Svabii nostri cei de toate zilele

Se intorc tot mai des, tot mai multi, in satele pe care le-au parasit. Unii raman, altii pleaca, dar Romania a devenit din nou un reper in viata lor. Tara nasterii, plina de sentimente si amintiri.

In miezul verii, cand miristea solara a cerului da in clocot, nemtii se intorc acasa, in Banat, cautandu-si locurile amintirilor. La Brebu sau la Garana, la Valiug sau pe Semenic, nu vezi decat masini cu numar de Germania. Tiruri lungi de masini luxoase, urcand spre satele vechi, spre padurile neatinse si spre lacurile alpine de la Trei Ape. Un spectacol ce se repeta in fiecare an, cand tara svabilor banateni redevine pentru o clipa ceea ce a fost ea candva: Vaterland, locul stramosilor si al copilariei. Privind usor resemnati gropile din sosea, nemtii din Resita isi petrec o parte din concediu in curtea casei parintesti sau lenevesc pe malul racoros al lacului Valiug, dedulcindu-se cu amintiri marunte, cu mancaruri romanesti si mirosuri ametitoare, de fan proaspat cosit. Intri usor in vorba cu ei. Nu si-au uitat limba si nici prietenii lasati cu ani in urma la Resita sau Caransebes. Nu fac nazuri si nici nu se plang. Iau lucrurile asa cum sunt - cu bune si rele. Pentru cateva zile, vor sa redevina romani, sa-si aduca aminte. Vor sa petreaca o scurta vacanta dimpreuna cu nepotii lor. Sa vada si ei locurile de unde au plecat bunicii si, mai ales, sa nu uite. Veselia si aerul de vacanta ascund discret gravitatea unei lectii de viata. Daca nu stii de unde ai plecat, risti sa nu ajungi nicaieri - ratacind mereu strain si fara intoarcere.

Dor de Valiug

Nemtii resiteni par sa fi imprumutat trasaturi de la toate neamurile langa care au trait: orgoliul de la unguri, simtul afacerilor de la evrei, sentimentalismul de la romani. Neamt cu adevarat nu se arata decat atunci cand vine vorba de masinarii, de tehnica si organizare, laudandu-se cu primul funicular din Romania, ridicat pe o lungime de 6 kilometri, nu departe de raul Barzava; cu furnalul construit inca din 1770 la Doman sau cu moara hidraulica de la 1832, care si astazi este bine-mersi in functiune. Zambaret si cu chef de vorba, resiteanului svab nu i se potriveste aproape nimic din imaginea teutonica a omului aprig, dur si razboinic. De pilda, cand lipseste de acasa, Kuki Staroscik lasa in usa cabanei sale de vacanta un biletel caligrafiat cu litere gotice, inalte si frumoase: "Hello, der Schleissel ist under den Steinbank" (Alo, cheia este sub banca). Alaturi, scris in romana, se afla o scurta precizare: "Laptele din frigider nu este fiert" - un duios avertisment pentru cei care vor sa-i sparga casa si, eventual, sa-i fure laptele. Kuki Staroscik are deja experienta in domeniu. Hotii l-au vizitat de cateva ori pana acum, dar, de fiecare data, i-a dezamagit, neoferindu-le decat niste banale tacamuri de inox, o patura si cateva sticle de vin. Povesteste despre aceste patanii cu zambetul pe buze. Pare chiar ca-i intelege pe hoti si regreta usor ironic ca nu poate sa le ofere mai mult. Austeritatea din casa face parte din strategia lui, din felul in care vrea el sa-si petreaca vacanta: fara televizor, fara obiecte scumpe si inutile in jur. Un concediu simplu, intr-un decor rustic, aproape primitiv, langa padurea si racoarea de gheata a Valiugului.
Plecat de 15 ani in Germania, Kuki Staroscik nu scapa nici un concediu fara sa-si revada tatal, prietenii si locurile copilariei. Nu-l intereseaza comparatiile si nici macar nu vrea sa vorbeasca despre mizeria, hotiile sau alte betesuguri romanesti. Nimic nu pare sa-l dezamageasca. "Cand pleci din Germania, trebuie sa stii ca vii in Romania", zice el, zambind cu subinteles. "Niciodata nu-mi fac iluzii. Refuz sa vad ce este urat si niciodata nu ma gandesc la greul care ma asteapta. Tata m-a invatat un lucru: daca ia foc casa, te amarasti degeaba. In loc sa plangi, mai bine o construiesti din nou." Ce conteaza ca in jur nu e ordine si curatenie ca la farmacie? In cabana lui de la Valiug, Kuki gaseste tot ce ii lipseste in alta parte: mirosul de frunze uscate si de pamant reavan, mirosul gratarului incins, picurii dantelati de ploaie, discutiile cu vecinii la o cafa sau un pahar cu vin, zmeura salbatica din spatele casei, apa rece de izvor sau cearta vrabiilor matinale, de pe canatul ferestrei larg deschise. Sigur ca il dor starea jalnica a drumurilor si gunoaiele de plastic aruncate in padure, dar orice comparatie cu Germania i se pare prosteasca si fara rost. Ca orice neamt cu mintea organizata, Kuki nu se pierde in fleacuri si constatari plangacioase. Prefera sa vorbeasca scurt si la obiect. Tot ce nu are in Romania are in Germania si invers. Punct. Ca orice neamt, Kuki Staroscik vorbeste in cuvinte putine si apasate, dar ochii prea albastri il tradeaza. E un mare sentimental! Daca ar fi dupa el, ar lua in brate intreg Valiugul si l-ar duce in Germania, sa-l aiba mereu aproape si sa-i aminteasca de excursiile si nebuniile tineretii, de veselia prietenilor cu care se inghesuia intr-un cort toata vara mancand afine, ciuperci, porumb fiert, miere de padure si agrise. Cand traiesti intr-o tara ordonata ca Germania, incepi sa duci dorul celor mai simple lucruri, tanjind dupa mirosul de fan cosit, dupa gustul fragilor de padure. Tanjesti, mai ales, dupa un anumit fel de a fi si dupa o libertate pierduta prin alte parti: sa iei cortul si sa te asezi unde vrei, sa nu-ti pese de ploaie si frig, sa bei apa rece de izvor cu palma facuta caus si sa umbli prin padurile Nerei, slobod si neinfricat, fara ca cineva sa te opreasca, somandu-te ca ai incalcat o proprietate privata, o lege, un decret, o hotarare locala. De 15 ani, Kuki e german cu acte in regula. Poate compara multe, dar nu o face. Se multumeste sa spuna doar atat: "Acolo totul e usor. Aici e frumos".

"Eu nu sunt svab.
Eu mi-s resitean"

Daca vine vorba si il intrebi cum se simte in adancul sufletului (roman sau svab?), Kuki Staroscik ridica impasibil din umeri si te nauceste cu un raspuns scurt: "Eu nu sunt nici svab, nici sas, nici pem de la Garana. Eu mi-s resitean". E mandru de obarsia sa banateana, dar nu poarta nici un resentiment altora, de alt neam. Nici nu ar avea cum. "Tata e pe jumatate ceh, iar sotia mea, unguroaica. Acasa, in Germania, conversam in esperanto. Eu intreb in dialect svabesc si sotia imi raspunde in ungureste. La restaurant, vorbim germana literara, iar cand ne certam, o facem in romaneste... Cateodata, se intampla sa aud pe cineva in centrul Munchenului injurand romaneste. Atunci ma opresc din drum si constat cu uimire ca-mi place. Sa nu radeti - chiar si o injuratura poate fi frumoasa pentru mine. Imi aminteste de tara, de prieteni si vecini. Imi aminteste de Valiug."
Kuki Staroscik s-ar putea considera un om implinit. Ca inginer chimist, e bine platit si acasa nu-i lipseste nimic. In Germania s-a acomodat repede si refuza pana si gandul ca ar fi avut vreo problema de adaptare, asa cum s-a intamplat cu alti svabi, care credeau ca Germania e o tara cu munti de cozonac si rauri de lapte. Nu pomeneste nimic despre necazurile sau maruntele umilinte ale unui emigrant. Indaratnic si iremediabil optimist, vrea sa vada numai partea frumoasa a lucrurilor si intamplarile fericite, constatand cu uimire ca, indiferent ce ar face, nu poate scapa de Valiug. Il poarta cu sine si il cauta in gusturi, in mirosuri, in amintiri, pe care le deapana dimpreuna cu prietenii, plecati si ei din Romania: Frantzi, Helmut, Dana, Ditmar. "Cand mi-e dor de Banat, gatesc. Coc vinete pe aragaz, dar nu se compara cu cele din tara. Fac in curte un gratar si imi imaginez ca mananc mici aromati si mustosi, ca in piata, la Resita. Pentru o varza murata sunt in stare sa trec granita, la Salzburg, iar pentru un cos cu afine, urc pana in varful Alpilor... Cu prietenii ma vad rar, chit ca locuim in acelasi oras, pe aceeasi strada. Daca imi aduc aminte de ei, pun mana pe telefon si ne dam intalnire; nu in oras, ci la Valiug - vara, in concediu, la un pahar de vin si o oala de sarmale. Cine zice ca nu are dor de casa minte. Vrea sa para ce nu este. Cand trec prin curtea unui vecin din Valiug, musai trebuie sa ma invite la o cafa. Daca refuz, e bai mare. Ar fi in stare sa arunce cu pietre dupa mine. Tare as vrea ca si in Germania cineva sa arunce cu piatra, dar nu are cine", mai zice Kuki, si o cuta de intristare apare pe fruntea lui. Peste cateva zile trebuie sa se intoarca la Munchen. Harnica si priceputa, sotia pregateste zacusca si vinetele coapte la gratar, pe care le va lua in Germania, deopotriva cu alte marunte amintiri banatene: cateva fotografii de vacanta, o sticla de tuica, afinata si dulceata de fragi.

"Cine nu se intelege cu
Roly nu e normal la cap"

Dintr-o Dacie veche de cand lumea, apare stapanul cabanei, Roly Staroscik, tatal lui Kuki. E un barbat simpatic, vorbaret si plin de viata. Cu batranul Roly poti discuta orice - dar mai ales despre masini si complicate instalatii hidrotehnice. E tare mandru ca a lucrat la Icmmr, ca a facut barajul de la Valiug si pe cel de la Trei Ape, din argila si pietris - primul de acest gen din Romania. Ii place tot ce e legat de inginerie si, cum spune el, despre baraj ar vorbi zile in sir, asa cum vorbesc barbatii despre femei. Isi aminteste cu nostalgie de Resita de altadata, cu strazile ei tihnite, pe care nemtii se plimbau duminica in costume scumpe si se salutau unii pe altii - inginerii cu tilindru mare pe cap, iar muncitorii cu halbtilindru (un fel de melon), la brat cu doamne elegante, imbracate dupa ultima moda de la Paris.
Roly-baci nu a plecat in Germania. Ca si baiatul sau, Kuki, s-a legat pe vecie de Valiug, de munte, de cabanuta sa taraneasca, simpla si tihnita, unde traieste chiar si iarna, cand sunt zapezi de 2-3 metri inaltime si viscolul bate dusmanos dinspre Semenic. O singura data a fost in Germania si nu i-a placut. I s-a parut ca acolo oamenii nu stiu sa se bucure si sa se distreze, ca se poarta ca niste roboti bagati in priza. Nu-i pare rau ca a ramas in Romania si nici singur nu se simte. E iubit de toata lumea, inca de cand lucra la fabrica, si oamenii spuneau, glumind serios: "Cine nu se intelege cu Roly nu e normal la cap". Batranul Roly are destui prieteni printre romani si mereu isi gaseste ceva de facut: sa mearga la cabana, sa repare aparate electrice in atelierul lui improvizat in bucatarie sau sa stranga materiale despre istoria svabilor resiteni, adusi in 1770 sa lucreze la furnal (oameni destepti si cu pregatire tehnica, oraseni scoliti si veseli - altceva decat sasii taciturni si inchisi in sine de la Sibiu, si altceva decat svabii cam zgarciti si pusi mereu pe castig de la Timisoara, pe care resitenii ii numesc intr-o doara si cam ciudat: luftschnapen (mancatori de aer). Resitenii sunt pentru vecie altceva si ei stiu asta, spunand cu mandrie: "Mir send reschizaner - Noi suntem resiteni".
Daca il intrebi despre anii tineretii, Roly surade si ofteaza. Multe s-au schimbat si s-au dus: si iubirile naive ("Era platoneala si decenta cu fetele, nu ca acum"), si linistea spornica din oras, strigarile fasingului, si Pastele sarbatorit de trei ori (la romani, la evrei si la nemti) sau balurile muncitoresti, unde te distrai si faceai glume, amestecand cuvinte din 3-4 limbi, fara sa-ti dai seama si fara ca cineva sa se supere. Din 20.000 de nemti, cat numarau inainte de razboi, astazi abia mai sunt cativa. Roly-baci nu-si face nici o iluzie. Stie ca ce a fost nu va mai fi in veci, ca pentru nemti pamantul Banatului a secat. Singura lui speranta sta in puterea locului, in frumusetea rezervatiei de la Izvoarele Nerei, in nestiuta si superba Vale Prolas (langa Carasova), unde cresc fagi vechi de 250 de ani si se intinde pe mii de kilometri cea mai mare padure de tei salbatic din tara. Tot mai multi nemti se intorc asemenea fiului sau, isi fac vile de vacanta sau rascumpara cu bani grei casele batranesti ale parintilor. Nu vin neaparat sa ramana definitiv, dar important este ca nu pierd legatura cu tara, ca duc dorul Semenicului si simt ca muntele copilariei lor nu seamana cu nici un alt munte din lume.
E greu de spus de ce in ultimul timp nemtii au inceput sa revina acasa, de ce prefera Romania, cu drumurile ei desfundate si mormanele de gunoaie risipite otova la marginea santului. Roly-baci ridica nestiutor din umeri, cumpaneste indelung, dupa care decide hotarat: "In Germania, domnule, ai de toate. Un singur lucru lipseste: traiesti ca un cuc si nu e det (paharel) de vorba". Multi nemti au plecat, luandu-se unii dupa altii. Ti-au facut rostul lor in Germania, dar tot stingheri si cam fara tara au ramas.
E rau sa-ti pierzi locul si sa umbli prin lume dupa bogatii. In viata mai sunt si alte lucruri, cu mult mai importante. Aducandu-si aminte de tatal sau ("o pita de om, dar sever si destept"), Roly-baci ii repeta vorba lui preferata: "E sarac cine-i avut si vrea mai mult. Bogat e acela care se multumeste cu putin". Abia operat de inima, batranul Roly isi priveste de departe fiul care deja isi face bagajele, pregatindu-se de plecare. E bucuros si mandru ca baiatul il mosteneste, ca-i pasa de Valiug si de toata munca lui de-o viata. Inseamna ca nu a trait degeaba, ca fiul lui se va intoarce la Resita, de-ar fi din Germania si pana aici numai drum arat si plin de hartoape.