Urme romanesti la Paris: Zburatorul De La Hobita

- In cautarea lui Brancusi -

Biserica

O strada in panta, pietruita, cotropita de inserare. O arcada de piatra boltita ca o spranceana gotica deasupra unei porti din lemn greu. O turla care zgarie cerul, ascutita ca o lance, cu varful inrosit de lumina asfintitului. Aceasta este biserica romanilor din Paris, ale carei ziduri sunt impregnate cu soapte vechi. O sfera de tacere o separa miraculos de forfota marelui oras. E bine, pentru ca astazi sunt vanator de umbre si cautator de amintiri ratacite.
Il caut pe Brancusi, romanul.
A trecut exact un secol de cand el trebuie sa fi urcat caldaramul in panta al strazii Jean de Beauvais pentru prima data, scormonind cu privirile in orbita arcului de piatra al bisericii. Poate ca aceeasi inserare indulcea muchiile inalte ale turlei si aceeasi lumina insangera varful de lance al acoperisului, poate ca norii alergau la fel de portocalii spre apus, pe deasupra marelui defileu al strazii, si el a privit siluetele arhanghelilor din vitralii. Era in anul 1904. Constantin Brancusi venise sa cucereasca Parisul si gloria. Avea 22 de ani.
Am in mana o fotografie infatisandu-l pe Brancusi in clipele acelea, abia ajuns in marea metropola a artei, dupa ce traversase intreaga Europa pe jos. In spate poarta o ranita asa cum aveau soldatii romani din primul razboi mondial, in mana are o bota ciobaneasca, iar in picioare ghete grele de pelerin. Sta in fata unei usi intredeschise. Dincolo de ea sunt viitorul, arta si toate visele sale. Priveste o clipa inapoi, ca si cum s-ar intreba daca se va mai intoarce vreodata in satul indepartat al copilariei sale, daca va mai vedea vreodata portile de lemn incrustat si casa cu pridvor umbros in care statea mama lui, Maria Brancusi cea frumoasa, cu ochii inlacrimati sub marama. Nici o umbra de teama nu se citeste in privirile intunecate si arzatoare ale tanarului sculptor, nici o indoiala, nici un regret. Intotdeauna a fost un cautator si un nelinistit. La unsprezece ani fugise deja de-acasa, in lumea cea mare care se intindea pe-atunci pana la Targu-Jiu, iar acolo, ucenic la un vopsitor de stofe, deslusise tainele culorilor ascunse in arbori si in ierburi. Aflase deja ca lumea e un miracol care se cere cercetat. Pustiul Brancusi fusese un ratacitor liber si nesupus, caci de cate ori ai lui il gaseau si il aduceau inapoi acasa, la Hobita, el facea cumva si disparea din nou. A fost calfa prin dughenele Slatinei si ale Craiovei, ajutor de bacan, baiat la toate prin birturile acelor targuri pe care el nu le va uita niciodata, apoi, intr-o zi, cand avea vreo 19 ani si lucra in magazinul de coloniale al jupanului Zamfirescu, a descoperit ca mainile lui erau fermecate. Din lemn viu a facut o vioara care l-a uluit pe stapanul lui. A fost doar inceputul. Materia se schimba sub mainile sale, se lasa modelata intr-un mod miraculos, caci tanarul Brancusi stia - fara sa-l fi invatat nimeni - sa gaseasca, in interiorul trunchiurilor de copaci, fiinte vii. Asa a ajuns in cele din urma la Scoala de arte si meserii din Craiova. In timpul verilor fierbinti pleca la Viena, cu vaporul pe Dunare, caci chemarea departarilor nu il slabea niciodata, si acolo sculpta in lemn, la atelierele faimosului domn Roth, vrajitorul. Atunci cand era la Viena, visa la lemnul viu de-acasa. Iar cand era acasa, visa nelamurit la departari. Apoi au urmat Bucurestii si Scoala de Arte Frumoase. Mainile lui invatasera deja pe atunci sa descopere fiinte in adancul lutului, al pietrei si al metalului. Brancusi devenea sculptor adevarat, capata acea infatisare de zeu al focului si al adancurilor pamantului, aerul acela de faun, de fiinta izbucnita in lume ca sa stapaneasca materia prin puterea mainilor lui. Toate acestea se petreceau in primii ani ai secolului 20 si poate ca pe-atunci el visa deja la marele sau drum catre Paris, caci fascinatia departarilor nu avea sa-l paraseasca niciodata.
Acesta este Brancusi cel din fotografie, a carui amintire eu o caut pe sub spranceana de piatra a bisericii romanesti din Paris. In marea metropola, prima sa destinatie a fost aici, la biserica arhanghelilor Mihail, Rafail si Gavril, din strada Jean de Beauvais. Strabatuse pe jos Ungaria si Austria, dormise prin hanurile cele mai ieftine de la marginea Budapestei si a Vienei, muncind cu mainile pentru un blid de mancare si pentru un pat. Nu poarta cu sine decat cateva lucruri marunte, in care a ascuns o fotografie a mamei sale si un fluier de cioban din Gorjul copilariei lui. Poate ca in timpul acesta si-a rememorat viata, poate ca fiecare pas pe care l-a facut a insemnat o fotograma din filmul sepia al vietii lui. Poate ca a retrait zilele si noptile nebune ale iubirii sale cu Ioana, la Craiova, pe vremea cand era elev al Scolii de arte si meserii, singura femeie cu care ar fi vrut vreodata sa plece in lume, frumoasa Ioana a adolescentei sale, care preferase sa ramana acolo, spalatoreasa, din neamul scapatat al boierilor Socoteni. Sau poate ca a cantat cu tristete si cu speranta la fluierul pe care il purta mereu prin buzunare...
Ce izbavire trebuie sa fi fost trecerea pe sub arcul de piatra al bisericii acesteia din inima Parisului, ce intoarcere acasa trebuie sa fi fost ascultarea slujbei in limba romana, dupa chinul lungii calatorii! Totul ramasese in urma, chiar si amaraciunea acelei burse pe care el o ceruse la Bucuresti si care ii fusese refuzata. Atunci voia sa-si continue studiile de arta undeva, in Italia, numai ca Dumnezeu hotarase altceva pentru el: Parisul.
Trec dincolo de greaua poarta din lemn a bisericii si inauntru lumina se filtreaza rosie prin vitralii. Nici o lumina aprinsa, nici un zgomot, nici o soapta. Fecioara cu Pruncul licare stins de la inaltimea balconului. Catapeteasma arde ca si cum ar fi facuta din jaratic. Stiu ca nimic nu s-a schimbat si ca anumite locuri au puterea de a re-crea timpuri trecute. Este suficient sa aprind o lumanare si sa strang ochii pana cand lumina ei devine difuza, imprastiindu-se pe sub bolta bisericii ca o aurora boreala. El, pribeagul Brancusi, ar putea intra in orice clipa, ar traversa spatiul in diagonala, ca printr-o fereastra a timpului, catre locul acela din dreapta altarului, sub fereastra pe care este zugravit Arhanghelul. Au trecut poate cateva luni de cand a ajuns in orasul luminilor si al viselor sale. Se intoarce mereu aici, in alveola ocrotitoare a bisericii. Duminicile, la slujbe, canta asa cum canta uneori in copilarie, la biserica din Hobita, numai ca acum vocea sa puternica, de barbat, umple boltile cu ecouri rotitoare. Face de toate aici, la biserica, aprinde cadelnita si lumanarile, canta, trage clopotele la liturghie, si toate acestea poate ca il leaga intr-un fel de lumea aceea indepartata din care a venit si care ii lipseste acum. Este sarac. Locuieste undeva, in Cite Condorcet. Noptile pariziene sunt pline pentru moment, caci face, pentru un banut in plus, pe spalatorul de vase, intr-un restaurant care se numeste Chartier. "Traiesc intr-o saracie absurda, disproportionata, care-mi aminteste de adolescenta lui Gorki", spunea el. Stie insa ca saracia este numai temporara, ca Dumnezeu nu l-a adus pana aici degeaba. Poate ca are presimtirea a ceea ce va fi, pentru ca privirile sale sunt clare si scormonitoare, ca ale unui lup coborat din munti, ca sa ia ceea ce este al lui. Mainile ii sunt inca aspre si puternice, in asteptarea lemnului si a pietrei. Biserica ii devine un refugiu secret, la care avea sa revina mereu, iar slujbele aveau sa-i fie, pentru totdeauna, fire nevazute care aveau sa-l lege de tara.

Atelierul

Montparnasse. Undeva intre turnul urias, din beton si sticla, care zgarie cerul, si faimosul cimitir cu acelasi nume, se afla locul in care a existat candva atelierul lui Brancusi, din Impasse Ronssin. Nimic insa nu mai seamana cu ceea ce a fost aici, cu numai 50 de ani in urma. Caut in zadar vreo ramasita de zid, vreo bordura veche sau macar un semn. Fabulosul atelier consemnat in amintirile scrise ale prietenilor lui Brancusi si in fotografii vechi a disparut cu desavarsire. In apropiere se afla o piata care poarta insa numele maestrului. Ploua.
Nu-mi ramane decat sa haladuiesc si sa reconstitui din bucati, halucinanta ascunzatoare in care el a lucrat din 1916 pana la sfarsitul vietii, timp de 41 de ani. Era o straduta ingusta de un metru, un fel de fundatura ireala, cu garduri inalte de-o parte si de alta. Vizavi statea prietenul sau Istrati, pictorul, pe care, atunci cand voia sa-l vada, Brancusi il chema aruncand cu pietricele in gard, dintr-un sac pe care il tinea intotdeauna la indemana. Nu-i trecea niciodata prin cap sa-l sune la telefon. Dincolo de gard, era un spatiu care fusese gol candva, dar care, odata cu trecerea anilor, se transformase intr-o uluitoare si feerica gradina in care cresteau salbatici copaci si arbusti, un fel de mica jungla personala, care tindea mereu sa acopere blocurile de marmura, trunchiurile de lemn, in care el urma sa descopere esentele care locuiau inlauntru. Desisul de arbori proteja, ca o cortina cu pasari cantatoare, atelierul, de zgomotul metropolei. Ca sa intri in acest paradis ascuns trebuia sa tragi de o funie la capatul careia se afla un clopot din bronz, insa, in afara prietenilor apropiati, putini aveau curajul s-o faca, pentru ca Brancusi era solitar si tacut, retras si misterios, iar atelierul sau era un spatiu inviolabil, in care strainii nu erau bine primiti. Nici un negustor de arta nu indraznea sa-i bata la poarta, nici un admirator neinvitat nu se apropia.
Inauntru insa, pentru cei carora accesul le era permis, spectacolul atelierului era atat de fascinant, atat de straniu si atat de frumos in acelasi timp, incat cei care calcau acolo pentru intaia data ramaneau minute intregi, in prag, uluiti. Era o incapere imensa, varuita in alb, larga si inalta, oranduita in jurul unei vetre uriase, asa cum existau candva in casele taranesti, iar lumina parea ca se prabuseste in valuri prin ferestrele aflate foarte sus. De jur imprejur, intr-o dezordine aparenta, erau sculele lui de lucru, menghine si ciocane, un enorm banc din lemn, trunchiuri de copaci, blocuri de marmura, polizoare, dalti, pietre enorme pe care el le putea misca de unul singur, cu ajutorul unor dispozitive inventate de el.Intr-un colt se afla o masa rotunda, din piatra, asemanatoare cu Masa Tacerii de la Targu-Jiu, scaunele si banci cioplite din lemn de stejar, oale uriase din lut. Din acest decor fantastic izbucneau in zbor catre tavanul luminos al incaperii Pasarile lui fabuloase, din otel stralucitor sau din marmura alba, se ridicau in spatiu straniile lui Coloane ale infinitului, despre care el spunea ca pulseaza asemeni respiratiei unei fiinte vii, aerul era taiat in scari de lumina de Cocosi despre care el vorbea ca si cum ar fi fost vii si al caror cantat el l-ar fi auzit in fiecare dimineata. De fapt, nimic nu era la voia intamplarii, caci Brancusi era un magician al spatiului, al umbrelor si al formelor. Parea sa aiba o legatura ireala nu doar cu lumina, ci si cu materia, nu numai cu piatra, cu metalul si cu lemnul, dar si cu orice altceva atingea cu mainile sale. Ii placea sa gateasca el insusi pentru prietenii lui, in marile oale de lut pe care le pastra in atelier, facute la roata ca in Hobita lui natala. Avea aceeasi placere de a topi bronzul in uriasul cuptor din mijlocul incaperii, ca si de a pregati fasole cu mamaliga si cu varza acra, cu care isi trata invitatii. Era rafinat si primitiv in acelasi timp. Lintea se fierbea mereu in aceeasi oala, fasolea in alta, si mamaliga in alta, caci peretii de lut ai oalelor trebuiau sa se imbibe de arome ce nu puteau fi amestecate, in acelasi fel in care procedau stramosii sai din satele gorjene de sub Carpati. Milioane de fire nevazute il legau de un trecut la care el nu voia sa renunte, pentru ca de acolo isi tragea esentele si puterile. Poate ca din acest motiv n-a vrut sa renunte niciodata la unele dintre Coloanele sale, adevarati Stalpi ai cerului, fara de care atelierul sau si-ar fi pierdut statutul de lume in sine, separata si unica. De aceea credea, poate, ca unele dintre Pasarile sale nu puteau fi scoase din lumea lor, fara ca ceva sa se piarda din puterea lor de a zbura.

Beaubourg

Nimic din toate acestea n-a mai ramas in picioare. In locul fantasticului atelier al lui Brancusi sunt acum ziduri reci. El a stiut inainte de a se muta pentru totdeauna in cimitirul Montparnasse, la cateva strazi distanta, ca aceasta lume halucinanta pe care el o crease, singura in care operele lui puteau respira, urma sa dispara. Atelierul lui marturisea drumul sau, radacinile si credinta sa. Cand a inteles ca locul acesta urma sa nu mai existe si ca fiintele sale sublime urmau sa ajunga in muzee, a vrut sa le salveze. Mai intai a vrut sa doneze totul statului roman, cu conditia ca totul sa fie reconstituit acolo, acasa, exact asa cum a fost. Brancusi ar fi vrut poate ca in felul acesta sa se intoarca acolo de unde plecase, candva, cu o ranita in spate si cu o bota ciobaneasca in mana. Numai ca lumea se schimbase. Era in anii 50, comunistii venisera la putere si noii academicieni considerau opera sculptorului roman, devenit faimos pe toata planeta, drept decadenta si in contradictie cu noile lor valori. Si atunci el a facut un testament prin care totul revenea, dupa disparitia sa, statului francez. Cu aceeasi conditie, ca atelierul sa fie reconstituit in cele mai mici detalii. Fiecare sculptura trebuia sa fie pusa la locul ei, fiecare bloc de marmura, fiecare scula, chiar si lumina trebuia sa cada in acelasi fel. Atelierul sau era de fapt ultima sa creatie, cea definitiva.
Beaubourg este o piata in centrul Parisului, situata intre cateva strazi istorice. In aceasta piata imensa a fost construit Centrul Georges Pompidou, o cladire imensa, cu un aer futurist, un conglomerat de tevi de otel, de cabluri si de tuneluri suspendate din sticla, care adaposteste biblioteci, sali de proiectie, Muzeul de arta moderna si cine stie cate alte lucruri. Jos, la baza acestei structuri, pe care unii o considera o monstruozitate, arhitecti faimosi au reconstruit, intr-un pavilion separat, atelierul lui Brancusi. Este o cladire cubica, cu grilaje grele, in spatele carora se deschid usi stralucitoare din sticla. Intru, si interiorul pare aseptic, ca intr-o statie orbitala.
Atelierul lui Brancusi este separat de lume prin pereti colosali de sticla, dincolo de care nu se poate trece. Mai intai am o senzatie stranie, ca si cum totul nu ar fi decat o butaforie, apoi vad ca da, totul este acolo, in spatele peretilor de sticla, numai ca Pasarile lui plutind in spatiu au zborul frant, un efect straniu face ca stalpii superbelor Coloane ale Infinitului sa para curbati, iar respiratia lor, despre care vorbea Brancusi, asemenea respiratiei omenesti, sa para a se fi oprit pentru totdeauna. Animalele fantastice plasmuite de el sunt acum in cusca. Marele Peste din marmura gri sta incremenit deasupra unei mese din piatra si nici o scanteiere nu mai alearga pe suprafata lui perfecta, pentru ca focul din marea vatra romaneasca a maestrului nu se va mai aprinde niciodata. Poate ca arhitectii acestui spatiu de care Franta poate sa fie mandra au calculat perfect, poate ca totul reproduce intr-un fel subtil proportiile acelei lumi, dar aceste Domnisoare Pogany, grupate intr-un colt pe soclurile lor de lemn, par stinghere. Ochii lor sunt mai mari si mai goi ca niciodata. Trec mai departe, pana la fereastra urmatoare a acestui muzeu si vad acolo nenumarate unelte ale lui Brancusi, aranjate frumos, lustruite, menghinele si ferastraiele cu manere tocite de mainile lui, chiar si rulmentii cu bile pe care ii folosea ca sa mute marile trupuri ale cocosilor vii, de piatra, in functie de miscarea soarelui de pe cer. Ceva fundamental insa lipseste. Dar ce? Totul este perfect. Cativa vizitatori americani stau incremeniti de zeci de minute, privind dincolo, in acvariul de sticla, si incearca sa inteleaga ceea ce s-a petrecut. Stiu ca pentru ei Brancusi este un zeu si ca incearca sa-si imagineze clipele acelea magice in care, cum zicea el, "piatra isi ia zborul".
Apoi, dupa un colt, descopar ca peretii sunt tapetati cu fotografii vechi, reprezentand atelierul asa cum a fost. Deasupra tuturor acestora este o fotografie a lui Brancusi care te priveste in ochi. Sta asezat pe masa lui de piatra, cu mainile incrucisate, ca intr-un moment de repaus. Aceeasi privire de calugar alb, fixa, ca un ax imprejurul caruia se invarte universul.
Si atunci am inteles. Niciodata arhitectii francezi n-ar fi putut face mai mult decat au facut, pentru ca ceea ce lipseste este El, Brancusi, personajul acesta fabulos care facea legatura intre pamant si cer, care stia sa dezgoleasca cu mainile sale sufletul pietrei. Toate aceste obiecte aveau viata datorita lui, datorita a ceea ce el era. Descendenta lui, locul din care venea, felul in care vorbea, se imbraca si manca, privirea lui. Poate ca unui roman ii este mai usor sa completeze spatiile lipsa, caci formele scaunelor lui Brancusi ii sunt familiare, Coloanele acestea ale infinitului seamana cu acele columne ale cerului care se puneau la capataiul ciobanilor morti din Carpati, iar Maiastra seamana cu siluetele pasarilor care le conduceau sufletele la cer.
Brancusi a vrut sa salveze fiintele iesite din mainile lui de singuratatea muzeelor, si de aceea a vrut sa pastreze neschimbata lumea in care ele se nascusera. Singurul lucru care lipseste pentru ca lumea lui Brancusi sa aiba viata la Beaubourg este sufletul. Adica el, Brancusi.

Vanatoarea de umbre

Am strabatut Parisul zile la rand, ducand in rucsac carti si reviste, fotografii, biografii si studii savante despre Brancusi, adulmecand strazile si cladirile pe unde vreo urma a pasilor lui ar mai fi putut ramane, spunandu-mi: "Uite, aici venea el in tinerete, cand era sarac si muncea ca spalator de vase, noaptea, aici a locuit atunci cand se ingrijea de clopotele stravechii biserici in care se canta romaneste, iar acolo, in atelierul lui Rodin, a lucrat un timp cot la cot cu Coanda". Numai ca totul parea o vanatoare de umbre. Fotografiile de epoca refuzau sa se suprapuna peste timpurile moderne, figura lui de patriarh se spulbera ca ceturile duse de vant, atmosfera magica, pe care el o emana in amintirile celor care l-au cunoscut, refuza sa se inchege. Unii si-l aminteau ca pe un taran metafizic si genial, scufundat in tainele universului in timp ce slefuia, saptamani la rand, la una dintre Pasarile sale; altii il vedeau pe un fel de Hefaistos, un zeu al focului si al esentelor pure.
Eugen Ionescu rememoreaza o clipa halucinanta, petrecuta cu putin timp inaintea mortii lui Brancusi. Era foarte batran si statea lungit in patul din atelier, cu o caciula de blana alba in cap, tacut. Si deodata, o vede pe fiica lui Eugen Ionescu, pe-atunci o fetita de 11 ani. Batranul e cuprins de o emotie grozava, ii ia mana si-i spune: "Frumoasa mea, te astept dintotdeauna si sunt fericit ca ai venit in cele din urma, numai ca, vezi tu, acum sunt atat de aproape de Dumnezeu, incat nu mi-a mai ramas decat sa intind mana ca sa-l ating".
Un domn distins pe care l-am intalnit la biserica romaneasca, Titus Barbulesco, mi-a povestit cu toata seriozitatea cum Brancusi, in anii 40, celebru deja in toata lumea, intra intr-o duminica in biserica, imbracat in hainele lui din postav gros, si canta odata cu preotul pe tot parcursul slujbei. La sfarsit, isi umple buzunarele cu anafura, tacut, isi face cruce si pleaca. Martorul nostru il vede pe Brancusi la iesire imprastiind anafura de-a lungul peretilor. "Pentru soricei", i-a spus el.
Incetul cu incetul, am inceput sa inteleg motivele pentru care Brancusi este altfel pentru fiecare dintre cei care l-au cunoscut. Omul care starnea furtuni cu sculpturile sale in muzeele americane este acelasi cu Brancusi, cel care fierbea fasole pentru prieteni in oale de lut. Omul care a plecat in India ca sa faca un Templu al Reculegerii pentru un maharajah fascinat de siluetele magnifice ale Pasarilor sale este acelasi Brancusi care strabatea dealurile si padurile Gorjului, purtandu-si de mana iubita irlandeza prin paradisul copilariei sale. Omul care visa sa ridice la Chicago o Coloana a infinitului inalta de 125 de metri este acelasi taran din Hobita care a purtat toata viata haine de postav si a carui singura Coloana ramasa in picioare se afla, nu intamplator, in Romania. Oriunde ar fi trait Brancusi, in America, la Paris sau la Roma, el ar fi fost acelasi, la fel de neschimbat ca ciobanii de prin muntii nostri, de care il legau misterioase canale nevazute. "Zborul mi-a ocupat toata viata", zicea el, si poate ca de-aceea, cautarea lui Brancusi undeva anume este vanatoare de umbre.