Cand magii erau tarani

Noii cei Mari.

Leac arhaic din Maramures, menit sa vindece epilepsia si farmecul rau

Citita si interpretata ca atare, expresia "Noii cei Mari" n-are nici un fel de inteles. In Maramures, unde se foloseste, pare a fi pluralul fortat al cifrei 9. Cei intrebati n-au putut sa raspunda ce-nseamna acest cuvant, dar cand se sting in apa 9 carbuni pentru a descanta de deochi, cel ce o face spune ca "potoleste noii", adica stinge 9 carbuni in apa. Dar mai exista o posibila explicatie. Avand in vedere ca Noii cei Mari este un leac puternic de vindecare, nu descantecul axat pe cifra noua este cel mai important, ci procedeul de adunare a elementelor leacului, care porneste de la un lucru nou, neinceput, actiunea pornindu-se inainte de rasaritul soarelui, cand toata natura este noua, neinceputa, ca la facerea lumii.

Originea "Noilor"

Cu cateva decenii in urma, cea mai frecventa si mai de temut boala inregistrata atat la oameni cat si la animale, era epilepsia, numita Baiu-cel-rau, Betesugu, Pozna-ce-Re, pentru care doctorii nu aveau leac. Medicina magica avea insa, si remediul se numea Noii cei Mari, un leac complex, care trebuia adunat obligatoriu de un barbat. Lecuitorul (vrajitorul) pornea cu roua-n picioare, intr-o calatorie initiatica, pe care o facea in lumea vazuta si in cea nevazuta, in sufletul elementelor pe care le aduna la un loc: apa, vietuitoare (furnici), pamant, crengute de copaci, pietre.
Noii cei Mari nu sunt consemnati nicaieri, fiindca nu se vorbea despre ei decat in soapta, si nu existau decat rari barbati care se incumetau sa-i adune, ceea ce presupune ca vraciul se expunea unui pericol cu buna stiinta, poate se daruia chiar pe sine, in schimbul vindecarii celui bolnav, punandu-si sufletul si trupul la dispozitia lui Dumnezeu, care in marinimia Sa il transforma intr-un mesager care aducea vindecarea. Intr-un sat, era cel mult un singur vraci, dar uneori, abia de aflai unul la sapte sate.

Reteta

In 1985, am auzit prima relatare despre Noii cei Mari, de la mama mea, Luchiana Fat. "Exista pe lume un om anume care stie deochea. Acel om are sprancenele adunate laolalta. Apoi, pa omul care-l deoache, ori il doare capu si varsa ori il bolnaveste ca de Baiu-cel-Rau (epilepsie). Capata Baiu-cel-Rau; ase zac batranii. Ieste care moare din dediochi - creapa inima-n el, si moare. Ieste care ramane cu Baiu-cel-Rau pa veci, da ieste si om la care-i trece, care stie ce-i musai sa faca, stie potoli Noii si-i tapa pa mat si pa streasana casii".
"Noii cei Mari sa ieu cu noua linguri mari de lemn din noua vaduri - pa unde trec carale - din noua furnicare cu furnici, din noua mosaroaie de cartita si din noua feliuri de lemn cate-o crenguta. Trebe o oala mare, de lut cu cerc. Cu aceie pleca la adunat sa incapa tate, ca tare din multe locuri o trebuit sa adune de leac. Tata zua o umblat, pana cata asfintat. Lua cate noua linguri de apa din noua vaduri si daca pierdea o singura lingura, murea omu. Si murea omu, ori marha (vita), ca boala se lua si la ea. Cat umbla si lua si baga inlaontru, in oala, nu graie cu nime. Si era tare scump vrajitoriu. Cat o zi de coasa (cea mai platita munca) ii plateau oamenii. Zaceau ca daca nu-i platit, nu-i primit."
"In apa ceie din oala punea din musuroi lut cu furnici, betasoare mici, de-acele cum duc furnicile-n gura; apoi lua lut din noua mosaroaie fara furnici (argila), apoi crengutele. Si tate le punE laolalta. S-apoi da la om, sau la vaca, sa beie in noua zile cate-o lingura de apa de-aceie si arunca crucis, pasta vaca o pasta om, si-i descanta. Da vezi, io descantecu nu-l stiu. La om descantecu era pentru Baiu-cel-Rau, la vaca se descanta, daca era beteaga, ori daca-i fura laptele cineva."
Dupa doi ani, in 1987, am auzit inca o relatare despre Noi, in care se spunea si descantecul. Cea care-l stia era sora mamei, Ioana Sacalas. Ea traieste in Tautii de Sus si are in prezent 83 de ani. Era nora ultimului barbat care mai adunase Noii in Desesti. Socrul ei murise demult. Inainte sa moara, stiind ca nu are voie sa duca aceasta mare vraja in mormant, a tot incercat s-o lase unui barbat, numai ca nici unul nu se arata dispus, nu voia s-o invete. Cel care nu se dezleaga de o taina pe care o detine, nu poate sa moara sau nu-l "primeste" pamantul. Asa s-a facut ca atunci cand si-a simtit sfarsitul aproape, batranul i-a incredintat descantecul norei sale Ioana, peste valceaua de la poarta, stand el in curte si ea in ulita. Iata relatarea:
"Din noua feliuri de lemn iei cu un cutat de arama cate o crenguta; mai intai iei din pomi fructiferi: din mar, par, prun, cires, apoi din alun, stejar, carpen, gorun, rug. Lemnul avea rostul sa rumpa, sa intepe (boala). Apoi te duci in camp, la mosaroaie, si iei din mosaroiu cu furnici de noua ori cate o furnica si cate-on ptic de lut. Meri mai departe, la altu, fara furnici, si iei de noua ori cate-on picurut de pamant. Le aduni laolalta intr-un vas (cofa de lemn) si te duci la o valcea si iei noua pietricele din noua locuri si cate noua linguri de apa (din noua locuri) si le pui laolalta. Cat umbli dupa ele, nu graiesti nimic si nu mananci. Nu graiesti nimic pana nu t-ai gatat lucru, pana nu descanti omul pentru care ai umblat si ai adunat noii. Zaci: "Sa luara Ioana, sa dusara/ De la casa, de la masa/ Mandra si frumoasa/ Grasa, sanatoasa/ S-o dus pana la miez de miez de cale/ S-o-ntalnit cu noua muroi, noua muroaie/ Noua deochitori, noua deochitoare/ In fata o sagetat/ In strai de moarte o lasat/ Nu te canta Ioana, nu te vaieta/ Ca io cu un cutat de arama t-oi descanta/ Inapoi Betesagu toi indarapta/ In mare duce-l-oi/ S-acolo tapa-l-oi/ Acolo sa pieie/ Acolo sa raspieie/ Ca roua de Sfantu Soare/ Ca stoptitu in carare/ Ptu!". Apoi se stropeste omu si-i dai sa beie o gura de apa din oala! Leacu ii bun pentru vite, pentru oameni, pentru Baiu-cel-Rau, si la dediochi. Betesugul venea prin dediochi la copii si multi mureau.
Orice descantec mare se invata peste o apa. Si Noii cei Mari, pasta o valcE i-am invatat, pasta valceaua de la poarta mi i-o spus socru-meu, fie iertat. Si numa o data mi i-o spus. O trebuit sa-i invat atunci, pa loc. Si mi-o intrat in cap una-doua. Daca nu i-as fi invatat, s-ar fi dus cu descantecu in pamant."

Vraciul

Ce facea vrajitorul? Pleca de acasa, cand "se zare de ziua", primenit, nemancat si nevorbind cu nimeni, inarmat cu noua linguri mari de lemn, un cutit de arama si o oala mare de lut cu cerc, ori o cofa de lemn. Va practica postul negru, postul tacerii si se va ruga tot timpul drumului. Un om pur intra intr-o lume noua, care inseamna lumea inceputurilor, continand toate darurile si puterile innoitoare ale vietii. Pentru ca lumea se naste in fiecare zi. Colinda campul si padurea pana gaseste noua vaduri de apa, din care ia cu cate una din cele noua linguri cate noua linguri de apa, cerandu-i lichidului vital ajutor. Apoi ia din noua furnicare cate o furnica, si pamant (argila) din noua furnicare fara furnici (musuroaie de cartita). Ia noua crengute din noua feluri de copaci, cerandu-si iertare fiecaruia pentru rana pe care i-o face: "N-am venit sa-ti fac durere/ Am venit sa-mi dai putere si sanatate pentru cutare". Pune in vas si cate o pietricica din fiecare vad. Taie crengile cu un cutit de arama sa nu se oxideze si le pune in vasul cu apa. Pana spre sfarsitul zilei, cand va ajunge la omul bolnav, o parte din seva crengutelor se va amesteca in apa, rezultand un macerat. Abia dupa ce va stropi bolnavul crucis, rostind descantecul si dandu-i o gura din acel amestec, vraciul este dezlegat de post.
Adunand Noii, vindecatorul face o lume noua, prin numararea elementelor de la noua la unu, din acel prezent spre inceputuri, intorcand tot raul provocat de boala, pana la momentul zero, cand ea nu exista.
Daca incercam sa vedem cum se combina elementele adunate, observam ca apa are ponderea cea mai mare: 9x9=81 de linguri de apa, noua furnici (vietuitoarele), noua linguri de pamant, noua crengute, noua pietricele. In vasul sau, vrajitorul a incropit in mic un glob terestru. El are in mana o lume fizica noua, curata, perfecta, in care nu exista boala, disperare si moarte, integrandu-se si pe sine in randul elementelor, fiindca el este creatorul coborat din Marele Creator, capabil sa treaca prin sufletul si trupul sau suferinta si boala celui pentru care a plecat in Calatorie.
Consider Noii cei Mari o culme a gandirii arhaice populare, a frumusetii sufletului omenesc si a iubirii de semeni. Daca medicina moderna ar privi spre medicina magica si fiecare medic ar trece prin sine suferinta bolnavului, daruindu-se in schimbul vindecarii - n-ar mai exista pe lume nici o boala incurabila, ci numai Speranta fara moarte, Speranta fara de care viata se pierde.