Retetele fericirii

Gri si roz.

Am auzit odata, la un post de radio, o definitie foarte plastica si realista a vietii: viata este gri cu picatele roz. Prin urmare, mergand pe firul logicii, picatelele roz sunt fericirea. Eu as merge mai departe si as spune ca fiecare om, aidoma unui pictor, poate sa combine culorile, astfel incat sa iasa cat mai multe picatele roz, pe panza gri a vietii. La cei mai optimisti, picatelele roz fiind foarte multe, aproape ca se vor uni si vor acoperi panza gri. La cei pesimisti, picatelele roz vor fi foarte rare, in oceanul gri al vietii. Problema de viziune! De atitudine! Sau de educatie? De gena? De intelepciune. De maturitate... De credinta in Dumnezeu?
Eu zic ca aceasta combinatie de culori este perfecta: gri-roz. Nu cred ca ar fi sanatos ca intreaga panza a vietii sa fie roz. In primul rand, asa ceva nu exista. Este si daunator ochiului. Oboseste privirea prea multa dulcegarie roz; ca si cu dulciurile - prea multe duc la diabet zaharat, obezitate, carii dentare si cate altele... La polul opus, panza vietii integral colorata in gri ne-ar duce pe toti la sinucidere. Probabil cei care se sinucid nu sunt capabili sau nu mai sunt capabili sa transfere de pe sevalet pe panza cateva picaturi de roz. Sau poate nu e nimeni prin preajma care sa le dirijeze mana cu pensula pe traiectoria potrivita. Sau poate nu mai au pe sevalet culoarea roz, s-a epuizat, si lor nu le vine ideea simpla sa mearga la magazin sa cumpere, pe datorie chiar, un tub de roz. Sau poate nu indraznesc sa ceara unui prieten sa le faca serviciul de a cumpara pentru ei un tub de vopsea aducator de viata, de oxigen, de optimism, de echilibru, de forta. Reteta fericirii? Sa avem mereu pe sevaletul nostru o rezerva de vopsea roz!
Uneori, picatelele roz sunt mici si dese, asemenea unui dus scotian: una calda - una rece. Alteori, picatelele devin picatoaie roz, in care ne abandonam fericirii. Consecintele pot fi dintre cele mai diverse: bunatate, seninatate, aroganta, chiar rautate, altruism sau egoism. Pentru unii este de ajuns sa stea in bratele fiintei iubite si, pe loc, toata viata este un tablou pe nuante de roz (ascultati Edith Piaf - "La vie en rose"). Pentru altii, puterea este cea care le da aceasta miraculoasa capacitate a ochiului de a vedea roz. Pentru altii... banii, pentru altii... faima, pentru altii... copiii..., profesia..., natura..., animalele... etc. Important este sa ai un tel in viata! Sau mai multe... Sau sa reinventezi telul in functie de situatie.
De multe ori, lucruri simple te inspira pe tine - pictorul propriului tau tablou - sa rupi monotonia griului, cu de acum celebrele si miraculoasele picatele roz: un cantec, o floare, o carte, aerul curat de munte, codita unui catel care se misca de fericire ca te vede, torsul unei pisici pe care o mangai, un film, un tablou, o haina, o vorba de duh, o vorba buna...
Corina Muresan - Oradea



Invatatoare la moti

Fericirea este un cuvant abstract. Valoarea lui consta in ce lasi in aceasta lume prin care treci. Pentru a ma crede cineva ca sunt fericita, va voi spune un crampei din viata mea... Am copilarit in Bucuresti, intr-o casa cu multi copii si parinti muncitori intr-o filatura de bumbac. Copilaria a fost grea. O copilarie traita printre bombardamente, sub spectrul razboiului. Invatam bine si am fost inscrisa la un liceu comercial. Saracia mi s-a pus insa in drum si am intrat ca muncitoare, alaturi de parintii mei. Eram un copil si munceam in trei schimburi, dar era bine, fiindca locurile de munca se gaseau greu atunci. Intr-o zi, am auzit ca se tine un concurs pentru invatatori suplinitori, pentru zonele Deltei Dunarii, Nordului Moldovei si zona Muntilor Apuseni. Fara aprobarea parintilor, m-am prezentat la concurs si din zece candidati am reusit trei. Am fost trimisa la pregatire, pentru un an, la Roman. Dupa absolvire, pe baza unui examen foarte riguros, am fost trimisa in cel mai rau raion din judetul Cluj, raionul Campeni. Si asa, in luna august 1950, am ajuns in comuna Scarisoara din Muntii Apuseni, unde nu statuse nici un cadru didactic si nu se pensionase nimeni pana atunci. Bruma de carte o mai facea preotul din comuna, care era calugar. Si iata-ma invatatoare, cu o puzderie de elevi si cu sute de analfabeti, pe care trebuia sa-i invat sa scrie si sa citeasca. Singura, fara gazda, fara vreun suflet apropiat, nu eram iubita nici de sateni, care aveau o parere foarte urata despre cei din Regat. Plangeam zilnic si doream sa fug, dar timpurile erau grele. Oriunde as fi mers, ma astepta saracia. Priveam cerul si ceream indurare de la Dumnezeu. Si dezlegarea a venit. Incet-incet, copiii m-au indragit, si prin ei m-au indragit si parintii. Serbarile scolare si activitatile culturale din sat m-au legat de acesti oameni care isi duceau viata foarte greu, departe de tot ce se cheama civilizatie. Am fost de toate: invatatoare, medic si moasa de sat. Am impartit de multe ori necazurile si mult mai rar bucuriile, care erau putine. La 21 de ani, m-am casatorit tot cu un invatator, si din salariile de mizerie pe care le luam, ne-am facut o casuta din barne de lemn, modesta, dar laudata si indragita de cei care ne vizitau. Necazurile nu m-au ocolit si, in 1975, mi-a murit sotul. Fara voia mea, mi-am legat viata de stancile, padurile si oamenii cu care si astazi ma impac, ca si cu niste rude apropiate. Am construit o scoala impreuna cu ei, am adus curent electric de pe un santier si am cumparat primul aparat de radio, in jurul caruia se adunau satenii, in zilele de sarbatoare. Am avut elevi minunati, inteligenti, muncitori, si mi-am dat seama ca am sadit in sufletele lor tot ce este frumos si bun.
In 2001, am trecut printr-o operatie grea, care era sa ma coste viata, si numai dragostea lor mi-a redat din nou dorul de a trai. Zilnic veneau la mine si imi aduceau ce nici nu visam si, mai ales, vorbe de incurajare. Am elevi in toate meseriile, multi dintre ei mi-au devenit chiar colegi, numai in parlament nu am "reprezentanti". Sunt foarte fericita ca primesc din toata tara felicitari si vederi, cate o carte, cate un pachet cu fructe si dulciuri, ca am ramas o amintire nestinsa in sufletele lor, asa cum si ei traiesc de-a pururi in mine. Aceasta fericire nu mi-o poate lua nimeni. Sunt convinsa ca adevaratul frumos vine de la Dumnezeu, si de aceea am realizat in viata tot ce mi-am dorit. Munca este cea care te face fericit, te inalta in fata oamenilor si-ti innobileaza sufletul.
Teodora Olaru - com. Scarisoara nr. 163,
jud. Alba



Sa traiesti!

In marea fuga a vietii, fericirea trece, adesea, pe langa noi. Un tren care nu opreste in gara unde il asteptam. Iar atunci cand opreste, pe peron nu e nimeni... In ce ma priveste, eu nu cred ca fericirea trebuie asteptata ca un eveniment. Cred mai degraba ca ea se afla in toate cele, sub pasii nostri, la margini de drum. Problema este ca ea se lasa vazuta cu o parte a fiintei care unora le lipseste: sufletul. Ca se lasa ademenita numai si numai in prezenta afectiunii si a bucuriei de a trai. Argumente? Propria mea fericire! Randurile de fata, scrise toate in jurnalul unui om care a descoperit bucuria in maruntisurile nevazute ale vietii de zi cu zi. De exemplu...

Sa se agate de tine, pe neasteptate, un ciulin, dornic sa-si raspandeasca semintele cat mai departe in lume si tu sa-l desprinzi de pe tine, sa-l arunci, inapoi, pe camp.

Sa ti se daruiasca o basmaluta innodata si plina cu nuci, un mar ionatan si multe vorbe de suflet - tie, cel care si-a pierdut demult darnicia.

Sa porti de mana un orb inalt si distins, si tu sa ai acasa cearsafuri albe, brodate cu cirese rosii si frunze verzi.

Sa-ti speli, zi de zi, pantecele tau de femeie care n-a nascut niciodata, si sa dai, dimineata de dimineata, boabe de grau unei tinere perechi de gugustiuci.

Sa-l vezi cateodata pe bunul tau, in camasa lui albastra ca o floare de in, cum iti arata, cu mana intinsa, pamanturile furate de Cap. Si a doua zi, cand te trezesti dimineata, sa-I multumesti bunului Dumnezeu ca pamanturile sunt acum ale tale...

Sa doresti o carte, dintr-o vitrina, atat de mult, incat sa intri in librarie, anume pentru a o atinge: tu, student sarac, care mai crezi in minuni.

Sa alergi la nesfarsit, cu cainele tau, prin iarba inalta si verde, sa te trantesti gafaind pe pamant, si cainele, fericit, sa te linga pe obraz.

Sa asculti muzica lui Vivaldi si sa simti cum ti se aseaza, incet, o aripa de inger peste suflet.

Sa fie o noapte cu luna, sa dormi si sa visezi din nou - de data asta pe strabunicul tau, Gheorghe, mai inalt si mai slab decat il stii din cele doua fotografii care au ramas dupa el. In vis, el sa te priveasca bland, sa-ti ceara de mancare si o tuica. A doua zi, dis-de-dimineata, sa te apropii sfioasa de un batran cersetor, sa-i dai de mancare o mamaliga si de baut o tuica, sa-ti ceri iertare ca n-ai sa-i dai mai mult, mai bun, sa-l intrebi cum il cheama, si el sa-ti raspunda: Gheorghe.

Sa-ti fie dor de linistea deplina de pe malul acela de lac, unde stateai, la pescuit, alaturi de tatal tau. Sa-ti fie dor de zambetul lui de tata-copil, de ochii lui stralucitori si plini de mandrie pentru fata lui cea frumoasa si desteapta, ca nimeni alta in lume.

Sa te prinda ploaia, s-o primesti ca pe un dar al cerului, s-o lasi sa te patrunda pana la piele si dincolo de ea. Sa simti cum te spala de toate pacatele tale de om si te lasa curat ca un prunc.

Sa ai curajul sa infrunti privirile mirate, nelinistite sau dispretuitoare ale celor care nu inteleg ca nu-ti parasesti tara, pentru ca iti place cerul ei variabil, mai mult noros, pentru ca iti place sa lupti si sa invingi, pentru ca iti plac culorile drapelului romanesc, pentru ca iti plac oamenii ei plini de lumina si atat de puternici...

Sa-ti amintesti dimineata in care ai descoperit Biserica si pe Dumnezeu. Biserica mica si, in aparenta, pustie, unde mancai anafura dintr-un castronas - pus acolo anume - si care era locul in care reveneai mereu, pentru ca te simteai cel mai ocrotit copil de pe lume. Locul unde te veghea cineva mare si bun. Un cineva dupa care te uitai tot timpul in jur, sa-l descoperi. Acel cineva dupa care si astazi te uiti mereu, in acelasi loc.

Sa vrei sa ajungi pe Luceafar si, odata ajunsa acolo, sa-l mangai un pic pe scoarta stralucitoare si sa-l rogi frumos sa-ti implineasca o mare dorinta: sa nu-ti mai electrizeze noptile, luminand in fereastra ta. Apoi sa revii repede pe cealalta planeta albastra - pe Pamant -, unde te asteapta cei dragi sufletului tau: toate cartile necitite, cainele, toti ciulinii din lume, luna, soarele, ploile, visele, turturelele, frunzele, norii, merele, amintirile, nucile, iubitul - care chiar daca nu e langa tine - exista... Sa traiesti! Aceasta e fericirea!
Daniela Panait -P-ta M. Kogalniceanu nr. 1B,
sc. A, et. 7, ap. 33, sector 5, Bucuresti