Acum, strazile par pustii si amortite. Numai casele, ca niste martori discreti, povestesc despre gloria apusa: fatade napadite de iedera, ferestre incadrate in ghirlande de stucatura, obloane mari, din lemn scorojit, prin care lumina, cu siguranta, se strecoara odihnitor. La capatul unei strazi ce se deschide intr-o piateta, timpul pare ca s-a oprit: un batran uda stratul de hortensii din fata casei, cu o stropitoare din tabla.
Balul fantomelor
Pana sa intalnesc pe cineva care isi aminteste de Ocna de altadata, recapitulez, in gand, ceea ce stiu din carti: ocnele de sare din nordul Sibiului au fost exploatate inca de pe vremea lui Burebista. Bulgarii minerali erau transportati apoi cu carute la Alba-Iulia, unde sarea era incarcata in corabii, ce navigau pe Mures, apoi pe Tisa, pe Dunare si, la urma, pe Marea Neagra, ajungand pana in mareata cetate a Romei. Imagini halucinante, despre care in cartile de istorie nu se spune, din pacate, nimic. Corabii romane plutind pe Mures, incarcate cu aur alb... Surpate cu vremea, in minele dacice s-a adunat apa si asa au aparut celebrele lacuri sarate de mai tarziu. Legenda spune ca inca de pe vremea lui Mihai Viteazul se cunosteau virtutile vindecatoare ale apelor din Ocna Sibiului. Se pare chiar ca ambasadorul Imparatului Rudolf al Ii-lea, trimis pe langa curtea domnitorului roman, s-a vindecat in 1598, facand bai cu apa de la Ocna, ba mai mult, a dus cu el, cand s-a reintors la Viena, cincizeci de vedre de apa sarata. Intamplarea care a declansat pelerinajul inspre Ocna Sibiului s-a petrecut insa in vremea revolutiei de la 1848, cand armata lui Josef Bem a purtat mai multe lupte in Ocna Sibiului. Pe strazile targului au ramas atunci, spun cronicile, 349 de morti. Era o iarna cumplita, pamantul inghetat, oamenii n-au putut sapa atatea gropi, si dupa cinci zile, timp in care s-au adunat si s-au sfatuit cum sa rezolve situatia aparuta, cei mai batrani au hotarat ca mortii sa fie aruncati in ocnele parasite. Dar peste mai bine de patruzeci de ani, la suprafata unuia dintre lacuri au aparut cateva cadavre de luptatori honvezi, aduse din fundul salinelor de ape. Erau atat de bine conservate, incat doctorul Binder, legistul cetatii Sibiului, venit cu o cabrioleta in mare graba, a putut sa reconstituie chiar... meniul soldatilor dinaintea mortii. Asa s-a dus vestea-n lume si Cenusareasa s-a transformat in regina: apele din Ocna Sibiului erau mult mai concentrate in sare si mult mai bune de sanatate decat acelea de la Karlsbad si Marienburg. Si, din acel moment, asezarea a inceput sa creasca, in jurul celor trei lacuri mai mari. De la an la an, tot mai multe persoane insemnate, conti, avocati, doctori si generali, din lumea buna a Europei, dar si oameni simpli, obisnuiti, luau drumul spre Ocna Sibiului, ca sa-si caute de sanatate, incepand cu primele zile din luna mai, pana toamna tarziu, cand sejurul se incheia cu baluri celebre, despre care se vorbea cu nostalgie pana in primavara urmatoare. Dar muzicile s-au stins si stralucirea s-a prefacut in cenusa.
Las in urma peisajul dezolant al pavilionului central al bailor si pornesc pe strazile care urca toate catre biserica romaneasca asezata in deal. La o poarta, o batrana. Am noroc: este cea mai in varsta din partea asta a orasului. Rezemata de stalpul portii, se uita cum curge vara pe strada pietruita cu cuburi albastrii de bazalt.
Nana Maria Gavozdea e atata de batrana, ca nici nu-i vine sa creada ca o bag in seama. "Fac nouazeci si trei de ani, maica, daca mai traiesc pana la toamna. Is ocnarita veche, cu parintii tot din parinti ocnari. M-am nascut aici cu cativa ani inainte sa fie primul razboi si tiu bine minte cum era Ocna atunci. Venea multa lume straina la bai, multi bogati de tot felul, dar noi nu ne amestecam intre ei, ca eram prea saraci. Io am fost plugarita. Cum sa ma pui la un loc cu domnii si cu cocoanele celea, care se preumblau tot imbracate frumos, cu palarii pe cap si cu umbrelute cu cipca incretita? La lacurile domnilor erau "gabinete", niste casute de lemn, in care ei se dezbracau si-si lasau hainele de oras si se imbracau in alte haine, subtiri, de scaldat. Ca sa intri acolo trebuia sa platesti. Noi n-aveam de unde si ne scaldam la marginea Ocnei, in afara orasului. N-aveam noi "gabinete". Ne imbracam cu nadragi ori cu fuste mai largi si ne aruncam in apa asa. Fereasca Domnul sa ne dezbracam. Tau minte cum mai radeam, cand ne bagam in apa imbracate cu fuste, si cum se ridicau si se faceau roata pe langa noi. Pluteam asa, ca apa
Ultimul vis
Suzana Cristea e si ea pensionara, are aproape 80 de ani, e prietena cu matusa Maria si a lucrat o viata intreaga la bai. Sta ceva mai departe, in josul strazii, si-mi spune ca mai intai a fost "lingereasa", apoi "baiesita". Ca "lingereasa" a fost cea mai priceputa si mai rapida in coaserea "perinitelor de gimnastica", folosite la exercitii de catre copiii sau batranii care aveau necazuri cu picioarele. Dar a cusut tot ce era de trebuinta: fete de masa si servete din olanda alba pentru mesele de la restaurantele domnilor, asternuturi racoroase, perne, huse, cuverturi. Apoi, pentru ca au vazut ca e priceputa si isteata, au mutat-o la bai, si acolo a trebuit sa potriveasca apa in care se scaldau bolnavii, dupa cum ii ziceau doctorii. "Era foarte important sa respecti ce zicea doctorul. Si eu am lucrat numai cu doctori buni. Daca zicea unul dintre ei ca apa trebuie sa aiba 30 de grade, atata trebuia sa o fac, nici cu o tara mai mult sau mai putin, ca era bai mare. Venea apa direct din Lacul sarat sau din Ocna Pustie si unii faceau bai afara, altii inauntru, in bazine sau singuri, in vana. Baile astea sunt cele mai bune din lume, eu asa cred, ca de aia veneau atatia oameni la tratament. Acuma e delasare si e pacat. Atunci erau 400-500 de oameni pe serie, cum ziceam noi. Se cazau la complex, la vile, la oameni in sat. Se umplea Ocna de straini si era peste tot voie buna. Crucea Rosie organiza concursuri de barci pe lacuri. Seara, la Cazino canta muzica. Era o orchestra formata din sapte frati si cantau tare frumos. Pe terasa restaurantului stateau cantaretii si domnii erau la mese sau se plimbau prin parc. Muzica se auzea de peste tot. Parcul era foarte bine intretinut de un gradinar ungur ori austriac, nu mai stiu acuma, Brozer il chema. Si el de dimineata, de cum se lumina, era intre flori si il vedeai toata ziua lucrand, ba la straturi, ba taia frunzele uscate, ba sapa, ba stropea aleile. Dar cel mai frumos lucru pe care l-a facut a fost ca in centrul parcului a desenat, din flori diferite, o coroana de rege. Si in fiecare anotimp, schimba florile din coroana, dupa cum era sezonul lor. Avea el o sera unde-si facea rasaduri, pe care apoi le imprastia prin toata statiunea, de-ti era mai mare dragul sa te plimbi pe alei."
Fotografii de Emanuel Tanjala
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
