Nicu inchisi in casa trei, patru luni, la matusa lui, traiam din iaurt, cornulete si chefir, ca sa dezvoltam idei si sa punem lucrurile la punct. Mai erau si alte trupe care preluasera piese folclorice, insa noi ne-am gasit alt drum, ne-am inspirat din folclor creand o muzica noua. Si in ianuarie 1971, am prezentat prima oara albumul Cei ce ne-au dat nume, la Casa Studentilor din Timisoara. Ne asumaseram un mare risc, folclorul era suprasolicitat si puteam oricand sa fim huiduiti de fanii nostri, ce s-ar fi putut simti tradati. Phoenix nu mai cantase de un an, sala era arhiplina, ramasesera sute de oameni afara. Am terminat de cantat, in sala s-a facut liniste si noi am mers la garderoba si-am asteptat. Unii s-au grabit: "Vedeti ca n-a mers, v-am spus eu, vezi ca n-a avut succes?". Dar in momentul in care ma gandeam resemnat: "N-a fost sa fie", s-a auzit, ca o explozie, reactia salii, care a izbucnit in ropote de aplauze. Am tasnit si am facut bisurile, bucurandu-ne enorm, pentru ca am inteles ca avem publicul de partea noastra si ca suntem pe un drum bun. Am simtit ca Phoenix-ul a renascut din cenusa. Foarte simbolic."
- In ce fel v-au schimbat succesul urias obtinut la 21 de ani, excesele si viata agitata ale unui star rock?
- Eu nu am fost niciodata un om al exceselor. Fiecaruia i se intampla sa bea la un chef mai mult decat trebuie, dar atat. Un prieten de-al meu din Germania are o vorba despre succes: "Un artist are nevoie, pentru a supravietui, nu doar de alcool si de tigari, ci si de aplauzele publicului". Pe mine m-a schimbat succesul atunci cand am vazut cum muzica pe care o gandisem, la care muncisem atat, a fost primita cu entuziasm. Cand am vazut ca o masa mare de oameni se identifica cu noi, mi-au crescut aripi, am capatat incredere-n fortele proprii. Astfel m-a schimbat pe mine succesul.
- Cat de mult au contat prietenia, relatiile intre membrii trupei Phoenix in evolutia ei, cu o longevitate impresionanta?
- Daca nu ne-am potrivi ca oameni, n-am fi prieteni, nu ne-am completa, trupa nu ar putea merge mai departe. O trupa ce rezista de atatia ani nu inseamna doar ca fiecare sa cante bine, inseamna sa ai acelasi spirit, aceleasi vise, sperante, sa impartasesti bucuria cu colegii, sa apartii unei gasti, unui cerc cultural. Asta netezeste succesul si este unul din principalele motive pentru care Phoenix inseamna mai mult decat simpla distractie muzicala, inseamna un simbol. Acum suntem fiecare in alta tara, impartiti, ne intalnim doar pentru a face muzica, insa inainte, in anii 70, aveam intr-adevar o gasca senzationala denebuni, care nu se limita la numarul celor din trupa. Era o comunitate, cu intelectuali care ne inspirau, textieri, carausi de scule, nu erau diferente intre noi. Petreceam mult timp impreuna, la terasa, la film, la strand, purtam discutii interminabile. Se dezvoltau un anumit gust, o orientare, un drum pe care te simteai mai sigur, simteai ca ai spatele asigurat in tot ceea ce faci, ca prietenii iti sunt mereu aproape. Ce-i drept, ne cam lipseste gasca de-atunci. Nucleul vechi s-a pastrat, ceilalti au insa si alte preocupari. Nu vreau sa dau o reteta a tineretii, dar pe noi, chiar daca ne vedeti cu parul si cu barba albe, muzica asta pe care o facem ne-a pastrat spiritul tanar, ne-a mentinut mai bine. Bineinteles ca am trecut si noi prin vremuri foarte grele, nu ne-a fost deloc usor printre straini, dar anii astia petrecuti in Germania, unde traiesc acum, ne-au conservat cumva. Sunt sigur ca daca ramaneam aici, eram acum morti, distrusi sau cine stie pe unde.
- Am ajuns la un subiect delicat. Multi fani Phoenix se intreaba: oare chiar a trebuit sa parasiti Romania, nu v-ati grabit, nu v-a parut apoi rau?
- Mi-a fost foarte greu sa plec din tara, iar despartirea asta m-a consumat foarte mult. In primul rand, pentru ca am plecat in culmea gloriei si am simtit cum ni s-a furat succesul. Ani de zile au incercat sa ne disperseze, sa ne desfiinteze, pentru ca atrageam mase de oameni. Phoenix era deja un fenomen, iar in ochii autoritatilor comuniste era unul periculos, desi noi n-am vrut niciodata sa manipulam oamenii, asa cum fac politica sau mass-media in ziua de astazi. Mereu ne-am gasit o cale de scapare, concertele in cantine studentesti, in teatrele din tara. Au venit apoi la noi presedintii cluburilor de fotbal, care aveau nevoie de bani, si Phoenix era o reteta sigura. Dadeam concerte pe stadioane cu 40.000 de oameni, aveam boxe Marshall si atmosfera era incredibila. Dupa un timp, au inceput amenintarile la viata lui Nicu, am fost complet interzisi, nu aveam voie sa dam concerte nicaieri, nu apaream la radio, la Tv, nu aveam voie nicaieri. Atunci am plecat.

"Ba, crezi ca mai stie de noi cineva in tara?"

"Germania a insemnat la inceput pentru noi un soc cultural. Am sperat sa facem un pod intre cele doua culturi, am crezut ca vom fi acceptati din punct de vedere muzical, ca si in Romania. Trupele de anvergura, Jethro Tull, Pink Floyd, in spiritul carora cantam, dispareau din topuri, inlocuite de aparitii excentrice, era perioada punk-ului, a new-wave-ului, iar muzica noastra, mult prea complicata, nu-si gasea locul. Am intrat in dificultati financiare si o vreme ne-am despartit, fiecare a incercat pe cont propriu sa salveze situatia. Ca oameni, am fost foarte bine primiti, cu prietenie, insa ca formatie nu ne-au acceptat. Eu am ramas consecvent meseriei pe care-o iubesc, tot timpul am cantat, in diferite trupe si formule, nu m-am speriat de situatii dificile. Parasind aceasta meserie nu as fi avut vreo sansa de a perpetua ceea ce facusem inainte. In afara de Phoenix, colaborez cu Farfarello, trupa lui Mani Neumann, cant intr-un duet piese vechi, Beatles si Stones, fac aranjamente muzicale, preproductii. Putinul timp liber mi-l petrec alaturi de copii, ii mai ajut la teme, baiatul e intr-a sasea, fata intr-a noua. Pe fiul meu l-am luat anul trecut la un concert la Arad, auzise el ceva povesti despre Phoenix si era tare curios. A fost fascinat, i-a placut enorm concertul si, cu ocazia asta, am crescut si eu in ochii lui."
- V-ati gandit vreodata, dupa 1990, cum ar fi sa va intoarceti acasa, sa va stabiliti in Romania, sa luati totul de la capat?
- Nu mi-am pus aceasta problema, pentru ca viata mea s-a desfasurat mai mult in Vest si, sincer sa fiu, nu stiu daca m-as mai descurca aici. Il admir foarte mult pe Ovidiu Lipan pentru ca s-a intors si se descurca atat de bine. Si-n fond, de ce as face asta, de vreme ce mi s-a implinit visul, si acum granitele, atat cele culturale, cat si geografice, s-au deschis? Suntem liberi sa plecam si sa venim oricand. In 90, cand am revenit pentru prima oara dupa atatia ani, am simtit ca timpul a stat in loc, ba mai mult, s-a derulat inapoi, asta a fost senzatia. In 90, cand ne-amurcat in avion sa venim aici, l-am intrebat pe Nicu: "Ba, crezi ca mai stie de noi cineva in tara?", ca apoi sa realizez ca am ramas aceiasi ca inainte sa plecam, ca publicul ne iubeste ca atunci, ca absenta ne-a adus statutul de legenda. Acum, publicul se bucura sa se confrunte cu niste legende vii, iar piesele noastre au devenit un fel de patrimoniu muzical. La concertul de lansare a noului nostru disc, "Baba Novac", cred ca 70% din public era tineret, asa am vazut eu de pe scena. Noi am mai trait momente de o astfel de intensitate la concerte, alaturi de tatii si de bunicii lor, si este o senzatie tulburatoare sa vezi ca atatia pustani iti canta piesele. Asta iti trezeste un sentiment de raspundere. Inseamna ca au nevoie de noi, ca nu-i putem parasi.