Acum, strazile par pustii si amortite. Numai casele, ca niste martori discreti, povestesc despre gloria apusa: fatade napadite de iedera, ferestre incadrate in ghirlande de stucatura, obloane mari, din lemn scorojit, prin care lumina, cu siguranta, se strecoara odihnitor. La capatul unei strazi ce se deschide intr-o piateta, timpul pare ca s-a oprit: un batran uda stratul de hortensii din fata casei, cu o stropitoare din tabla.
Balul fantomelor
Pana sa intalnesc pe cineva care isi aminteste de Ocna de altadata, recapitulez, in gand, ceea ce stiu din carti: ocnele de sare din nordul Sibiului au fost exploatate inca de pe vremea lui Burebista. Bulgarii minerali erau transportati apoi cu carute la Alba-Iulia, unde sarea era incarcata in corabii, ce navigau pe Mures, apoi pe Tisa, pe Dunare si, la urma, pe Marea Neagra, ajungand pana in mareata cetate a Romei. Imagini halucinante, despre care in cartile de istorie nu se spune, din pacate, nimic. Corabii romane plutind pe Mures, incarcate cu aur alb... Surpate cu vremea, in minele dacice s-a adunat apa si asa au aparut celebrele lacuri sarate de mai tarziu. Legenda spune ca inca de pe vremea lui Mihai Viteazul se cunosteau virtutile vindecatoare ale apelor din Ocna Sibiului. Se pare chiar ca ambasadorul Imparatului Rudolf al Ii-lea, trimis pe langa curtea domnitorului roman, s-a vindecat in 1598, facand bai cu apa de la Ocna, ba mai mult, a dus cu el, cand s-a reintors la Viena, cincizeci de vedre de apa sarata. Intamplarea care a declansat pelerinajul inspre Ocna Sibiului s-a petrecut insa in vremea revolutiei de la 1848, cand armata lui Josef Bem a purtat mai multe lupte in Ocna Sibiului. Pe strazile targului au ramas atunci, spun cronicile, 349 de morti. Era o iarna cumplita, pamantul inghetat, oamenii n-au putut sapa atatea gropi, si dupa cinci zile, timp in care s-au adunat si s-au sfatuit cum sa rezolve situatia aparuta, cei mai batrani au hotarat ca mortii sa fie aruncati in ocnele parasite. Dar peste mai bine de patruzeci de ani, la suprafata unuia dintre lacuri au aparut cateva cadavre de luptatori honvezi, aduse din fundul salinelor de ape. Erau atat de bine conservate, incat doctorul Binder, legistul cetatii Sibiului, venit cu o cabrioleta in mare graba, a putut sa reconstituie chiar... meniul soldatilor dinaintea mortii. Asa s-a dus vestea-n lume si Cenusareasa s-a transformat in regina: apele din Ocna Sibiului erau mult mai concentrate in sare si mult mai bune de sanatate decat acelea de la Karlsbad si Marienburg. Si, din acel moment, asezarea a inceput sa creasca, in jurul celor trei lacuri mai mari. De la an la an, tot mai multe persoane insemnate, conti, avocati, doctori si generali, din lumea buna a Europei, dar si oameni simpli, obisnuiti, luau drumul spre Ocna Sibiului, ca sa-si caute de sanatate, incepand cu primele zile din luna mai, pana toamna tarziu, cand sejurul se incheia cu baluri celebre, despre care se vorbea cu nostalgie pana in primavara urmatoare. Dar muzicile s-au stins si stralucirea s-a prefacut in cenusa.
Din gloria imperiala au ramas urme sterse, strivite de istorie si de timp. Din vechiul pavilion de altadata, ce stralucea seara in jerbe scanteietoare de felinare si lumanari, n-a mai ramas astazi decat o ruina vopsita pe vremea comunistilor in maro si in verde. E igrasioasa si putreda, cu ferestrele oarbe, la care mai flutura cate-o perdea zdrentuita. Pe sub boltile ei populate azi de fantome, altadata rasunau rasete cristaline, polci saltarete si clinchetele paharelor de sampanie.
Las in urma peisajul dezolant al pavilionului central al bailor si pornesc pe strazile care urca toate catre biserica romaneasca asezata in deal. La o poarta, o batrana. Am noroc: este cea mai in varsta din partea asta a orasului. Rezemata de stalpul portii, se uita cum curge vara pe strada pietruita cu cuburi albastrii de bazalt.
Nana Maria Gavozdea e atata de batrana, ca nici nu-i vine sa creada ca o bag in seama. "Fac nouazeci si trei de ani, maica, daca mai traiesc pana la toamna. Is ocnarita veche, cu parintii tot din parinti ocnari. M-am nascut aici cu cativa ani inainte sa fie primul razboi si tiu bine minte cum era Ocna atunci. Venea multa lume straina la bai, multi bogati de tot felul, dar noi nu ne amestecam intre ei, ca eram prea saraci. Io am fost plugarita. Cum sa ma pui la un loc cu domnii si cu cocoanele celea, care se preumblau tot imbracate frumos, cu palarii pe cap si cu umbrelute cu cipca incretita? La lacurile domnilor erau "gabinete", niste casute de lemn, in care ei se dezbracau si-si lasau hainele de oras si se imbracau in alte haine, subtiri, de scaldat. Ca sa intri acolo trebuia sa platesti. Noi n-aveam de unde si ne scaldam la marginea Ocnei, in afara orasului. N-aveam noi "gabinete". Ne imbracam cu nadragi ori cu fuste mai largi si ne aruncam in apa asa. Fereasca Domnul sa ne dezbracam. Tau minte cum mai radeam, cand ne bagam in apa imbracate cu fuste, si cum se ridicau si se faceau roata pe langa noi. Pluteam asa, ca apa sarata ne tinea deasupra. Cateodata ne ungeam si cu namol de acela negru pe picioare, ca sa nu facem rumatizm. Duminica dimineata ne imbracam romaneste, cum ni-i portu, cu ie cusuta la maneci cu negru, cu poale albe, catrinte, surt negru, si mergeam mai intai la biserica, pe urma veneam acasa, mancam si apoi ne plimbam pe langa "cazina", unde se adunau domnii si canta muzica. Era muzica militara in parc, in fiecare duminica, si canta numai muzici domnesti. Asa ne distram noi, ocnenii, duminica, si-apoi de luni pana sambata urmatoare, hai iar la sapa, ca malaiu n-astepta in camp, dupa noi."
Ultimul vis
Suzana Cristea e si ea pensionara, are aproape 80 de ani, e prietena cu matusa Maria si a lucrat o viata intreaga la bai. Sta ceva mai departe, in josul strazii, si-mi spune ca mai intai a fost "lingereasa", apoi "baiesita". Ca "lingereasa" a fost cea mai priceputa si mai rapida in coaserea "perinitelor de gimnastica", folosite la exercitii de catre copiii sau batranii care aveau necazuri cu picioarele. Dar a cusut tot ce era de trebuinta: fete de masa si servete din olanda alba pentru mesele de la restaurantele domnilor, asternuturi racoroase, perne, huse, cuverturi. Apoi, pentru ca au vazut ca e priceputa si isteata, au mutat-o la bai, si acolo a trebuit sa potriveasca apa in care se scaldau bolnavii, dupa cum ii ziceau doctorii. "Era foarte important sa respecti ce zicea doctorul. Si eu am lucrat numai cu doctori buni. Daca zicea unul dintre ei ca apa trebuie sa aiba 30 de grade, atata trebuia sa o fac, nici cu o tara mai mult sau mai putin, ca era bai mare. Venea apa direct din Lacul sarat sau din Ocna Pustie si unii faceau bai afara, altii inauntru, in bazine sau singuri, in vana. Baile astea sunt cele mai bune din lume, eu asa cred, ca de aia veneau atatia oameni la tratament. Acuma e delasare si e pacat. Atunci erau 400-500 de oameni pe serie, cum ziceam noi. Se cazau la complex, la vile, la oameni in sat. Se umplea Ocna de straini si era peste tot voie buna. Crucea Rosie organiza concursuri de barci pe lacuri. Seara, la Cazino canta muzica. Era o orchestra formata din sapte frati si cantau tare frumos. Pe terasa restaurantului stateau cantaretii si domnii erau la mese sau se plimbau prin parc. Muzica se auzea de peste tot. Parcul era foarte bine intretinut de un gradinar ungur ori austriac, nu mai stiu acuma, Brozer il chema. Si el de dimineata, de cum se lumina, era intre flori si il vedeai toata ziua lucrand, ba la straturi, ba taia frunzele uscate, ba sapa, ba stropea aleile. Dar cel mai frumos lucru pe care l-a facut a fost ca in centrul parcului a desenat, din flori diferite, o coroana de rege. Si in fiecare anotimp, schimba florile din coroana, dupa cum era sezonul lor. Avea el o sera unde-si facea rasaduri, pe care apoi le imprastia prin toata statiunea, de-ti era mai mare dragul sa te plimbi pe alei."
N-o mai pot opri pe matusa Suzana din povestit. De cand vorbeste, chipul parca i s-a luminat. Imi povesteste si despre turcul ce purta un fes rosu cu ciucure mare si care vindea tot felul de dulciuri, alune si halva, din care cauza era mereu urmat de un card de copii. Isi aminteste de deschiderea bailor, care se intampla in fiecare an de 1 Mai, cu slujba mare preoteasca, urmata de serbarea copiilor ce spuneau poezii la monumentul eroilor. Imi recita chiar cateva versuri din poezia pe care a rostit-o si ea la monument, cand avea numai cativa ani. Isi aminteste si de vizita pe care a facut-o in Ocna Iuliu Maniu, care a stat la bai cateva zile doar. Imi descrie si cofetaria cu tombola unde, daca bagai 25 de bani, puteai sa castigi cate "o caramela". "Veneau spectacole de teatru, veneau cantareti, se tineau baluri din doua in doua saptamani si cel mai frumos era ultimul, care se tinea pe 9 septembrie, cand se inchidea si sezonul bailor. Atunci parca dintr-o data Ocna se facea mai urata. Se pustia. Turistii plecau cu berzele calatoare si se intorceau tot cu ele. Cand veneau, venea si viata cu ei. Multe perechi s-au facut intre straini si ocneni, ca erau, si la noi, fete tare frumoase. Acuma toate s-or delasat. Curg vorbe ca s-ar face Ocna iar cum o fost. Eu nu prea cred. Ce n-as da sa fie iar ca altadata! Asta ar fi visul meu, sa vad iar Ocna plina de oameni, care sa trimita, in toata lumea, carti postale cu suvenire de la bai."
Fotografii de Emanuel Tanjala