Satul cu vise fripte

Mirajul strainatatii a lovit si taranii din Baragan. Teleormanenii au ales Spania. Din pacate, socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ.

Trenul explodat

Tusa Fiica da la o parte capacul cutiei de pantofi si incepe sa scoata, una cate una, fotografiile. Mainile ii tremura, in timp ce patul se acopera de imagini. In toate, personajul principal este baiatul ei, Marin, barbat chipes, la a doua tinerete. Batrana isi plimba degetele noduroase peste chipul ce-i zambeste trist, din fata unei fantani arteziene. "Ca daca legea asta asa a iesit la noi, sa isi ia lumea ochi de fiare si sa se duca nebuna de-acasa, sa nu mai stie de femei, de parinti, de copii... A plecat in Spania si a fost in trenul ala de-a explodat. De neajungeri a plecat." Tusa Fiica strange fotografia la piept si o leagana inchizand ochii.
In Rosiori sau Alexandria, pe oricine ai intreba de satul cu tarani plecati la munca in Spania, ti se va raspunde fara ezitare: Peretu. A plecat multa lume din Teleorman la adunat de capsuni, dar Peretu tine fruntea plecatilor: peste o mie. Povestea plecarii lui Marin s-a repetat de o mie de ori in Peretu, au inflorit chiar mici afaceri locale menite sa asigure calatoria in Spania. Cativa tineri din sat si-au cumparat microbuze si asigura transport pentru consateni: ii iau din fata portii si ii lasa in centrul Madridului. Cu un astfel de microbuz a plecat si Marin. Si-a anuntat hotararea intr-o zi de Pasti, dupa ce i-a cerut din nou bani din pensie mamei sale. De data asta, pentru a cumpara incaltari celor trei copii. Inainte, ii ceruse pentru malai si faina, pentru tigari. A luat banii de la Tusa Fiica, spunand: "Mamica, nu mai pot. Eu plec in Spania. Ma duc ca, uite, toti pleaca si eu ce fac aici?". Batrana stia, presimtise. Astepta cu inima stransa vestea asta inca din toamna trecuta, cand pamantul ramasese nearat, nesemanat si Marin jelise la marginea lui, ca la capataiul unui mort. Desi muncea de zor cu calul si caruta, zilier in sat sau prin Moldova, unde oamenii il plateau in saci de cartofi, nu a strans destui bani ca sa lucreze pamantul lor.
In vremea asta, sotia lui Marin pleca de acasa, din cand in cand. Se intorcea si el o ierta. Era plecata cand Marin a vandut calul si caruta ca sa faca rost de bani de drum pana in Spania. Dar chiar si asa, banii nu ii ajungeau. Cui sa ceara? Cine sa imprumute un sarac? Tusa Fiica vanduse cu un an in urma vaca. Banii ii pastra la Cec, "Ca, Doamne fereste, daca se intampla ceva, sa nu saie lumea sa ma ingroape". I-a dat baiatului banii si asa a plecat Marin in Spania, cu stransura de inmormantare a mamei. Avea acolo unde sa stea, la niste rude, plecate si ele sa munceasca. Trebuia doar sa gaseasca de lucru.
Tusa Fiica a ramas acasa cu nepotii si nici nu se mai gandea daca el se va intoarce cu banii. Voia sa se intoarca. Atat.
Dupa aproape o luna de munca in Madrid, Marin urma sa isi ia primul lui salariu de zilier. Era bucuros. Niciodata nu castigase atatia bani. Privea pe fereastra trenului si simtea deja fosnetul bancnotelor intre degete. Langa el, doua fete rasfoiau reviste. Trenul a incetinit si ele au strans revistele, le-au pus in geanta. Altceva nu isi mai aminteste. S-a trezit intre fiarele contorsionate, cu doua cadavre peste el. A strigat, si echipele de interventie l-au auzit, l-au scos de acolo. Isi privea piciorul ca pe un obiect strain, din care sangele tasnea in ritmul inimii. I se facea din ce in ce mai frig, in jurul sau era fum, mirosea a carne arsa, se auzeau strigate infricosatoare. Un tanar si-a scos camasa si l-a legat strans la picior. S-a trezit apoi la spital. Avea piciorul drept taiat, stangul nu il putea misca, era ars pe fata, pe piept, pe spate.
"Io prima oara am auzit la radio ca explozia a fost in Madrid. Stiam ca Marin e in Madrid si m-am dus repede la o vecina, la Nuta. Si i-am zis: "Nuto, Nuto, tu auzi ce e in Madrid?", ca avea si ea pe barba-su acolo". Tusa Fiica avea o presimtire rea. Se uita la televizor si astepta sa sune telefonul. Sa o linisteasca cineva. Sa sune Marin.
"Si in timpu asta, ma trezesc cu o masina mica, cu un om si o fetita, o fata, offf... si-a venit fata si numa ce-a intrebat: "Cine e Berbecanu?". Si io am inteles... Am inceput sa tip si sa ma bat cu palmele peste ochi... Ea mi-a zis: "Mamaie, uite ca baiatu matale traieste. Nu mai are un picior, da traieste". Era de la televiziune, venita de la televiziune expre."
Tusa Fiica si-a recunoscut baiatul la televizor. Nu l-a vazut la fata, dar l-a vazut pe targa, cum ii atarna mana. I-a recunoscut ceasul. In spital l-au vizitat regele si regina Spaniei si l-au intrebat: "Berbecane, de ce ai venit tu aici?". El ar fi vrut sa ii povesteasca regelui despre satul sau din Campia Boianului, despre casa batraneasca unde a copilarit si despre pamantul ramas nesemanat intr-un an. Dar in jurul sau erau toate televiziunile, cine avea chef de povestea vietii lui? Asa ca a raspuns simplu: "Am venit sa muncesc". Regele i-a promis o pensie "ca sa se tina el si familia lui". I-au dat cetatenie spaniola. Acum, Marin are proteza in loc de picior. Face terapie si incearca sa se recupereze. A venit si acasa. Inca mai avea schije in piciorul stang. In Spania, i-au dat o camera in apartament cu alti raniti si acum lucreaza ca vanzator de ziare. Din partea Guvernului Romaniei a primit o suta de milioane si mama lui a facut cum i-a zis el: a cumparat "calupi albi de facut casa".
"A zis sa faca viitor la copii, si uite ce viitor le facu... Da eu zic ca nu stiu ce rugaciune sa fac in fata lui Dumnezeu ca mi l-a scos schiop, da cu suflet", spune Tusa Fiica.
Afara ninge de doua zile si de aici, din marginea satului, Campia Boianului pare un desert alb, inghetat. "Cata rana am in suflet... Uite, aici l-a obligat sa leapede carjele. Pozele astea mi le-a trimis ca sa mai imi treaca de el, de dor... De cate ori ii spui sa vina, el zice ca sa tac, da cum sa tac cand eu nu pot sa stau de focul lui? Si de nepot mi-e foc, ca de mic l-am crescut."
Baiatul cel mare al lui Marin s-a dus in Spania sa aiba grija de taica-sau si sa-l ajute. A ramas acasa doar baiatul cel mic. Aseara, Fiica i-a facut gogosi. E cald in casa. Se aude cum arde focul incet. Intre soba si perete, intr-o caciula de blana se aude un pui. Fiica da la o parte batista de pe caciula si il lasa sa se plimbe pe pat, printre fotografii: Marin sta intr-un carucior cu rotile, pe o banca in parc, intr-un restaurant.
"Chiar daca acu sunt plecati acolo, el a zis sa aiba o casa aici unde au fost si unde au crescut, sa aiba unde trage, sa nu stea pe drumuri. Pai, mai mama, de-asta pleca fecioru meu? Da eu zic asa: avuseram aici fabrici, avuseram uzine si distruseram tesatorii, distruseram fabrici, vanduram tot, in loc sa bagam tineretu asta sa lucreze acolo, sa munceasca, sa castige o paine. Cum adica le trebuie oameni la straini si nu ne trebuie noua?"
Batrana isi face de lucru in fiecare zi prin curte, cu gainile, cu cei doi caini, matura ograda. Vorbeste in gand cu Marin, il intreaba de ce a plecat, cand se intoarce, daca nu ii e dor de ea, daca o intelege si pe ea, ca e batrana si singura. Se intreaba ce-o fi Spania asta, in care pleaca toata lumea, de ce se duc acolo si nu se mai intorc. "Cica ce e acolo, in Spania aia... Cica e bine de tot, e de toate. O fi, zic eu, da sa lasi pentru alea casa incuiata aici? Cica acolo nu bei apa de fantana, cumperi apa ca sa bei! Nu stiu ce-o fi asta. E alt trai acolo, ca multi au plecat de aici, din Peretu. Toata lumea ingramadita in Spania. Bine ca ii primeste! Cum s-o intelege ei, ca acolo e alta limba?!"

Nici tu mama, nici tu tata

Multi tarani din Peretu ar vrea sa plece in Spania. E un miraj sa castigi opt sute de mii pe zi, cand pensia de-acasa este de doua milioane pe luna. Cei mai multi nu au bani de drum si nici de aratat la vama, in total sapte sute de euro: o avere. Altii nu vor sa renunte la ograda lor, au animale si pamant, fac agricultura la ei acasa, de ce sa culeaga capsuni in Spania? E adevarat, castigurile nu sunt fabuloase aici si trebuie sa investesti in seminte, lucrari, ingrasaminte. Dar pe langa povestile cu bogatii si bani multi, sunt si intamplari ca cea a lui Marin Berbecanu, ce ii pun pe ganduri si ii indeamna pe pereteni sa se multumeasca cu mai putin, cu greutatile obisnuite ale vietii de taran.
Serban Viorica, de exemplu, iti poate explica ce inseamna Spania: ea nu vorbeste din povesti, ea a fost acolo! A fost si in Bucuresti, asa ca a putut sa faca o comparatie: "Ce bogatie? Cum e p-aici, asa e si p-acolo. La fel cum e in Bucuresti, la fel era si p-acolo", spune pe jumatate vesela, pe jumatate cu dispret, tragand prin zapada o sanie pe care e asezata o gagalice roz. Gagalicea are doi ochi curiosi: este nepotica de doi ani, Luisa. Parintii ei sunt plecati in Spania, ea a ramas cu bunica. Bunica Viorica o plimba cu sania, asezandu-si din cand in cand broboada. Ulita e de un alb orbitor.
"Ei locuiesc in Santa Eugenia", spune femeia. "Ei", adica fata Vioricai si ginerele. A stat trei saptamani acolo si cand s-a dus, a luat-o si pe micuta Luisa, ca sa o vada parintii. "Am vazut si unde stateau astia ai nostri si unde lucrau si cum se lucra. Astia ai nostri erau menajeri. Eu cum am ajuns acolo, nu am suportat, si am vrut imediat sa plec, duminica, acasa."
Viorica a ramas totusi alaturi de fata ei trei saptamani, insa cand isi aminteste, nu poate spune decat atat: "E ca in iad!". Asta, desi a locuit intr-un apartament - nu luxos, dar decent, desi nu s-a dus la munca, ci doar a vizitat. "Nu ca e munca grea, da e viata dura acolo, e viata aspra. Bai, baiatule, deci acolo nu te cunoaste al tau! Acolo nu se stie de mama, nu se stie de tata, acolo fiecare e de unu singur. De-aia eu am zis ca acolo e iadul. Si io nu sunt chiar asa, punct si virgula. N-am incercat sa lucrez, am ajutat-o pe fata mea la treaba, da gandu meu era acasa." Toti romanii de acolo s-au obisnuit cu viata in Spania, insa ea a vazut ca toti erau "fripti" de dorul copiilor, al mamelor, al tatilor. Dupa trei saptamani, in care a stat numai cu gandul la casa ei din Peretu, dupa ce s-a chinuit cu o limba si cu obiceiuri pe care nu le cunostea, s-a intors in Romania. S-a intors impreuna cu micuta Luisa: "Cand am plecat de acolo, ma-sa stii cum a plans? A urlat asa cum urli cand bagi pe cel mai drag in pamant. Asa a urlat".
Viorica nu intelege de ce nu se intorc acasa. De cand sunt ei acolo, de mai bine de un an, nici macar nu au muncit toata vremea, pentru ca sunt plecati fara contract. Muncesc la negru si cand gasesc ceva, asa ca in total, abia au lucrat trei luni. Nici bani nu au strans. Au bani de camera, de mancare si de abonamente. Acasa, in Peretu, au pamant destul, ar putea sa faca agricultura. E adevarat ca le-a mers prost, de-asta au si plecat, dar nici acolo nu le merge mai bine si, in plus, familia e destramata.
Ajunsi in Spania, oamenii poate au mai multa speranta, se simt mai aproape de noroc si se gandesc ca atata suferinta trebuie sa aiba o compensatie. Familia Serban asteapta de un an o rasplata. Poate veni maine, poate sa nu vina niciodata. E ca o loterie la care se joaca destinele unor familii, viitorul unor copii, batranetea unor parinti.
E liniste in sat. Fumul alburiu iese fara zgomot pe cosuri. Aerul de iarna e tare si cerul devine tot mai albastru, aproape transparent. Trece pe langa noi o batrana si ne saluta. Toata lumea se saluta in sat: esti ca intr-o familie mai mare. Asta imi da un sentiment de siguranta. Aici, lucrurile au o ordine, nu se pot schimba de la o zi la alta, pana si timpul trece altfel decat la oras, toate au un rost precis, nu ai cum sa te inseli. Pentru pereteni, si o plecare pana la Rosiori, cel mai apropiat oras, aflat la zece kilometri, e un eveniment ce presupune un anumit ritual de calatorie. Exilul in Spania, tara ce incepe sa capete o anumita imagine din povestirile celor intorsi, are pentru unii dimensiunile unui cataclism. Batranii satului au inceput sa explice fenomenul prin bogatia de acolo si saracia de aici, prin mirajul banilor sau pierderea respectului pentru familie. Nu sunt putini cei ce dau vina pe Revolutie si au nostalgia lui Ceausescu. O intreb si pe Viorica ce parere are. Ea imi raspunde repezit, asa cum vorbesc oamenii de aici, din sud, lasandu-ti senzatia ca asteptau doar momentul potrivit ca sa iti dea replica: "Eu cand am vazut ce-i acolo am zis: mananc paine cu ceapa, da nu stau. De ce or pleca de acasa? Toata lumea plange acolo! Au si casa lor aici, si pamant, da nu vor sa se intoarca. De ce? De prosti!".

Cezar

"Calul si stapanul trebuie sa se inteleaga, sa fie o potrivire intre ei. Daca nu se potrivesc, poa sa faca stapanul orice grajd ar face, poa sa ii dea cea mai buna mancare - nu se vor intelege niciodata. Eu ma inteleg cu Cezar de parca ar fi om, de-aia mi-e greu sa-l vand, ca sa fac rost de bani pentru Spania. De fapt, l-am cumparat de la vecinul meu care l-a vandut tot ca sa aiba bani de drum...", spune Sorin, mangaindu-l pe Cezar pe grumaz. Calul ne priveste cu ochi blanzi si intelepti, sforaie si isi scutura dezaprobator coama. Si Sorin vrea sa plece in Spania. E gata sa treaca prin orice. Greutatile pe care ti le imaginezi sunt mai usor de infruntat decat cele de care te lovesti zi de zi. Si-a cumparat un mic manual de spaniola si a inceput sa se uite la telenovele, ca sa invete limba. O face pentru familia sa. Va incerca si solutia asta. Inainte, a lucrat la C.F.R., apoi s-a apucat de agricultura. Visul lui este sa aiba o microferma si sa fie taran adevarat.
"As prefera sa pot sa muncesc aici, sa pot sa castig pentru strictul necesar. Avem un pogon de pamant, dar daca nu ai sa investesti, sa sustii, agricultura nu e rentabila. De exemplu, pentru cartof, la un pogon e nevoie de cel putin 20-25 de milioane. Si nu stii daca ii recuperezi, ca nu e piata de desfacere. Avem noroc cu angrosistii care vin la capatul satului. Asta ne scuteste de transport. Dar fara mijloc de transport, nu te poti duce cu calu si caruta la Bucuresti. Vinzi la Rosiori, da asa, un sac, doi, si pretul e mic. La cartofi, daca nu reusesti sa iesi printre primii, pretul scade."
A incercat sa faca zarzavat, legume. Pamantul lui este la cinci kilometri de sat. In timpul lucrarilor, el pleca dimineata, inainte, si sotia venea cu bicicleta, dupa ce ii trimitea pe copii la scoala. Anul trecut au pus morcovi. Ei i-au pus, i-au plivit cu mana, pentru ca nu au avut bani de ierbicide, i-au stropit des, sa fie pamantul moale, sa nu stranga planta. S-au facut morcovii. Au pus si ceapa ceaclama si s-a facut si ceapa, cam o tona. Dar banii pe care i-au castigat abia daca le vor ajunge sa iasa din iarna. De asta s-a gandit Sorin la capsunile din Spania: ar castiga bani si ar invata sa faca agricultura de calitate, in acelasi timp. Ar vrea sa plece legal, sa aiba contract de munca si sa fie ales pentru experienta lui de agricultor.
Sorin e tanar, are 33 de ani. Ma priveste in ochi cand imi vorbeste. Sincer, de-o naivitate ce i-ar face nostalgici pe multi oraseni. Pentru el, lumea e la fel de simpla ca gradina lui: ai pus samanta, ai udat-o, trebuie sa rodeasca: "Exact acolo unde crezi ca nu mai este nici o speranta, Dumnezeu are mii de cai si iti da solutia. Daca e nevoie, acolo, in Spania, de o recomandare, o voi avea de la vecini, de la primar, de la Biserica... nu cred ca cineva ar putea sa-mi reproseze ceva. Ma pricep la agricultura, pentru ca am crescut aici la tara si mi-a placut. Oricat de grea ar fi munca, imi place, nu ma deranjeaza nimic: sa fac curatenie la animale, sa lucrez pamantul... Eu o singura conditie am: daca nu pot sa fiu cinstit acolo, mai bine nu ma duc, pentru ca am anumite principii".
Adriana, sotia lui Sorin, sta pe marginea patului. Isi priveste mainile ca si cum le-ar observa repeziciunea cu care impletesc un pulovaras roz, pentru o nepotica. Mancarea e pe foc si cei doi copii sunt la derdelus, cu saniile. Ea e de acord cu plecarea lui Sorin. La inceput a zis ca nu il lasa singur, ca va merge cu el. Apoi s-au gandit la copii si au decis ca cel mai bine e sa ramana acasa unul dintre parinti. Ar fi mai linistita daca Sorin ar pleca in Spania cu un contract, ceva sigur. Dar stie din experienta celor din sat ca poate fi o incercare paguboasa. Asta i-a determinat pe Sorin si Adriana sa decida pentru o plecare "ca turist". Nu au cum sa il vanda pe Cezar de doua ori. Si daca totul ar merge dupa dorinta... Aici incep visele cu ochii deschisi. O microferma, un solar pentru legume, copiii sa nu duca lipsa de nimic, casa renovata si conditii ca la oras, cu apa calda mereu. In timp ce Sorin s-ar ocupa de ferma, Adriana s-ar ocupa de gradina de flori. In mijlocul ei, ar pune cactusul de pe veranda, care a inflorit anul trecut de trei ori cate trei flori.

Palatul

"Hai sa iti arat cea mai mare casa din Peretu, facuta cu bani din Spania!", spune Nea Fane si priveste tavanul in timp ce da peste cap un ultim pahar de coniac Unirea. "Facu asta o casa, de baga juma de sat in ea! Facu o casa mare cat un spital!". In casa nu locuieste insa nimeni, proprietarii sunt plecati in Spania, la munca. Poarta e incuiata, curtea pustie. ineva din familie este totusi in sat: Elena Craciun. Pensionara, Elena locuieste un pic mai departe, in casa batraneasca. E singura, pentru ca toti ceilalti membri ai familiei Craciun - sotul, fata, ginerele, nepotii - sunt plecati in Spania. Ea are cheile de la vila si, din cand in cand, se duce sa verifice daca toate sunt la locul lor. De fapt, desi are doua case, una mai mare ca alta, ea locuieste intr-o singura camera, mobilata modest, cu un pat vechi, cu lada si o masasimpla, de lemn. In camera ei, pe un perete, este prinsa intr-un cui o fotografie a vilei. Elena se uita la ea si ofteaza: "Prima oara, a plecat sotul meu, acu sapte ani. S-a dus sa faca bani si sa faca si el o casa pentru copii. A plecat, a stat 6 luni, s-a intors, a stat aici o vara si dupa aia a plecat iar". Dupa trei ani, a plecat si restul familiei, sunt patru ani de atunci. "Asa... ma descurc cum pot, ca daca un bec nu mai merge, nu am om in casa, strig si io, mai Gicule, ia vezi, nu stii tu sa-l repari, ca eu ce pot sa mai fac?", isi povesteste ea singuratatea. Se duce pana la bucatarie, isi face de lucru prin curte, iese la poarta si priveste lung spre Rosiori. Stie ca nu acum vor veni ai ei, dar se uita asa, "poate o fi o surpriza". Nu isi face griji, pentru ca stie ca au conditii, "a fost Dorica si a vazut ca au apartament cu patru camere"; muncesc de dimineata pana seara, sotul e in constructii, baiatul la electricitate, nora e menajera, fata face mancare. In Spania, intr-un loc numit Coslada. Cand au fost atentatele, i-a rugat sa se intoarca, dar nu au vrut. S-au gandit la cei doi copii, unul la facultate si altul la liceu. La ce sa se intoarca? La agricultura? Ar insemna sa munceasca tot anul la cartofi, ca apoi sa ii vanda pe nimic. De Craciun, Elena a fost singura, de Revelion a fost singura. S-au gandit unii la altii si s-au intalnit asa, in gand. In august, se vor intoarce pentru un timp. O saptamana? O luna? S-au hotarat sa munceasca in Spania, pana vor termina casa, dar nimeni nu stie cat inseamna asta.
Din snopul de chei, Elena o alege pe cea potrivita si descuie. Deschide usa vilei, o impinge pana la perete, fara sa intre. Din interior razbate un miros umed, de zugraveala proaspata. Prin ferestrele inca necuratate de var, lumina cenusie intra in casa, in forme ciudate. Elena priveste din prag holul lung. Nu intra, pentru ca i se face frica de ecoul pasilor in casa goala. Stie din batrani: casele singure mor. Fara oameni in ele, sufletul li se scurge in pamant.
Nea Fane ma conduce mai departe prin sat, pentru a-mi arata alte case frumoase si incuiate, ale caror stapani sunt in Spania. Pe un ger de minus 15 grade, imi povesteste cum statea el vara, cu apa pana la genunchi, si arunca prostovolul "de parca era un fluture prin nori". Tot acum, pe gerul asta, in Bucuresti, in fata Oficiului pentru Migrarea Fortei de Munca, cateva sute de persoane ingheata cu dosarul pentru capsuni in mana. Poate vor avea noroc.

Fotografii: Petre Cojocariu