Amintiri din padurea copilariei

Protest sentimental impotriva jafului din padurile romanesti.

Plopii

Cred ca aveam sase ani cand am observat prima data ca arborii sunt vii si vorbesc. Eram bolnava de scarlatina si fusesem internata intr-un spital urat si intunecos. Cateva zile a stat si mama cu mine, dar apoi a plecat si am ramas singura, in cladirea aceea sinistra, cu miros puternic de medicamente si de laturi. O zi am plans, a doua zi am refuzat sa ma ating de mancare, iar a treia zi am fugit, in camasa de noapte si in papuci. M-au prins si m-au reinternat, dar de data asta la ultimul etaj al cladirii, aflat exact sub acoperis. In semn de protest, m-am decis sa fac o greva a tacerii si o demonstratie de-a muritul, intinsa pe spate, cu mainile incrucisate pe piept. Dar intr-o zi am observat ca in dreptul ferestrei se intampla ceva. De dincolo de geamurile murdare, se uita fix la mine un plop. Subtire si lung, isi apropiase crengile de fereastra si ma privea. Cand a realizat ca il vad, a inceput brusc sa freamate vesel, miscandu-si frunzele cu o viteza fantastica, de parca era actionat de-un motor. Am inteles ca vrea sa-mi arate ceva si m-am dus la fereastra. Am tras un scaun, m-am suit pe el in genunchi si-am vazut ca plopul nu era singur. In jurul lui mai erau patru arbori, la fel de subtiri si de tremuratori. Aveau miliarde de frunze ca niste miliarde de degete, pe care si le miscau neincetat. Din cauza asta, lumina sau ploaia sau ce mai curgea din cer peste plopi era spulberat in toate directiile, ca o iradiere scanteietoare. De atunci, nu ne-am mai despartit. Dimineata, plopul ma trezea cu un susur vioi, miscandu-si frunzele in rafale, la pranz facea baie de soare vibrand ca un bondar fericit, iar seara isi spunea rugaciunea, cu ramurile intinse spre stelele de pe cer. Il contemplam fermecata. Astazi ma gandesc ca starea de boala ma facea sa il vad asa de deosebit. Febrilitatea dilata. Te face sa vezi lucrurile modificat. Oricum, plopul din dreptul ferestrei se misca si fremata fara odihna, si chiar daca nu intelegeam tot ce spune, stiam ca voia sa ma inveseleasca, sa ma faca sa uit de boala si de spital. Asa s-a si intamplat. Incet-incet, m-am lasat atrasa de jocul lui si m-am mutat din pat la fereastra, ca sa-l observ mai de-aproape. Atunci am vazut ca vorbeste cu ceilalti plopi, dar si cu pasarile, cu norii de pe cer si cu vantul, cu tot ce se misca prin vazduh. Nu pricepeam ce isi spun, dar din directia lor venea catre mine ceva special, un soi de unda care avea consistenta si intensitate si care ma intrema. Spre mirarea medicilor si-a mamei, m-am vindecat mult inainte de vreme, si-am plecat in conditii de pace, luandu-mi la revedere de la toti cei care ma ingrijisera. In ce-l privea pe prietenul meu cel subtire si verde, cand m-am intors sa-l salut, el statea deja cu toate ramurile si frunzele ridicate, ca un rug luminos. Misiunea fusese indeplinita. Ma vindecasem cu ajutorul unui copac.

Pinii

Dar legatura mea cu copacii abia incepea. Dupa spital, a urmat o perioada de convalescenta, pe care am petrecut-o intr-o zona de deal, reputata pentru aerul ei. Casa in care stateam nu era prea grozava, in schimb, dincolo de gardul gradinii incepea o padure de pini. N-a fost nevoie sa fac mai mult de-o plimbare, ca sa-mi dau seama ce diferiti erau fata de plopii cei subtiri si inalti. Sigur, si pinii se miscau unduindu-si ramurile pe vant, dar mai greoi, mai posomorati, mai posaci, iar vocea lor, profunda si joasa, iti inspira mai degraba respect. De altfel, pinii nu priveau niciodata spre cer, ci doar in jos, spre pamant, cu care pareau sa se afle in legatura directa: cu solul nisipos, cu ierburile mai degraba uscate, cu furnicile si cu celelalte insecte care forfoteau la radacinile lor. Ai fi zis ca batranii arbori epuizasera surprizele vietii, preocupati doar de lucruri grave si importante. Uitasera sa se bucure. Nu semanau prin nimic cu plopii aerieni si stralucitori. Pareau mai degraba niste intelepti care dezlegasera toate tainele lumii. Dar ma simteam bine si langa ei. In deplina securitate. Imi ocroteau slabiciunea de dupa boala, potolindu-mi miscarile. Cumintita si inteleapta, stateam pe nisipul fierbinte sub protectia marilor pini. Era atata liniste imprejur, incat uitam adesea de mine, atenta doar la privelistile care ma inconjurau. Mi se parea ca lumea e mai aproape, ca o vad ca prin lupa, ca sunt una cu ea. O furnica ceva mai mare sau poate o iedera fericita ca poate sa se infasoare pe-un fir de soare. Eram in al noualea cer! Printre ingeri.

Pomul De Craciun

Cam prin miezul copilariei, parintii mei au fost arestati. Dupa ce am asteptat in zadar sa se intoarca, pandind pe rand la fereastra cu sora mea, am avut aceeasi dorinta sa mor intr-o camera de spital, sa stau intinsa, cu ochii inchisi si cu mainile incrucisate pe piept... In zilele obisnuite, cand mergeam la scoala si trebuia sa invatam, suferinta era difuza, dar cand veneau sarbatorile, mai cu seama Craciunul, dorul de mama si tata devenea un calvar. In marea sufragerie a casei din care totul fusese luat, in afara peretilor si-a podelei nu mai exista decat bradul, un pom stropsit de Craciun, impodobit cu hartii colorate si in jurul caruia bunica, sora mea si cu mine colindam un soi de colinda, din care cel mai bine se auzeau hohotele de plans. Dar intr-o iarna s-a intamplat ceva cu totul neasteptat. La un moment dat, cand sleita de puteri bunica s-a lasat in genunchi, strigandu-i ceva neinduratorului Dumnezeu, in camera s-a auzit o pocnitura puternica. Speriate, ne-am intors sa vedem de unde vine, pentru ca peretii si podeaua nu puteau scoate un asemenea troznet surd. Dar sunetul s-a repetat si mai tare, de data asta semanand cu un geamat greu, omenesc. Ce se-auzea venea din directia bradului. M-am uitat cu atentie si am vazut ca trunchiul lui se despicase in doua. Plesnise, de parca ar fi fost fulgerat. Cele doua parti stateau inclinate, cu ramurile atarnand spre pamant. Am fost socata. Trunchiul lui era tanar, cum sa se crape asa, din senin? Se straduise ca un erou sa-si tina cetina viguroasa, sa uite de hartiile jalnice atarnate in ramuri, sa joace rolul unui pom de Craciun somptuos. Taiat de o saptamana, in loc sa moara, se agatase de putina viata care ii ramasese, straduindu-se din rasputeri sa ne bucure, sa ne faca sa intelegem ca suferinta e doar o parte a lumii, ca mai exista un rest care merita sa fie trait: speranta, ramurile lui intinse a bucurie, in vreme ce radacina ii ramasese ingropata, undeva, in pamant. Bradul murise de tot. Crapase, se despicase in doua, ca sa-mi transmita un mesaj de imbarbatare, sa ma faca sa inteleg ca atata vreme cat viata exista, trebuie sa te bucuri de ea.

Padurea

Cativa ani mai tarziu, destinul ne-a purtat departe de orasul copilariei, intr-o localitate unde parintii mei incercau sa ia viata de la inceput. Casa noastra se afla exact langa locul din care pornea poteca ce ducea in padure. La marginea ei se aflau cativa castani uriasi, dar spre adanc, existau arbori fascinanti si misteriosi, pe care nu-i cunosteam. In preajma lor, lumina parea sa ia forme omenesti, iar sunetele se deformau. Intrai intr-o alta dimensiune. Sorei mele ii era atat de frica de intunericul din padure, incat incepea pur si simplu sa urle, ori de cate ori ne apropiam de locul unde pluteau umbrele. In ce ma priveste, m-am dedat unor veritabile explorari. Mergeam cu grija in recunoastere, urmand strict cararea si ramificarile ei, temandu-ma de intalnirea cu animalele. Dar mai tarziu, am indraznit sa patrund in adanc, pasind usor, cel mai adesea cu picioarele goale, ca sa nu fiu simtita de pasari si serpi. Asa am facut cunostinta cu toate soiurile de arbori. Asa am invatat ca fiecare avea firea si vocea lui, ca erau la fel de diferiti ca si oamenii, ca se bucurau si mureau ca si oamenii, ca luptau si nazuiau impreuna, ca vorbeau intre ei. In padure era cand o rumoare abia perceptibila, cand un soi de adiere sonora care venea si pleca, dar indiferent de continutul mesajelor, am avut totdeauna convingerea ca eu eram bine venita acolo, in padurea adanca, printre copaci. Nu stiu de unde-mi venea aceasta senzatie, dar intr-o zi am simtit ca cineva ma priveste, ca sunt atrasa in mod special de un copac. Un frasin urias, cu ramuri gigantice, imi transmitea o ospitalitate vibranta.Trecusem adesea prin dreptul lui, fara sa-i dau vreo atentie. Dar de data asta m-am dus si m-am rezemat cu un umar de el. L-am mirosit si i-am simtit aroma amaruie. I-am atins scoarta aspra cu palmele si am simtit curentul viguros care il traversa. Simteam cum prezenta lui imi da putere si energie, desi ma intimida. A fost prima data cand am inteles ca arborii simt prezenta omeneasca si ca reactioneaza la ea. Iar intr-o zi, am realizat, pur si simplu, ca ma indeamna sa-l explorez. Doamne, ce bucurie sa descoperi ca te poti catara in copaci! Asezata pe o ramura cat mai inalta, ramaneam acolo ore intregi, leganata de ritmul lent al arborelui puternic. Ascunsa si protejata, puteam sa vad zborul pasarilor in cautare de insecte, trecerea ploii si a luminii prin frunzisul coroanei, jocul norilor de pe cer. De sus, din copac, lumea avea cu totul alta infatisare. In jurul fagului gravitau popoare uriase de pasari, roiuri de fluturi si de insecte care nu puteau fi vazute de pe pamant. Dar mai existau si alte avantaje, nenumarate detalii pe care invatam sa le observ: nuantele diferite pe care le lua lumina in padure, bucuria cu care copacii se intindeau catre soare, orele diferite la care incepeau sa fosneasca si sa respire, umpland padurea de aburi stralucitori, felul in care plantele agatatoare se chirceau, dintr-o data, anuntand ca vor veni ploile. In bratele copacului urias, puteam sa ma pierd in visare sau sa invat pentru scoala, fara a rupe contactul cu viata care ma inconjura. Pana la urma, m-am contopit atat de profund cu padurea, incat in drumetiile mele, veveritele mi se asezau adesea pe umar. Devenisem de-a lor. Padurea ma acceptase definitiv.

*

Am incercat de mai multe ori in copilarie sa le spun parintilor mei ca eu vorbesc cu copacii. Radeau. Nu m-au luat niciodata in serios, iar mai tarziu, cand am incercat sa le spun unor prieteni despre aventurile mele, s-au uitat la mine ciudat. Atunci am jurat sa tin pentru mine ce stiu, sa ma bucur de una singura, de o descoperire asa de importanta. Dar n-a fost sa fie asa. Candva, aveam sa aflu ca exista pe lume oameni pentru care padurea era o treapta spre Dumnezeu.

Spovedania

Era cioban, avea vreo 80 de ani si astepta dintr-o clipa in alta sa treaca in lumea de dincolo. Mersesem sa-l caut pentru ca era "eroul" Marginimii Sibiului, un biet de om care fusese dus de la stana la inchisoare la 21 de ani, legat cu lanturi de maini si picioare, pentru ca gazduise, prin 46, un partizan ratacit prin munti. Intrase in puscarie copil si iesise cu parul carunt, dupa 20 de ani de temnita grea. Dar cand l-am gasit, ciobanul-erou trecuse pe jumatate in moarte. Asezata pe o lavita langa el, nevasta lui il pregatise deja: gol pusca, batranul era invelit cu o patura roasa, asteptand sa treaca pe lumea cealalta tot asa cum venise. Doar ca moartea intarzia. Mai exact, ea batuse deja la fereastra, ci numai omul nu putea sa-si dea sufletul, fiindca voia cu tot dinadinsul... sa se spovedeasca la un copac. "Cum sa se spovedeasca la un copac?", am intrebat, crezand ca femeia glumeste. Nu glumea. Desi chemase si preotul, desi muribundul fusese spovedit si impartasit, nu putea sa-si deie suflarea pentru ca voia sa mai ajunga o data in padure, la picioarele unui brad. Asa am aflat povestea ciobanilor care se spovedesc la copaci. Povestea oierilor pe care Sfintele Pasti ii gaseau cu oile-n munte si care neavand preoti si biserici la indemana, se marturiseau in padure si se cuminecau cu muguri de fag. O poveste pe care nu mi-a spus-o nevasta, ci, in cele din urma, chiar omul ei. Ca prin farmec, cand a auzit ca-l intreb de padure si de copaci, a inceput brusc sa freamate si sa planga si, strabatut de o putere necunoscuta, sa-mi spuna cum tanjeau ei, ciobanii, acolo in munte, dupa preoti si dupa biserici, cand veneau marile sarbatori. Cat de infricosati se gandeau ca-i va afla Invierea murdari de pacate, necuratiti de ganduri si de fapte urate, cum visau noaptea pedepse pentru raul neadus la lumina, cum li se bolnaveau si le mureau oile, pentru putregaiul tinut in ei. Asa ca dupa ce posteau doar cu mamaliga si apa, intr-o vreme anume, exact cand acasa, in sate, oamenii incepeau sa ia drumul bisericii, isi faceau si ei, pacatosii muntilor si-ai pustiei, biserici acolo sus, in paduri. Cu turma si stana lasate intre caini, se spalau cu apa neinceputa de la izvor, dupa care, imbracati in camesi si izmene curate, isi alegeau fiecare cate un copac. Brazi toti. Doar brazii au ramurile asezate in semn de cruce si trunchiul drept, ca stalpii bisericii. Ciobanii incepatori isi alegeau brazi mai tineri, ciobanii batrani brazi batrani, fiecare cum simtea ca e atras intr-o parte sau alta a padurii, de vreun copac. Simteau! Pur si simplu simteau copacul pregatit sa-i asculte, sa le preia pacatele si sa le trimeata pentru iertare, mai departe, spre cer. Cu unii dintre copaci se creasera legaturi pe viata. An de an, primavara de primavara, acelasi cioban se spovedea la acelasi copac. Ingenunchi, cu mainile lipite de trunchiul aspru si rasinos, marturisindu-si toate pacatele facute sau doar gandite, lacomia, dorurile si poftele zagazuite in adanc, vorbele rele, injuraturile, pizma, gandurile de moarte catre dusmani. Incet-incet, padurea se umplea de suspine - cand pacatele erau mai usoare, dar si de gemete grele si chiar de strigari - cand pacatele erau grele, smulse din suflet cu chin. "Si brazii? Brazii ce faceau?" Brazii ascultau in tacere, in vreme ce lumina pogora ca duhul sfant peste ei. Uneori gemeau de spaima si de durerea pacatelor care odata marturisite treceau in ei, alteori rasina le tasnea din coaja ca sangele, umpland padurea de miros de tamaie nearsa, mirosul pacatelor trecute din om in pom. La un asemenea loc voia batranul sa-ajunga si sa se mai spovedeasca o data, inainte de a muri. Sus, in munti, intr-o padure adanca, acolo unde un brad, uscat si el numai pe jumatate, astepta fara sa poata sa moara, pe stapanul ultimelor pacate care sa-l mute in cer. Om si pom, frati de cruce si suferinta, urcand poteca judecatii lui Dumnezeu.