Florin Iepan

Dupa ce a fost ideologizat fara mila, transformat intr-un instrument de propaganda al Pcr, filmul documentar romanesc a fost impins intr-o uitare nedreapta, lipsit de fonduri si de sprijin oficial. Gen de mare impact la public (vezi audienta unui post ca Discovery), documentarul romanesc mai traieste prin cativa temerari, arsi de patima, printre care la loc de frunte se afla timisoreanul Florin Iepan, autorul unor productii difuzate recent de Televiziunea Romana: "Unicul, Adevaratul Tarzan" si "Nascut la comanda. Decreteii".

"Filmul documentar romanesc n-a murit, dar a plecat in exil"

Pe urmele lui Tarzan: Johnny Weissmuller, un timisorean de vita veche

- De curand, Televiziunea Romana a difuzat documentarul "Unicul, Adevaratul Tarzan". De unde ti-a venit ideea acestui film ?
- Sunt timisorean, ca si Johnny Weissmuller, si mi-a fost clar de la inceput ca un personaj ca acesta nu putea fi ocolit. Imi aduc aminte de anii 80, cand se difuzau filmele cu Tarzan la Televiziunea Romana, iar eu, pusti fiind, le urmaream fara gres, marcat de un sentiment de mandrie. Noi, copiii timisoreni ai anilor de atunci, ne identificam cu el mai usor decat ceilalti prunci din lumea asta, fiindca stiam ca e de-acolo. Pe de alta parte, in afara acestor calde amintiri, ca autor de filme documentare, eu am intuit si faptul ca daca vrei sa-ti faci o cariera internationala, trebuie sa gasesti subiecte care intereseaza strainatatea.Altfel, oricat de bun ai fi, daca vii cu povesti foarte locale, foarte particulare, ai toate sansele sa fii respins din start. Biografia lui Johnny Weissmuller a fost intotdeauna o idee din portofoliul meu de subiecte pentru Vest. Interesant a fost insa procesul care a urmat. In momentul in care am cercetat ce s-a intamplat cu viata lui, mi-am dat seama ca filmul acesta poate fi un discurs despre destinul uman. Folosindu-te de o celebritate care a ajuns foarte sus, si in sport, si in film, si care a avut o biografie ulterioara foarte zbuciumata, care a murit intr-o saracie lucie, la 84 de ani, undeva in exil, puteai construi o poveste despre conditia umana. Am facut un proiect, pe care l-am supus mai multor examinari si, in urma discutiilor cu televiziunile din Vest, mai ales, l-am modificat, iar in final, toata lumea a reactionat excelent la propunerea mea, pentru simplul motiv ca nu exista nici un alt film similar pe piata. Cinci televiziuni au marsat, rezolvand oarecum problemele de natura financiara. Dar, ca sa spunem tot adevarul despre cariera mea occidentala, trebuie sa marturisesc faptul ca e foarte probabil ca ea sa nu fi avut sorti de izbanda, daca nu ar fi existat un timisorean, Razvan Georgescu, care si-a pus obrazul pentru mine la momentul potrivit si la locul potrivit. Sa nu credeti ca Vestul e un parc de distractii in care toata lumea e binevenita. In meseria asta e o competitie fantastica. Sunt sute, poate mii de producatori si de regizori care se bat pentru fonduri ca sa faca filme documentare si marea lor majoritate nu reusesc. Asa ca inca unul, din afara, nu e privit cu ochi buni. Dar Razvan Georgescu m-a evaluat, zic eu, corect, a spus ca garanteaza el ca voi face niste filme interesante, deschizandu-mi astfel primele usi.
- Daca am inteles corect, ai lucrat la acest documentar cinci ani.
- A durat atat pentru ca procesul a fost laborios, dar in final cred ca a iesit o poveste destul de personala, nu o biografie pur si simplu. Am readus numele lui WeissmUller in atentia publica, in legatura cu performantele lui din sport. Eu cred ca asa ar trebui sa-l pastram in amintire: ca pe un sportiv de exceptie, care intreaga viata a fost in competitie cu el insusi si cu propriul destin. Am mai demonstrat si ca a fost un actor faimos, dar mediocru. A fost un om care a crezut ca va reusi sa repete figura din sport si in film. Si, aparent, lucrurile chiar asa au stat. In realitate, ceea ce Weissmuller a facut in sport ramane ceva unic. Ce a facut in actorie a fost ceva foarte popular, dar in nici un fel special.
- Dupa atatia ani de la disparitia lui oamenii isi amintesc despre Johnny Weissmuller?
- Lumea, in general, i-a pastrat o amintire foarte calda. Pentru ca se pare ca Weissmuller, in toate aparitiile publice, era bine dispus. Stia sa-si mascheze cu mare abilitate durerile si problemele. Weissmuller a fost un om care a zambit de la 15 la 84 de ani, indiferent ce a patit. Iar asta e o dovada de curaj care mie, unul, mi-a impus mare respect. Asa cum spunea si fiul lui, a fost un om care nu s-a plans niciodata de nimic. A luat viata asa cum a venit, si cu bune, si cu rele, si asta cred ca e o lectie pentru noi toti.
- Extrem de emotionanta in film mi s-a parut scena venirii fiului lui Johnny Weissmuller in Timisoara, cu ocazia a 100 de ani de la nasterea tatalui sau.
- Eu l-am filmat pe junior in San Francisco, la el acasa, dar am fost prezent si la venirea lui in Timisoara. Nu-ti ascund ca secventa aceea e foarte scurta, pentru ca eu am avut o anumita retinere in a o exploata. Desi redactorii din Germania mi-au spus ca secventa poate avea si 10 minute. Am lasat-o insa la doar 2 minute, pentru ca mi s-a parut ca autoritatile locale se prezentau ca extrase dintr-o piesa de Caragiale. Or, mie, ca timisorean, mi-a fost jena sa pedalez foarte mult pe acele imagini, fiindca ele erau absolut dezavantajante pentru romani. Totul a fost un balci ieftin. In ce-l priveste pe "juniorul" Weissmuller, el s-a simtit bine in Timisoara si cred ca ar reveni. Viata lui e aceea a unui simplu pensionar din San Francisco si atat. Asa ca venirea lui intr-o tara straina, unde pentru cateva zile s-a aflat in centrul atentiei, l-a flatat. Dar a fost o calatorie intr-o lume care nu mai aminteste de Johnny Weissmuller in nici un fel. Si asta e vina noastra. Nu stim sa exploatam nici macar comercial miturile astea, putine, pe care le avem. Sa aducem turisti, sa facem un muzeu, sa construim un strand pe care sa-l numim Johnny Weissmuller. Nu exista asa ceva in Timisoara. Orasul acesta se afla intr-un proces clar de pierdere a identitatii. Ultima lovitura pe care a primit-o Timisoara, care are cateva sute de ani bune de civilizatie in spate, a fost anul trecut, cand primaria a ales ca zi a orasului data la care armata romana a intrat in Timisoara, in 1921. A alege acest moment inseamna ca toata istoria de dinainte a fost trecuta intr-o categorie secundara. In felul acesta, l-am expediat chiar si pe Weissmuller de pe "harta". Armata romana a facut foarte bine ca a intrat in oras, dar aceasta nu este o data semnificativa, in sensul ca ea nu vorbeste despre indubitabila vocatie europeana a acestui oras. Eu sunt dezamagit de primaria Timisoara, care nu realizeaza pe ce comoara sta. Pentru ca de Timisoara sunt legate zeci de personalitati, orasul are zone care, daca ar fi puse in valoare, ar putea rivaliza cu orice oras central-european. Alte orase n-ar mai sti ce sa mai faca daca ar avea inca piete bordate de cladiri din secolul Xvii, cum e piata Unirii. Noi avem asa ceva. Dar cine stie? Pericolul care ne paste pe noi, timisorenii, este imbatarea cu un soi de autoerotism, considerandu-ne mai cu mot. Ceea ce e adevarat, dar numai pana la un punct. Exista orase mai bine administrate, desi au mai putine valori de exploatat. Mai avem mult pana sa ne putem compara cu orasele din Austria sau Germania.

Cand documentarul se transforma in Caritas...

- De-a lungul istoriei cinematografiei, filmul documentar romanesc a avut numeroase perioade de glorie. Acum, zona aceasta atat de interesanta pare scufundata in uitare. Ce se petrece? Cele mai audiate posturi Tv, National Geographic si Discovery isi datoreaza gloria filmului documentar...
- Documentarul romanesc n-a murit, dar a plecat in exil. Cand ne gandim la documentarul romanesc, toata lumea incepe cu "Sahia Film". E adevarat ca in anii 70-80, erau cineasti foarte valorosi acolo, dar pe fond, "Sahia Film" era un studio de propaganda. Erau cativa oameni, care cand erau trimisi sa faca un film de protectia muncii sau despre cine stie ce intreprindere fruntasa, faceau filme de autor superbe. Si aici, pe langa numele citate mai sus, i-as mentiona pe Copel Moscu, pe Ovidiu Bose Pastina, pe Laurentiu Damian sau pe operatorul Segal. Dupa 90 a aparut o problema care a fost fatala filmului documentar romanesc: camerele video. S-a creat un soi de caritas al filmului documentar romanesc: orice neavenit care dadea peste o camera video a doua zi si "nastea" un film documentar. In cativa ani, documentarul romanesc a fost compromis. Cu cateva exceptii, dintre care cea mai vizibila a fost filmul Piata Universitatii al lui Stere Gulea si Vivi Dragan Vasile (care a fost si cel mai bine vandut film in salile de cinema de dupa 89). In plus, televiziunile, Cnc-ul (n.red. - Centrul National al Cinematografiei) si Ministerul Culturii au impins documentarul catre o zona a filmului folcloric, a filmului pentru ambasade, a filmului despre artisti plastici, manastiri si peisaje. Au scos documentarul din zona acutului, a realului, a evenimentelor istorice, si l-au transformat intr-un gen de serviciu. In momentul acela, oamenii care se incapatanau sa lucreze au incercat sa-si gaseasca parteneri pentru a se adresa unei alte piete: Vestul. 90% din ei nu au reusit. Pentru ca acolo e o lume foarte dura, in care se fac documentare despre Romania pe banda rulanta. Autorii fiind nemti, englezi, francezi sau americani. Deci, sansele de a fi acceptat intr-o lume in care nu ai un nume si o reputatie sunt foarte mici. Pe de alta parte, e adevarat ca majoritatea acestor productii pacatuiesc printr-o perspectiva unitara, in sensul ca vad in Romania numai nenorociri si mizerie. Desi exista si cateva exceptii. Insa, in general, privirea documentaristilor straini e una superficiala, care n-a depasit primii ani de dupa revolutie, ei revenind sistematic asupra acelorasi clisee despre Romania. Deci exista o nisa care ar putea fi exploatata, daca te pricepi cum. Adica, lucrand atat de bine, incat romanii sa fie preferati cineastilor straini.
- De ce nu strigati? Se pare ca in Romania, numai cine striga e auzit...
- Eu si cativa prieteni, Alexandru Solomon, Sorin Iliesiu si Copel Moscu, incercam acum sa extragem filmul documentar din peisajul cinematografiei romane care e in plin proces de enclavizare. Cineastii romani, batrani si tineri, se declara mereu fericiti, dar nu realizeaza ca ei au pierdut deja contactul cu lumea, cu societatea in care traiesc. Ei exista intr-o lume a lor, autosuficienta, ceea ce e foarte periculos. Si lumea asta se tot restrange, pana cand vor fi macelariti in competitia cu filmul american. Documentarul are sansa sa fie salvat, daca e scos la timp si apropiat de televiziune. Daca romanii vor face 10-20-30 de coproductii internationale, el va deveni un gen care va avea niste baze economice foarte clare. Iar noi credem ca e o actiune fezabila. Momentan, documentarul e privit ca genul cineastilor care nu pot mai mult. Romania a intrat in analele europene acum cativa ani, cand Sergiu Nicolaescu a dat o lege prin care documentarul finantat de stat nu avea decat cel mult 20 de minute! si toata lumea l-a aprobat cu o nonsalanta je men fiche-ista.
- Pari molipsit de meseria pe care o faci. Cum de ai ajuns la film? Ai antecedente in familie?
- In familia mea exista un singur artist: fratele meu, Tavi, cu 10 ani mai mare decat mine si care e chitarist. El mi-a implantat microbul muzical. Pe partea de film, "responsabila" e televiziunea iugoslava. Care in anii 80, pana la Milosevici, a avut o perioada de gratie, fiind una dintre cele mai puternice televiziuni europene din punct de vedere cultural. Acolo am vazut eu tot ceea ce era important in cinematografia mondiala. Iti dau un singur exemplu: in ziua cand a murit marele regizor rus Andrei Tarkovski, jurnalul de stiri al principalului post sarbesc a fost intrerupt, s-a anuntat decesul lui Tarkovski, ca si cum Kennedy ar fi fost asasinat a doua oara, si timp de o saptamana, la ora de maxima audienta, s-au dat toate filmele lui. Asa m-am decis eu sa dau la Iatc. Dar pe vremea lui Ceausescu nu am intrat, ca asa era sistemul: daca nu erai fiul unui actor sau regizor celebru sau daca nu aveai nu stiu ce pila mareata, nu treceai nici de portar. Asa ca am intrat cu valul din 90, iar anii mei de studentie au fost foarte interesanti. Am avut colegi extraordinari: Radu Muntean, Tudor Giurgiu, Titus Muntean, Vali Hotea sau Cristi Mungiu, care era cu un an mai mic decat noi.
- Si totusi, ce te-a orientat pe tine catre documentar?
- Instinctul de pradator. Mi-am dat seama ca pe termen scurt, mediu si lung ai un impact mai mare, intri pe o piata in care cei cu adevarat buni sunt mult mai putini, dar si convingerea sincera ca spui mai mult cu un film documentar decat cu unul de fictiune. Si cred ca n-am gresit.
- Ultimul tau "produs", difuzat pe data de 17 mai, la ora 20:15, pe Tvr1, s-a numit Nascuti la comanda. Decreteii si a explorat efectul celebrului decret 770, emis in 1966, care a interzis avorturile femeilor sub 40 de ani si care aveau mai putin de 4 copii.
- Cred ca societatea romaneasca nu e ahtiata in acest moment dupa filme despre trecutul ei. Daca nu as fi fost convins ca acest film este la fel de actual acum ca si atunci, crede-ma ca nici nu l-as fi promovat in Romania. Parerea mea e insa ca situatia femeii in Romania e un capitol inca deschis. Noi traim aici intr-o societate de tip macho-balcanic. Si cand spun "noi", ma includ si pe mine. Toti avem niste reflexe absolut primitive in relatia cu femeia, oricare ar fi ea: mama, sotie, amanta, prietena, vanzatoare sau taximetrista. Eu ma astept ca acest film sa fie apreciat, in primul rand, de femei, pentru ca el este un omagiu adus femeilor care au murit in acei ani. Cel putin 10.000! (dupa statisticile lui Ceausescu). Desi cifra ar putea fi chiar dubla sau tripla. Iar pe cititoarele "Formulei As", le-as ruga sa vada acest film si sa ne confirme daca am avut dreptate facandu-l, daca el e oportun, daca am intuit toate datele problemei. Eu si producatorul Razvan Georgescu consideram ca aceasta este o poveste pe care totii romanii trebuie sa si-o asume. Chiar si acum, la 15 ani dupa revolutie. Pentru ca acesta nu este un film despre Ceausescu, ci despre conditia femeii in Romania, in vremea aceea, iar actualul subiectului e dat tocmai de faptul ca multe aspecte nu s-au modificat. Filmul va fi distribuit in toata lumea, va pleca la numeroase festivaluri, televiziunile din Romania care sunt interesate vor putea sa-l achizitioneze. Vom face totul ca filmul sa circule.



Curriculum Vitae

36 de ani, absolvent al Academiei de Teatru si Film Bucuresti, regizor si producator stabilit la Timisoara, a lucrat la "Sahia Film", Pro Tv si Tvr, fondator in 1999 al Sub-Cul-Tura, una din primele companii de productie independente din Romania, specializata numai in productia de filme documentare. A conceput sau realizat peste 40 de filme documentare si productii Tv, cu care a obtinut mai multe premii in tara si strainatate, audiente record pe Tv, o parte din productiile sale fiind difuzate de televiziuni din intreaga lume. Absolvent al Discovery Campus Master School (2002).