Calfa calatoare din Marpod

De ce viseaza Daniele Greulich sa ramana pentru toata viata in Transilvania?

Are 26 de ani, e tamplarita si a venit din Germania la Sibiu ca sa ajute la reconstructia vechiului burg transilvan, care in 2006 va fi capitala culturala europeana. Daniele e calfa calatoare. A umblat peste tot in lume, si-a terminat perioada de ucenicie si din toate locurile pe unde a fost, a ales sa se intoarca in Romania, la Marpod, un sat sasesc de langa Sibiu. Un sat ca o gura de rai, asezat cu fata spre soare si spre culmile inca inzapezite ale Muntilor Fagaras.
Daniele are maini mari, barbatesti, e inalta, puternica, cu fata rumena, incadrata de par lung si blond. Pare o vikinga pornita sa construiasca lungi corabii din lemn, pe care sa le faca sa pluteasca prin aer, peste dealurile blande si verzi ale Transilvaniei... Marpodul e un sat aproape pustiu. In mijlocul lui se afla biserica evanghelica, construita in secolul 13, cu un turn semet in care se afla un ceas care mai bate inca orele, cu precizie nemteasca. Lespezi din piatra, aproape lustruite de vreme, pardosesc cararea ce duce catre zidurile bisericii. In ele se afla o nisa, cu o usa din lemn, care duce in curtea interioara. Acolo, in casa parohiala, a gasit Daniele adapost. O camera lunga si simpla, ca o chilie de pustnic, cu un pat ingust, o masa si doua scaune vechi, pe care le-a restaurat, redandu-le frumusetea. Mai are si un dulap masiv, taranesc, in care isi tine hainele de breslas, costumul de munca si cel de parada. La fereastra e o oglinda si cateva perii cu care isi netezeste parul, in fiecare seara, inainte de a se culca, privind spre crestele Fagarasilor, luminate de luna. E fericita si viseaza sa ramana in Marpod pentru tot restul vietii.

"De la inceput i-am gasit pe romani ca fiind foarte prietenosi,
gata sa-ti sara in ajutor"

- Daniele, ce stiai tu despre Romania inainte de a veni aici?
- In Germania se auzea ca aici e o tara primitiva, cu oameni saraci, neciopliti, necivilizati, care te jefuiesc ziua in amiaza mare. Dar am intalnit un "journey-man", o "calfa calatoare" ca si mine, care mi-a spus ca a fost si a lucrat in Romania si nu e deloc asa cum se spune, ba chiar abia asteapta sa se intoarca. Lucrase chiar in Sibiu si era foarte incantat de oras. Mi-am spus atunci ca trebuie sa vin macar ca sa arunc o privire, sa vad ce-i pe-aici. Asa ca am venit acum doi ani la Sibiu, unde exista o Casa a Calfelor infiintata de un preot evanghelic, am cerut de lucru si gazduire, asa cum cere traditia meseriei noastre, adica sa lucrezi avand ca plata doar casa si masa. Mi-a placut atat de mult, incat acum ma gandesc sa nu mai plec. De la inceput i-am gasit pe romani ca fiind foarte prietenosi si gata sa-ti sara in ajutor, oameni foarte draguti si veseli. In Sibiu e plin de turisti, germani mai ales, iar in Marpod sunt sasi emigrati in Germania care revin in vacante sau chiar si-au rascumparat casele din sat. Am un prieten german care traieste intr-un sat din apropiere, la Chirpar, e aici de patru ani. Si el, ca si mine, a venit din Germania ca sa imigreze aici. Am intalnit multi straini care vor sa se stabileasca in Transilvania, sa-si cumpere o casa, sa-si injghebeze o afacere. Sasii vechi din Marpod au ramas putini, numai doua-trei familii, batrani, dar foarte deschisi si prietenosi. Multe dintre casele sasesti sunt parasite si stau asa, cu obloanele trase, ca si cum ar fi adormit. As vrea sa vad din nou trezit la viata locul acesta. Nu-mi plac orasele si marile aglomerari urbane, dar Sibiul imi e drag, pentru ca e un oras vechi, istoric. Imi plac la nebunie satucurile cat mai departate de oras, in care esti izolat de nebunia lumii, de agitatia zilelor, in care rostul si regulile vechi de viata in comunitate sunt inca viabile, in care casele si oamenii au o anume pace interioara, liniste si blandete pe chip. As vrea sa am o casa cu gradina, sa am animale, sa pot lucra si, mai mult ca orice, vreau sa am sufletul impacat, sa am o viata in libertate, in mijlocul naturii. Sa calc pe iarba, ca aici, sa cresc animale, sa am perspectiva, sa vad cum se uneste cerul cu muntii in zare. Multa lume imi spune ca e gresit ceea ce fac, ca nu ar trebui sa raman aici, dar eu vreau sa am propria mea experienta, sa ma conving daca e bine sau nu. Pentru moment, asta simt ca trebuie sa fac: sa raman aici in Romania. Si incerc sa fac tot ceea ce este posibil pentru asta.

"Am crescut in atelierul bunicului meu, cu mirosul de lemn in nari"

- Cum s-a intamplat ca ti-ai ales o meserie atat de barbateasca?
- Lemnul e o parte din fiinta mea, pentru ca m-am nascut si am crescut cu mirosul lui in nari, in atelierul bunicului meu, care si el e tamplar, ca si unchii si verii mei. Tamplaria este o traditie la noi in familie. Imi place sa lucrez lemnul, este materialul meu favorit. Mi-am petrecut copilaria intr-o localitate montana, in Muntii Padurea Neagra, provincia Baden-Baden, in sudul Germaniei. Am avut o copilarie foarte frumoasa, petrecuta cu verii mei, pentru ca si fratii mamei locuiau in acelasi orasel. Dupa ce am terminat liceul, am inteles ca a fi tamplar nu inseamna doar a munci cu mainile, ci si cu mintea, cu sufletul, cu imaginatia ta, asa ca am urmat si eu traditia familiei. Daca n-as fi devenit tamplarita, mi-ar fi placut sa fiu fermier, imi plac la nebunie caii, calaresc de la zece ani, imi plac animalele, sa le cresc, sa le ingrijesc, sa le alint. Pe unde am fost, am calarit, si in Germania, si in California, in Statele Unite, in Australia, in Noua Zeelanda. Am calatorit cinci ani continuu, in mare parte de una singura, uneori cu prietenii, dar in ultimii doi ani, de fiecare data cu cainele meu Lucy, pe care l-am gasit in California.
- Ce inseamna ucenicia unei calfe calatoare ca tine?
- Porti hainele traditionale, cu simbolurile breslei de care apartii: joben, mantou si pantaloni negri, vesta si lavaliera, un soi de chimir lat, cizme negre de piele. Mai ai un fel de rucsac, in care-ti porti hainele, o ladita de scule si la gat un fel de esarfa pe care sunt brodate simbolurile breslei. Cele ale tamplarilor sunt compasul, echerul (vinclul) si rindeaua, toate inscrise intr-un cerc, sub care scrie cu litere frumoase "Breasla tamplarilor". Timp de trei ani si o zi trebuie sa porti zilnic aceasta uniforma. Daca esti gasit fara ea, poti fi exclus din breasla. Sunt doua randuri de haine asemanatoare, unul de lucru, altul de calatorie sau de duminica, de sarbatoare. Traditia vine de departe, din secolul al Xviii-lea. Hainele acestea apartin stilului vestimentar de atunci. Nu iti este permis sa mergi acasa, ai voie sa te apropii doar la o distanta de 15 km de orasul tau natal, deci nu ai voie sa-ti petreci sarbatorile de Craciun, de Pasti, aniversarile, in familie. In primul an, e destul de dificil sa nu-ti vezi casa, sa te intalnesti doar pe drum cu membrii familiei sau cu prietenii, sa-ti petreci sarbatorile doar cu colegii de breasla, sa nu ai un loc pe care sa-l numesti "acasa"... Dar te obisnuiesti. In felul acesta, iti faci datoria fata de breasla care ti-a destainuit si te-a invatat secretele meseriei traditionale. Am umblat prin toata lumea, muncind si calatorind, muncind si calatorind. Nu castigand prea multi bani, dar indeajuns ca sa plec in alt loc.

"Oh, Doamne, tocmai acolo ti-ai gasit sa te duci?"

- Parintii tai cum au comentat hotararea de a te stabili in Romania?
- La scurt timp dupa ce mi-am inceput calatoriile de munca, am realizat ca nu vreau sa locuiesc in Germania pentru totdeauna. Am calatorit mai bine de cinci ani in jurul lumii si am gasit multe locuri care mi-au placut. Am stat cincisprezece luni in Noua Zeelanda, la un moment dat m-am gandit ca as fi putut sa raman acolo, dar era prea departe de Europa. Pentru ca, totusi, eu ma simt europeana, uneori am nevoie sa dau o fuga sa-mi vad Germania natala si e ceva mai simplu sa o fac de aici. Pe de alta parte, in Noua Zeelanda nu puteam vorbi decat engleza si in cincisprezece luni cat am stat acolo mi-am dat seama ca aproape imi pierdusem limba materna, germana, iar lucrul acesta nu mi-a placut deloc. Vreau sa vorbesc germana, ma face sa ma simt mai putin departe de casa, si aici am prilejul de a o face. Am chiar prieteni germani aici, carora pot sa ma confesez, sa le spun ce probleme am, sa le cer ajutorul in rezolvarea lor, si atunci ma simt linistita. Intalnesc mai multi romani aici, se-ntelege, dar toti sunt draguti si binevoitori, toti vor sa ma ajute sa-mi gasesc o casa, sa-mi fac un rost aici. Am realizat ca imi place tara aceasta, ca sunt destule oportunitati, pot gasi de lucru, ma pot gandi la viitorul meu. Parintii mei mi-au zis: "Oh, Doamne, tocmai acolo ti-ai gasit sa te duci?". Dar cand m-am intors prima oara din Romania, le-am povestit ce frumos este, ca sunt multe traditii, ca viata pare mai vesela. M-au vizitat si ei apoi anul trecut, i-am plimbat in jurul Transilvaniei, au vazut si nordul Bucovinei, manastirile de acolo, si le-a placut tare mult. "Ei, nu e chiar asa de rau cum am crezut!", mi-au spus, si pana la urma mi-au dat dreptate in hotararea mea. Mai mult, nu au avut nici o experienta neplacuta calatorind prin Romania, au vazut ca in tara se construieste mult, ca sunt orase vechi pentru care exista ample proiecte de restaurare, ca sunt multe oportunitati pentru ceea ce vreau eu sa fac. N-am calatorit insa niciodata in sud sau in Moldova, nu am vazut Capitala, Bucurestiul, pana acum. Dar cred ca si aceste locuri au frumusetea lor. Insa pentru mine, Transilvania, cu amprenta ei saseasca, a fost un suport moral destul de puternic, pentru ca peste tot pe unde am mers m-am simtit un pic ca acasa, in satele stravechi, pline de istorie, in care gasesti oameni, chiar daca mai mult batrani, care vorbesc saseste, cu care pot sa ma intretin, sa le aflu povestea. Si imi dau seama ca partea aceasta de Europa a fost, secole de-a randul, batuta de mestesugari si negustori, ca era un schimb comercial si cultural foarte intens intre cei de aici si cei din centrul sau nordul Europei si ca eu refac de fapt drumurile stramosilor mei prin partile acestea.
- Cum iti ocupi ziua, ce faci in timpul liber?
- Acum lucrez in Sibiu si dupa ce imi termin lucrul ajung acasa, in Marpod, abia pe la opt seara. (Am norocul sa am o masina buna, un microbuz Volkswagen, iar drumul e fermecator intre Sibiu si Marpod). Imi pregatesc cina, dau de mancare cainelui si puisorilor de gaina pe care-i am in curtea din spate, citesc ceva si ma bag in pat devreme, pentru ca la sapte trebuie sa fiu in picioare, ca sa plec din nou spre Sibiu. Cand am un pic de timp liber, imi vizitez prietenii sau fac calcule pentru viitorul angajament pe care l-as putea gasi. Ascult muzica sau citesc, acum citesc o carte pe care mi-a dat-o un prieten, scrisa de un autor sas din Sibiu, despre istoria lor pe aceste meleaguri.

"As vrea sa aduc turisti aici, sa-i plimb cu caruta sau cu caleasca"

- Cum te vezi peste zece ani, domnisoara Daniele Greulich?
- Daca am sa gasesc barbatul potrivit, am sa ma marit. Nu conteaza daca e din Germania sau de aici, dar trebuie neaparat sa stie sa gateasca, pentru ca mie nu prea imi plac treburile casnice, si e destul de greu de gasit un astfel de partener. Vreausa am copii si neaparat vreau sa infiez unul, pentru ca am vazut aici atatia copii abandonati de parinti, care au nevoie de casa, de ingrijire si de afectiune, incat am ramas profund impresionata si mahnita de aceasta stare de lucruri. Visez si acum sa am o ferma de cai, poate ca intr-o zi am sa fac asta chiar aici, la Marpod. As vrea sa aduc turisti aici si sa-i plimb cu caruta sau cu caleasca cu cai, sa vada asa imprejurimile si chiar mai departe, inima Transilvaniei. E mult mai frumos decat sa vezi peisajul sau sa vizitezi localitatile rurale din goana masinii. Si de fapt, acolo e adevarata Romanie, nu in orasele cu autostrazi pentru masini, poluate de gaze de esapament. Dar deocamdata trebuie sa-mi cumpar o casa aici, in Marpod. Sa-mi organizez un atelier de tamplarie... As putea chiar sa fac o scoala de tamplarie aici, pentru tinerii interesati de meseriile vechi. Cred ca acestea au din nou viitor. Mie imi plac lucrurile bine facute si acesta este un punct la care romanii nu stau intotdeauna foarte bine. Nu stiu daca n-au rabdare sau poate chiar nu au cunostinte intr-ale meseriei, sau pur si simplu nu le pasa. Am vazut multi oameni din acestia lucrand in Sibiu - asa-zisi mesteri, care fac lucruri ce tin cel mult doi ani, ca apoi sa se strice. Vreau sa fac o scoala de tamplarie, sa le transmit cunostintele pe care trebuie sa le aiba orice bun tamplar, ca sa aiba o calitate mai buna a muncii sale. Acesta ar fi scopul meu, nu vreau sa ma imbogatesc aici, nici nu cred ca ar fi posibil. Am doar 26 de ani si am tot timpul sa-mi fac planuri si apoi sa le duc la capat. Sunt Berbec si ceea ce-mi pun in minte lupt ca sa realizez. Nu e cale sa renunt. Sunt directa si intotdeauna ma incapatanez sa dau cu capul in ziduri. Desi am inteles, cu ceva ani in urma, ca uneori e bine sa stai mai in spate si sa nu te arunci cu toata puterea inainte.

"Aici oamenii nu au averi, dar sunt fericiti"

- Multi dintre romani nu stiu cum sa-si imagineze aderarea la Uniunea Europeana. Tu ai umblat atat de mult prin lume, incat cred ca poti sa ne spui cam ce-ar insemna asta, macar gandindu-te la experienta tarii tale, Germania.
- Va fi bine intr-o anumita masura pentru Romania ca va intra in Uniunea Europeana, dar prefacerile vor fi foarte greu de suportat. Se vor schimba lucrurile si aici, dar sper ca asta va dura mult si nu va fi intr-o masura prea mare, astfel ca Romania va fi un spatiu pozitiv, bun pentru locuit si in viitor. Viata germanilor s-a schimbat foarte mult dupa intrarea in Uniune. Aici mai vezi o caruta cu cai trecand pe drum, dar acolo nu mai vezi asa ceva. Este exclus! Acolo toata lumea are masini, timpul fuge foarte repede, timpul inseamna bani, traditia a fost demult uitata, cantecele, dansurile, costumele populare, toate au ramas in urma. De aceea, majoritatea copiilor cunosc lucrurile acestea doar din muzee etnografice si n-au vazut niciodata in realitate o vaca, un cal, un pui de gaina. Asa se va intampla si aici. Uniunea va veni cu masini cu care sa inlocuiasca aproape tot ce e viu, se va asterne asfalt peste iarba, se va pune plastic in loc de lemn, tot ce e natural se va pierde, se va modifica. Prima impresie este ca astfel viata devine mai usoara, dar de fapt se accelereaza foarte tare. Trebuie sa muncesti si mai mult, ca sa castigi si mai mult, si astfel intri intr-un carusel in care nu mai ai timp sa-ti dai seama ce se intampla cu tine. Toate vor fi si mai scumpe, iar tu nu vei face altceva decat sa alergi dupa bani. Unii romani isi inchipuie ca, daca intra in Europa, se vor odihni si banii vor veni spre ei singuri. Sunt visatori, nu va fi deloc asa. Sper numai ca schimbarile acestea vor lua mult timp. Imi place aici pentru ca viata e simpla, dar oamenii sunt impacati cu ceea ce au si sunt fericiti. Asta seamana mai mult cu idealul meu de viata. Aici, in Marpod, de exemplu, oamenii nu au averi, dar sunt fericiti. In Germania, nimeni nu e fericit. Au absolut tot ceea ce le trebuie, unii chiar mai mult de-atat, dar nu sunt fericiti, pentru ca vor mai mult si mai mult. Eu, una, nu cred ca acesta e rostul si sensul vietii. Sa acumulezi continuu bunuri materiale si sa-ti pierzi sufletul. De aceea imi place aici: pentru ca oamenii nu sunt bogati, dar isi accepta situatia si pot fi fericiti asa, se pot amuza, pot face petreceri la care sa-si invite vecinii si prietenii. Si mai e ceva: aici oamenii au credinta in Dumnezeu inca vie. In Germania, religia, ca si traditia, a disparut din viata de zi cu zi a oamenilor.
E duminica dimineata si in biserica evanghelica din Marpod bat clopotele de slujba. Se aud acordurile inaltatoare ale orgii si glasul ingeresc al unei cantarete din cor. Daniele se opreste si-mispune timida: "Stii, chiar trebuie sa merg la biserica, nu se cade sa intarzii. Azi au venit in vizita in sat trei dintre batranii sasi emigrati in Germania, si preotul (venit si el din Germania) va tine o slujba speciala in onoarea lor." Ne ridicam de pe scaune si o petrec. Daniele intra in biserica uriasa, pe usa scunda si straveche din lemn innegrit, apasand o clanta cu o incuietoare ciudata din fier forjat. In biserica nu sunt mai mult de zece persoane, doar batrani. In dreapta, in stranele de lemn stau barbatii, iar in stanga, pe bancutele lustruite de veacuri, stau femeile. Ele ii fac loc, zambind cu gura, cu ochii, cu toata fata, o stiu si o iubesc pe tanara tamplarita, care se aseaza cuminte, cu mainile mari pe genunchi, privind tinta spre parintele care rosteste cu emotie cuvantarea de bun-venit. Orga umple din nou biserica de acorduri, in vreme ce cantareata cu glas de inger o insoteste pana la cele mai inalte tonalitati. Poate asa va fi si in ziua cand Daniele va sta in fata altarului, imbracata in rochie de mireasa, tinand in mainile ei de calfa asezata la vatra, un buchet rosu, de trandafiri.

Fotografii de Dia Radu (4)

P.S. - La incheierea editiei, aflam ca Daniele si-a cumparat o casa in sat: e marpodeanca cu acte in regula!