Mariana Mihut

"Cred ca mama ar fi fost o actrita mult mai buna ca mine".

Unii spun despre ea ca e geniala, altii ca este cea mai mare actrita a teatrului romanesc. Nici o lauda nu-i poate insa depasi modestia excesiva, care ii sporeste si mai mult pretul. Cine n-a vazut-o jucand, a pierdut dreptul la fericire

"De-a lungul carierei mele am avut alaturi niste eroi"

- La Teatrul Bulandra din Bucuresti, stagiunea a continuat cu "casa inchisa", chiar si dupa inceperea sezonului estival. Cum va explicati aceasta chemare spre teatru in plina vara? Afluxul de spectatori, mai ales tineri, spre sala "Izvor"?
- E un mare cadou acesta pe care-l primim din partea unor tineri, ba chiar foarte tineri spectatori! Iar afluxul acesta spre spectacolele teatrului nostru se petrece nu numai la Bucuresti. In primele zile ale lui iulie am jucat Sorry alaturi de Caramitru la Giurgiu. Sala a fost arhiplina! Intr-un fel, pare ciudat faptul ca tinerii anului 2005 reactioneaza, as zice chiar "vibreaza", in fata unor drame petrecute acum o suta de ani (cum ar fi cele din Unchiul Vanea de Cehov si Casatoria de Gogol) sau consumate ceva mai incoace, tot in Rusia, dar in anii comunismului sovietic, asa cum se intampla in cazul piesei Sorry.
- O "ciudatenie" explicabila, totusi, avand in vedere ca toate aceste spectacole sunt jucate de marii actori ai Bulandrei, unii dintre cei mai mari actori ai teatrului romanesc...
- Da, desigur, dar sa nu uitam si rolul regizorului in aceasta izbanda, mana de mare maestru a lui Yiuri Kordonsky, creatorul spectacolelor despre care vorbim. Un tanar regizor rus, care in ultimii ani locuieste mai mult in America si care, invitat sa puna in scena cateva spectacole la Bulandra, a produs un reviriment teatral.
- Doamna Mariana Mihut, cam cat va "costa" un rol in teatru? Cata munca, energie si har risipiti, pentru a va magnetiza spectatorii, pentru a crea acea punte miraculoasa spre ei?
- Oricat de mare ar fi pretul, bucuria e inzecita. In fond, asta este ratiunea noastra de a fi. Efortul, chinul... astea se uita cel mai repede. Pana la urma, ne ramane satisfactia de a juca intr-un spectacol bun, de a bucura publicul, de a avea parteneri minunati, de a colabora cu regizori minunati. Desigur, scena cere si sacrificii. Mi s-a intamplat sa vad colegi venind la spectacol cu 40-41 de grade. Petrica Gheorghiu, saracul, a venit odata atat de bolnav la un spectacol, incat credeam ca se va prapadi acolo, pe scena. Si mie mi s-a intamplat sa fiu foarte, foarte racita, sa tusesc pana la sufocare. Si totusi, odata iesit in fata publicului, simti ca se petrece o minune... Te concentrezi fara sa-ti dai seama. Si... parca joci si mai bine... poate din cauza febrei. Cine stie? Ce-i drept, minunea nu dureaza decat doua ore si jumatate. Dupa care, ajuns acasa, te prabusesti in suferinta... De-a lungul carierei mele am avut alaturi niste eroi - pur si simplu. Uite, imi amintesc ca jucam cu Ileana Predescu intr-o piesa de Roger Vitrac. Ea venea din spital si juca... A jucat pana s-a prapadit... A fost unul dintre cei mai minunati oameni pe care i-am cunoscut. O actrita extraordinara! Ori Gina Patrichi! Gina aflase ca are cancer. Si totusi, a avut puterea sa joace pana in ultima clipa si a facut un mare rol in Antoniu si Cleopatra. Doamne, Dumnezeule! De cata generozitate, de cata daruire era capabila Gina!
- Vorbim de teatru, de rolurile mari pe care le interpretati, fara sa va fi intrebat cum a inceput "aventura"? De pilda, cum ati ajuns, inca studenta fiind, sa jucati in regia lui Ciulei, in acel film antologic care s-a chemat "Padurea spanzuratilor"?
- Intr-adevar, in vremea aceea eram studenta la Institutul de Teatru si Film, la actorie. Profesor ne era A. Pop Martian. Asistent - Octavian Cotescu. Am fost colega cu Vali Seciu, cu Ovidiu Iuliu Moldovan, cu Rodica Mandache, cu Caramitru... Si cineva - nu mai stiu cine - in nici un caz Ciulei, care habar n-avea despre existenta mea pe aceasta lume -, cred ca vreunul dintre asistentii de la Institut, m-a pus pe lista celor ce urmau sa dea probe. Eram foarte emotionata - normal, nu? Sa te trezesti fata in fata cu Ciulei insusi... nu-i de colo! Eram in anul Iv, incepusem sa deprind cate ceva din meserie... dar, oricum... Am dat probe, asadar, si am inceput sa astept raspunsul. Intre timp, cineva care vazuse impreuna cu Ciulei probele, mi-a zis ca eram exact ce trebuia, ca aratam foarte bine pe pelicula. Am fost nespus de fericita. Era primul meu film. Nu mi-a fost deloc usor, ce-i drept. Asta, pentru ca, pe langa problemele de interpretare, mai erau si orele, nesfarsitele ore in care acel unic operator, care a fost Ovidiu Gologan, "punea lumina" pe noi... Nu aveam dublura si de aceea multi dintre noi stateam ore in sir, nemiscati, pentru cate un prim-plan, in asa fel, incat lumina venita din reflectoarele puse pe noi sa dea un contur in plus chipului, un dramatism in plus personajului interpretat. Asa se explica, zic eu, picturalitatea speciala a acestui film.
- Distins in 1965 cu unul din marile premii ale Festivalului de la Cannes, Padurea spanzuratilor a insemnat la vremea aceea un triumf al filmului romanesc. Mai tineti minte amanunte din acel timp? Cum v-ati inteles cu ceilalti colegi de platou, intre care unul avea sa fie chiar sotul dvs., Victor Rebengiuc? Va cunosteati cu cineva personal inainte de filmari?
- Nu. Prima cunostinta a fost chiar Victor. Culmea e ca noi locuiam pe-atunci in acelasi bloc, dar nu ne intalniseram niciodata. Stateam la scari diferite. Ne-am vazut fata in fata, pentru prima data asteptand intr-o dimineata, in fata blocului, o masina care sa ne duca la filmari, la Buftea. Asa ne-am dat seama ca suntem colegi.

"Cred ca fiecare dintre parintii mei a contribuit intr-un fel la drumul meu catre teatru"

- Asadar, ati intrat dintr-un foc, inca studenta fiind, in elita artistica a lumii romanesti. Pe cine ati mostenit? Cine v-a dat pasaportul pentru aceasta lume?
- Nu stiu. Chiar nu stiu. Banuiesc ca fiecare din parintii mei a contribuit, intr-un fel, la drumul meu catre teatru, la acest... pasaport. Tata canta la chitara... Mama era foarte dotata pentru teatru. Cred ca ar fi fost o actrita mult mai buna decat mine. Si mai cred ca abia acum, la varsta asta, am inceput sa seman cu ea. Eu am terminat liceul la Pitesti. Acolo puteai sa vezi spectacole foarte bune. Mai veneau turnee si de la Bucuresti. Imi aduc si azi aminte cat de emotionata eram vazand actorii pe scena ori pe strada. Atat de emotionata, ca daca-i intalneam in drumul meu... traversam. Porneam spre celalalt trotuar. Cu aceeasi placere mergeam si la cinema. Rulau pe-atunci - tineti minte? - unele filme sovietice extraordinare. Mari regizori, mari actori. Mi-aduc aminte ca am plans in hohote la Zboara cocorii, o capodopera. Mi-a placut enorm Tatiana Samoilova. Ce actrita!
- Din acest sentiment de admiratie ati ajuns sa dati la teatru? Ori a fost o intamplare?
- Nu. N-a fost o intamplare. Bunica mea - cea care ne conducea intr-un fel destinele (pe al meu si al mamei mele) - ar fi vrut sa dau la medicina. Sa fiu "doamna doctor". Suna foarte bine. Drept pentru care eu le-am promis ca o sa invat pentru doua facultati. Si chiar am invatat. Avantajul in cazul facultatii de Teatru era faptul ca examenul de admitere se dadea inaintea celorlalte facultati. Dar n-am apucat sa dau la Medicina si nici la Comertul exterior, pentru care ma pregatisem. Am reusit la teatru din primul foc. In comisie erau toti marii profesori ai Institutului, adica cei care urmau sa se ocupe de viitorii studenti din anul intai. Cine erau astia? Pai, Jules Cazaban, Beate Fredanov, A. Pop Martian, Costache Antoniu. Nume de legenda, nu-i asa? Eu am dat examen cu un fragment din Nunta in codru a lui Cosbuc si cu o poezie de Arghezi.
- Cum au reactionat colegii de an cand au aflat ca veti juca intr-un film de Liviu Ciulei? Nu v-au mancat de vie?
- Nu... adica nu stiu... Eram atat de inconstienta, incat nu mai vedeam nimic din ce se intampla in jurul meu. L-a drept vorbind, m-or fi mancat... dar asta a fost treaba lor... Probele le-am dat cat eram inca studenta. Iar de filmat, am filmat dupa absolvire.
- Cum reactionati cand va vedeti pe film?
- Imaginea mea pe film imi provoaca un soc dureros. Nu ma plac absolut deloc! Si nici vocea nu mi-o pot suporta! Din fericire, dupa 40 de ani de profesie, mai bine zis de-a lungul celor 40 de ani de profesie, am invatat sa ma stapanesc. La inceputul carierei, aceste stari negative ma stapaneau permanent, ma sufocau, mai ales dupa premiere. Cand toata lumea era fericita, cand noi toti eram aplaudati, primeam flori, felicitari, eu eram pur si simplu nenorocita. Totul mi se parea o catastrofa, nu pricepeam deloc reactia publicului. Acum, insa, stiu sa ma controlez. Imi controlez destul de bine emotiile.

"Fiecare spectacol inseamna o aventura in care te arunci cu capul inainte"

- Ati vorbit despre 40 de ani de cariera. Privindu-va, ascultandu-va glasul atat de tineresc, atat de copilaresc as zice - timpul asta, 40 de ani, pare de necrezut. Un timp plin de succese. Succese datorate marelui dvs. talent. Dar si, fara indoiala, unei munci asidue. Ce inseamna "munca" in cazul dvs., Mariana Mihut?
- Pai... cam ce stiti ori presupuneti chiar dvs. Primesti un text, te caznesti sa-l inveti, faci schita de miscare, te chinuiesti, ajutata de regizor, sa intelegi personajul pe care tocmai trebuie sa-l creezi. Si dupa aceea, iesi la aplauze, la premiera. Desigur, glumesc acum. Dar chinul asta devine si mai acut, mai ales atunci cand simti ca ceva nu-ti iese.
- Acest... "nu-mi iese personajul" il simti dupa reactia partenerilor, a regizorului?
- Nu. Ei s-ar putea arata foarte multumiti de ceea ce faci. Dar tu simti, intr-un fel inexplicabil pentru cine nu are aceasta meserie, ca ceva nu e in regula. Ca se poate si mult mai bine. E drept ca aceasta reusita sau nereusita a noastra, dintr-o seara sau alta, depinde si de reactia salii. Intre noi si public se creeaza un fel de dialog... o comunicare speciala... Asta reprezinta, de fapt, imensa frumusete a teatrului. Fiecare spectacol inseamna o aventura in care te arunci cu capul inainte. E ca la zidul mortii. Esti cu ochii inchisi si cu capul inainte. Aflati ca in seara premierei multi dintre noi ne facem cate o cruce mare si ne rugam lui Dumnezeu sa ne ajute sa trecem si de aceasta incercare. Si El ne ajuta intotdeauna. La premiera, cu siguranta, emotiile sunt mult mai mari. Sa stiti ca noi simtim de cate ori in sala sunt oameni impasibili ori foarte reci. Ei iti impun o anumita distantare. N-as spune ca prezenta lor ne inhiba. Nu, ii simtim si - asta e! Reactia noastra mai depinde si de natura spectacolului. Si inca ceva... Atunci cand spectacolul are o structura bine definita, atunci cand e "beton", poate sa fie in sala si un frigider de capacitate maxima, ba chiar o suta de frigidere, ca nu ne mai pasa! Prezenta lor nu ne poate clinti in nici un chip! Dar cand spectacolul nu este, inca, bine consolidat, bine sustinut, ba chiar are si cate un picior lipsa, atunci si o mica boare, o "adiere" venita dinspre sala te poate zdruncina.

"N-am jucat niciodata un rol impus"

- Cunoscandu-va foarte bine modestia, v-as ruga sa faceti totusi un efort. Laudati-va un pic. In care dintre marile spectacole in care v-ati demonstrat cu brio talentul v-ati placut cel mai mult?
- Eu in fiecare spectacol dau tot ce am mai bun. Imi joc rolul cat pot mai bine. De fiecare data ma straduiesc sa nu dezamagesc pe nimeni. Nici publicul, nici spectatorii. Ca uneori Dumnezeu ma ajuta mai mult, altadata mai putin - e-adevarat. Se intampla si asa...
- Si totusi, insist: daca asa, deodata, s-ar putea petrece o mica magie si ati putea retrari atmosfera de la o filmare sau cea de la premiera unei piese de teatru, ce clipa de viata ati alege?
- Norocul meu a fost ca n-am jucat niciodata vreun rol impus de cineva sau de imprejurari. In afara unui singur spectacol de foarte trista amintire, dar in care am jucat doar de doua sau de trei ori, trebuie sa recunosc ca nimeni, niciodata, nu mi-a bagat un rol pe gat. Daca mie nu-mi place un rol dintr-o piesa sau dintr-un film - nu-l joc!
- Ati refuzat multe roluri?
- O, da... Cum sa nu refuz sa joc in filme mediocre, dupa ce facusem filme cu Ciulei si cu Pintilie?!
- Cum e sa lucrezi cu Pintilie?
- Pentru mine Pintilie e unic! Prima mea colaborare cu el a fost la Revizorul. In vremea aceea, eu eram angajata la Teatrul Giulesti si Pintilie m-a adus la Bulandra pentru rolul Maria Antonovna, din piesa lui Gogol.
- Sa spunem pentru foarte tinerii spectatori ca acest spectacol extraordinar pus de Pintilie la Bulandra si care a avut premiera la inceputul stagiunii 1972, a fost interzis, dupa doar trei reprezentatii, de Ambasada Sovietica.
- Nu! Nu Ambasada Sovietica a interzis acest spectacol! E o legenda mincinoasa, care circula de mult timp. Ai nostri au interzis piesa.
- Ce inseamna "ai nostri"? Cenzura comunista?
- Nu. "Prietenii" au interzis-o. Prietenii in ghilimele... Detalii despre aceasta - sa-i zicem - intamplare povesteste chiar Pintilie, in cartea sa "Bric a brac". Revizorul a fost nu numai un spectacol eveniment, a fost un spectacol care ar fi marcat istoria teatrului romanesc. Mie nu mi-e teama de cuvinte mari. Da, Revizorul ar fi ridicat stacheta teatrului romanesc la un nivel si mai inalt. Un astfel de spectacol ar fi rezistat decenii la rand. In distributie, alaturi de genialul Caragiu, care era Primarul, se mai aflau Ogasanu - cu o creatie exceptionala, Tamara Buciuceanu, care era Primareasa, mai era acolo si Cotescu. Nici nu conta ce jucam eu, intr-un decor gandit si facut de Miruna si Radu Boruzescu. Ei au conceput si costumele. Iar Caragiu... eu cred ca a fost cel mai mare rol al vietii lui. Niciodata nu si-a dat masura talentului ca in spectacolul asta.
- Cum lucreaza Pintilie? Cu ce metode?
- N-are "metode". E un magician. E cel mai mare regizor pe care l-am intalnit in viata mea. Un tip genial. Nu va pot spune cum lucreaza, pentru ca nu stiu cum lucreaza. Vorba lui Victor...
- Victor Rebengiuc, sotul dvs. ...
- Da. Victor spune: "Langa el, langa Pintilie, condus de Pintilie, eu pot sa joc si Julieta". Tot cu Pintilie am facut si cel mai important rol din cariera mea cinematografica. Este vorba despre Mita Baston, din filmul De ce bat clopotele, Mitica? A fost filmat in 1980 si interzis in 1981. Si tot atunci sigilat. A fost reluat in 1990, a avut chiar si premiera, a fost bine primit de public si de critica, dar soarta lui ar fi fost alta, cred, daca nu era "pedepsit". Dupa cate stiu eu, filmul a fost interzis chiar de Ceausescu.
- Vorbim, cu bucurie si cu emotie, despre mari momente din trecutul teatrului si al filmului romanesc. Cu mici exceptii, stralucirea asta pare sa se fi stins in ultima vreme. Genul la mare moda acum se numeste "Divertisment".
- N-as vrea sa par "moralizatoare", dar ma revolta calitatea proasta a emisiunilor de divertisment, vulgaritatea lor, despre care toata lumea vorbeste, dar nimeni nu face nimic. Acea parte a publicului care, zice-se, asigura "rating"-ul, succesul acestor emisiuni, n-are nici o vina dupa parerea mea. Vina se afla in redactii, printre cei ce gandesc, scriu si realizeaza astfel de emisiuni si care isi imagineaza ca publicul e atat de tampit... si de vulgar incat nu-si doreste decat lucruri mitocanesti si stupide. Eu nu cred ca romanii au ajuns atat de prosti si de lipsiti de bun gust. Si ca vor numai "manele". Din pacate, influenta acestor programe grotesti se vede deja in comportamentul tinerilor si al copiilor. Ei stau multa vreme cu ochii la televizor... Si ce vad... imita! Cand rezultatele unei astfel de "educatii" se vor vedea in timp, ele ne vor ingrozi, sunt sigura!
- In incheiere, profitand de faptul ca sotul dvs., Victor Rebengiuc, tocmai s-a intors acasa de la o filmare (bronzat si foarte in forma), as dori sa va pun o intrebare riscanta: care e secretul dainuirii in timp a acestui cuplu de magicieni ai teatrului si filmului romanesc, Mariana Mihut - Victor Rebengiuc? Cum, cu ce arme ati rezistat "vanturilor, valurilor"?
- Cu riscul de a va dezamagi, va voi spune ca raspunsul la o asemenea intrebare n-ar avea in el nimic fascinant. Nici eu, nici Victor n-avem sa declaram nimic special, nimic din ceea ce ar putea sa retina atentia...
- Atunci, sa ne prefacem ca nu v-am pus aceasta ultima intrebare. De acord?
- De acord! Bravo!