Ultima biserica a lui Mihai Viteazu

In Ocna Sibiului, uitat de timp si de lume, se afla lacasul in care marele Domn al Unirii s-a inchinat inainte de a muri.

De pe dealul bisericii, locul cel mai inalt din Ocna Sibiului, casele vechi, acoperite cu tigle portocalii, lipite intre ele si zavorate cu porti gigantice, de cetati, seamana cu desenele desprinse din cartile cu povesti. De fapt, celebra statiune de altadata s-a transformat ea insasi intr-o poveste incremenita in trecut. Ulitele inguste, de burg transilvan, cateva cladiri somptuoase, jupuite de tencuiala, ruina vechiului hotel imperial, jilav si putred, colorat in albastru si verde, sporesc impresia de loc uitat, iesit din istorie. In ce priveste viata, de sus, de pe dealul bisericii, ea nu se vede deloc. Ai nevoie de insotirea blanda si priceputa a parintelui Savu, ca sa cuprinzi cu ochii mintii vremea cand Ocna fosgaia de nobilimea europeana, cand tarcalasii imperiali carau apa termala in butoaie tocmai la Viena si strazile trepidau sub rotile faetoanelor aurii. Cu mult inainte, deasupra ocnei de sare, trecea vechiul drum roman pietruit, ducand la castrul de aparare. In mormintele soldatilor de acum 2000 de ani, parintele a gasit, ca din intamplare, obiecte cu insemne cristice: crucea, pestele, vita de vie. Nu departe se afla zidurile unei biserici despre care putini stiu ca a fost locul unde s-a inchinat pentru ultima oara Mihai Viteazu, inainte de a fi ucis miseleste.

*

Crescut la scoala teologica a parintelui Staniloae, indragostit de cuvantul rostit fierbinte, preotul Savu nu tine lectii de istorie. Le traieste aievea, pogorandu-ne bland in trecut, chiar la 1601, cand marele Mihai isi alesese ultim loc de odihna in poiana Salinei. Il si vezi pe viteazul domnitor in drum spre Selimbar, cu hlamida lui cernita fluturand in vant si innegurat la chip de presimtiri rele. Il vezi oprindu-se in dreptul suvoiului de romani care il asteptau ca pe Cristos, la intrarea in sat, ingenuncheati si cu lacrimi de speranta in ochi, cerand bani domnesti si pecete de ridicare a unei biserici ortodoxe.
Il imaginezi apoi, o suta de ani mai tarziu, pe un alt mare voievod, Constantin Brancoveanu, cum refacea din temelii biserica ruinata si, in timp ce se plimba ca un poet vizionar printre schele, dadea porunca zidarilor pentru adaosul celor doua cupole, pentru imensul tablou votiv de la intrare si alte elegante ornamente muntenesti, alaturi fiind de fiica sa, Ilinca, chemata sa-i admire lucrarea si sa se alature gestului sau ctitoricesc. Nici o alta biserica din tara nu are asemenea intemeietori, cum are bisericuta ocnenilor. Nici un alt loc nu strange laolalta atata durere, incendii si alungari nedrepte. In Ocna Sibiului i se zice simplu: lacasul din vale. Cel din deal, unde paroh este parintele Savu, are o istorie diferita, dar aceeasi suferinta romaneasca ingropata in adancul zidurilor ridicate in 1810, dupa ce ortodocsii, risipiti de oastea lui Bucov, ramasesera fara loc de inchinaciune vreme de o suta de ani. Ca o infratire oglindita peste ani, biserica din deal o copiaza pe cea din vale, pastrand nu numai forma initiala, dar si amintirea de nesters a celor doi mucenici ai ortodoxiei: Mihai si Brancoveanu.

Un apostol al taranilor

De pe cusma dealului, biserica cea noua vegheaza intreaga statiune. Cu zidurile ei inalte si groase cat imbratisarea unui barbat voinic, pare o cetate de nepatruns. E o biserica simpla si saraca. O biserica de ostasi. Pictura exterioara s-a degradat demult, iar odoarele - fie au fost jefuite, fie au luat drumul fara intoarcere al muzeelor: pecetea lui Mihai - la Sibiu, iar palosul domnitorului - la Cluj. Din toate, parintele Savu a mai pastrat o singura marturie tacuta - un mormant desenat cu garofite batute in felurite nuante de mov si o cruce superba din tei, pe care sta scris numele celui ce a pastorit vreme de 50 de ani toata romanimea Sibiului. Un adevarat apostol al taranilor ardeleni: preot Miron Mihailescu.
Cand vine vorba despre batranul duhovnic al ocnenilor, parintele Savu are lacrimi in ochi si-n glas. In simplitatea lui fara masura, parintele Miron era un sfant, un model de jertfa preoteasca. Cum l-ar putea uita? "Cand te uitai la el, vedeai o fresca bizantina", isi aminteste parintele Savu. "Figura lui era si fara varsta, si fara patimire. Ca desprins din mizeria acestei lumi, traia intr-o meditatie continua, cerebral si mistic deopotriva. Un intelectual profund si rafinat, din stirpea lui Staniloae, caruia i-a fost ani de zile asistent la catedra de dogmatica si apoi secretar personal, sfetnic si confident de nadejde. Semana mult cu luminatul sau profesor - aceeasi bunatate, aceeasi cultura solid asezata, aceeasi calcatura subtila a ideilor. Il astepta o stralucita cariera universitara, obtinuse chiar o bursa de exceptie la Berlin, dar, brusc, rusinandu-se parca de inteligenta sa iesita din comun, a renuntat la tot si a hotarat sa se retraga la tara, simtind ca vocatia lui adevarata era sa slujeasca pe cei umili si fara pastor.
Mi-l amintesc mereu, in orice clipa. Inalt si niciodata grabit in miscari, parintele impunea doar prin simpla lui prezenta. Era aidoma mentorului sau, Staniloae. In clipa in care il vedeai, ramaneai tintuit locului. Ii simteai forta, si harul Lui Dumnezeu plutea asupra sa. Ii simteai materialitatea gandului inaltat la cele sfinte. Odata, eram in biserica, impreuna cu alti preoti, slujind o cununie. Trecusem de jumatatea slujbei, cand, inexplicabil, ne-am oprit cu totii din cantat. In pridvor, aparuse parintele. Bolnav si abia mergand, sprijinit intr-un bat, s-a asezat in strana, fara sa inteleaga de ce amutisem. Nici noi nu am inteles. Cu greu ne-am revenit in fire. Fara sa faca nimic deosebit, parintele domina zarile. Era intru totul coplesitor.

Fetele bisericii

E tare greu sa vorbesti despre cel care m-a botezat, mi-a fost duhovnic ani de zile si apoi, mi-a permis sa slujesc 8 ani alaturi de el. Langa el, am urmat o noua facultate de teologie, mult mai temeinica poate si mai filocalica decat imi fusese dat la Sibiu. De o discretie desavarsita, imi vorbea aproape in soapta despre marele mister al vietii liturgice, despre curatenia taranului roman, pe care il iubea pana la identificare. Mereu repeta cuvantul "draga" si nu obosea sa-mi explice cat este de important sa ne exersam iubirea prin cuvinte si gesturi de mangaiere, pastrand mereu intreaga bucurie de a ne intalni cu aproapele si de a vedea in el chipul reflectat si tainuit al lui Cristos. Mereu punea problema felului in care trebuie sa te intalnesti cu celalalt. Sa-ti fie drag sa te intalnesti cu fratele tau. Sa faci orice ca altuia sa-i fii drag. Meditand mai mult, i-am dat dreptate. "Dragostea" mea suna lumesc si putin patimas, in timp ce "drag" e mai aproape de suflet, mai simplu si mai taranesc. Tot parintele imi vorbea despre cat de important e cuvantul "acasa" si ce tristete este sa vezi ca astazi oamenii se despart atat de usor de casa lor. "Acasa te intorci", zicea el. "Niciodata nu pleci de acasa pentru totdeauna"... Ar trebui sa-i multumesc pentru multe. Fara parintele Miron Mihailescu n-as mai fi fost ceea ce sunt astazi. Am mari datorii morale fata de parintele. Mi-a fost duhovnic si reazem in cele mai grele momente din viata, dar, peste toate, in timp ce tata a stat inchis 14 ani la Gherla si Aiud, parintele a sprijinit-o pe mama mea, ajutand-o sa reziste si sa-si astepte sotul. Nu intamplator, in anii grei ai comunismului, parintele a strans femeile din sat intr-o secreta adunare crestina, facand pentru ele un seminar popular de catehizare. Multe din ele au luat drumul greu al manastirii, iar altele au ramas statornic pe langa biserica. Unele traiesc si astazi: maica Glicheria, maica Suzana, Maria Rosca, Ana Chereches, Maria Cristea. Eu le spun, in alint, "fetele bisericii" si le pretuiesc. Sunt parte din mostenirea parintelui. Chiar si acum, dupa atatia ani de cand a plecat dintre noi, simt lucrarea parintelui si ma cutremur cateodata de greutatea misiunii ce mi-a lasat-o testamentar: de 15 ani, eu inmormantez tot ce a botezat parintele Miron. Nu stiu de ce m-a ales tocmai pe mine. Singurul gand este sa nu-l dezamagesc niciodata."

Amintirea parintelui Arsenie Boca

La ora inserarii, in biserica din deal nu mai este nimeni in afara de maica Glicheria. Ea stinge ultima luminile. Ea inchide usa de stejar cu o cheie uriasa, zavorand apoi grilajul de la intrare. Ucenica a parintelui Miron, dar si a parintelui Arsenie Boca, maica Glicheria a vietuit cativa ani la Bistrita si, dupa decretul din 59, a revenit in lume, fara a-i apartine niciodata. S-a calugarit in alb la Ocna Sibiului, unde adeseori veneau parintele Staniloae, Arsenie si alti teologi vestiti. Ingrijind in biserica si in camera modesta a parintelui Miron, de multe ori maica a asistat la inalte discutii duhovnicesti, la lecturi filocalice, demne de cele mai stralucite academii europene.
Prin statura parintelui Miron, Ocna Sibiului devenise in anii de prigoana comunista un centru spiritual ortodox si locul tainic de intalnire al marilor duhovnici. Nimeni nu s-ar fi legat de ei, facandu-le vreun rau. Ocnenii i-ar fi aparat cu piepturile lor. Maica Glicheria isi aminteste cum intr-o zi, la priveghiul de seara, parintele Arsenie a fost invitat sa tina o predica in fata credinciosilor. Imbracat intr-o rasa alba si incins cu o curea lata, de ostas al lui Cristos, parintele a inceput cuvantul, spunand: "Iubiti fii duhovnicesti", dupa care a amutit. Statea cu statura lui uriasa in dreptul usilor imparatesti si nu mai putea scoate o singura vorba. Doar ochii lui, albastri ca adancul marii, frematau a uimire si ingrijorare. "A adormit", spunea o batrana asezata dupa cuviinta in spatele bisericii. "Ba nu. Are o viziune", o contrazicea altcineva. Intr-un tarziu, chipul parintelui Arsenie s-a linistit si glasul sau si-a recapatat inflexiunile puternice, de clopot: "Iubiti fii duhovnicesti, maine va voi spune tot ce am vazut acum".
Vestea vedeniei traite de parintele s-a raspandit ca fulgerul in sat si a doua zi toata lumea si-a parasit munca campului, venind la biserica. Sprijinind sapele de-a lungul zidului, taranii intrau in pridvor, facandu-si cruce pana la pamant si sarutand icoanele. Degeaba au incercat militienii si cativa civili de la Sibiu sa-i opreasca pe sateni. Vazand multimea sapelor de la intrare au renuntat. Stiau ca putea sa iasa razmerita mare. Apoi, parintele Arsenie a luat cuvantul, dupa cum promisese, si a inceput sa povesteasca cutremurat cum a vazut coborand din cer 7 coroane de aur pe capul unor sateni, pe coroane scriind ceva cu slove de foc, dupa care s-a oprit si a dat sa plece. In zadar au insistat satenii ca parintele sa le spuna ce anume scria si pe capul cui se asezasera coroanele. Cateva luni mai tarziu, Securitatea aresta 7 ocneni, 7 gospodari harnici si credinciosi, care nu se vor mai intoarce niciodata in sat, murind toti la Canal si in beciurile de ancheta. Abia atunci, legand lucrurile, satenii vor intelege talcul vedeniei traite de catre parintele. Pe capul celor 7 era cununa muceniciei si a suferintei pentru dreapta credinta.
Poate ca intr-un colt de suflet, maica Glicheria poarta regretul alungarii din manastire. Nu-i pare, insa, rau, cata vreme in calugaria ei alba de la Ocna Sibiului, a slujit cum putea ea mai bine pe Cristos si a fost aproape - cateva clipe macar - de cei mai mari teologi ai ortodoxiei. Si-a pastrat neatinsa rasa monahala, si-a tinut cu ravna voturile calugaresti si, peste toate, a ramas cu cateva amintiri pe care nimeni si nimic nu i le mai poate lua. Cea mai draga din toate este atunci cand parintele Arsenie Boca a innoptat in casa parohiala a preotului Miron Mihailescu. Intrand a doua zi dimineata sa faca ordine si curatenie, a descoperit uimita ca asternutul de pe patul parintelui Arsenie era neatins. Parintele, desi obosit de slujbele de peste zi, statuse toata noaptea in rugaciune. Perna din dreptul icoanei mai pastra inca urma genunchilor lui osteniti.

Fotografii de Emanuel Tanjala